Mă suna de multe ori la serviciu sau acasă:

Issabela, vino repede la mine!

De ce? Ce naiba ai mai făcut?

Nimic. Dar vreau să te văd. Am nevoie de tine.

Mă duceam. Cineva avea nevoie de mine. Stupidul meu orgoliu era satisfăcut.
Abia în acea ultimă discuție, pe terasa de la Național, am simțit pentru ea și altceva, neobișnuit. Atunci ne-am înțeles perfect, am știut că am ce vorbi cu ea, era atît de fericită că sîntem amîndouă, că sîntem împreună, o repeta la infinit, ceva subteran parcă pentru prima oară ne unea perfect…
Apoi, în prima scrisoare ce-a urmat, mi-a scris, printre alte fraze banale: „cîtă lipsă de tine văd! Cred că o să-mi rămînă lipsa asta toată viața, așa de ciudă-mi e!”. Am tresărit. Trăiam aceleași sentimente. Tardiv?
Mi-e dor acum de ea, tîrziu și fără rost. A plecat. Aștept un semn din partea ei. Nu se poate să nu-mi dea.
… Dimineață, cînd am venit la serviciu, n-am mai mers pe calea ferată. Pașii m-au purtat singuri, fără voia mea, pe celălalt drum, paralel. Rațiunea strigase o clipă, se revoltase; dar gîndul mergea înapoi, picioarele – înainte.
M-am înjurat singură. Drumul, spre deosebire de calea ferată, e plin de noroi și praf, de oameni, de mașini, de mizerie. Și-apoi, într-o secundă nefericită, am înțeles ce căutam pe drumul ăla. Urmele pașilor Danei… Priveam pierdută praful din aer și noroiul de pe pămînt, înghițeam cu sete praf și-mi înecam cu ciudă pantofii în noroi. O prostie, desigur, dar numai ideea în sine că Dana, venind pentru prima și ultima oară la mine la serviciu, atunci, în ultima zi în care ne-am întîlnit, a înghițit același praf și-a frămîntat cu adidașii ei Puma proaspăt primiți din RFG același noroi, ideea deci îmi dădea amețeli vecine cu nebunia.
Am poze cu ea, am scrisori de la ea, am obiecte de la ea. Nu asta mă impresionează. Eu caut altceva, caut urme noi, necunoscute, caut locuri în care-a stat, lucruri pe care le-a privit, ceașca din care bea cafea cînd venea la mine (întrezăresc cu ochii minții pe marginea ceștii și-acum urmele de ruj pe care le lăsa mereu), caut ecoul cuvintelor sale, îl cer pereților și mi-e teamă să nu-i uit glasul de prea multă concentrare… M-am tîmpit. Iar caut imposibilul.
Nebunia mea e statică, pasivă, drumul dintre gînd și faptă e de nestrăbătut. Nebunia ei e dinamică, năvălitoare, gîndul se traduce imediat în fapt, pînă și plictiseala ei căpăta nuanțe vulcanice… De aceea, poate, am acceptat-o atîta vreme fără nici un sentiment, decît acela de uimire uneori, de aceea probabil, atît de tîrziu, înțeleg cît o iubesc. Cît îmi lipsește…
„Cîtă lipsă de tine văd!” spui tu. Dar cîtă lipsă de tine văd eu acum, cum îți pot spune?
Odată, știi, mai demult, mă trimisese șeful undeva, eram într-un tramvai, oprise într-o stație. În clipa în care a pornit, am sărit înapoi. În ultima secundă am sărit, puteam să cad, gestul meu era absurd și nemotivat. Văzusem, în stația opusă, întoarsă cu spatele, o tipă cu un copil mic în brațe, blondă, cu părul lung, cu spatele gol, într-o rochie albastră… Nu puteai fi tu, erai la Sighișoara, știam precis, cu o zi înainte vorbiserăm la telefon, în dimineața aceea tocmai primisem scrisoarea ta. Și, totuși, am sărit din tramvai…
Te știam acolo, erai undeva sigur, existai, dădeai semne de viață, mai mult nu-i trebuia comodității mele. Chiar dacă existența ta era zbuciumată și plină de neprevăzut, nu mă temeam. Erai prea optimistă, cu toate lamentările tale tragi-comice. Constatasei și tu, în cele din urmă, poate sub influența mea, că viața e un șir de experiențe care se repetă la infinit, același fond sub altă formă. Numai că, dacă eu acceptam cît de cît forma, știind-o sub patronajul unicului fond, ei bine, pe tine forma te revolta mereu, încercai s-o negi, deși erai de-acord cu teoria existenței fondului. Eu refuzam prin cuvinte. Tu, prin fapte. De aici, acea diferență colosală între noi în ceea ce privește distanța de la gînd la fapt.
Și eu am vrut să mă sinucid, și eu am vrut să fug. Dar lenea mea, mai mare decît toate, a învins pînă și atracția necunoscutului. Cînd am văzut, însă, urmele ciotului cu care îți tăiasei venele, cînd știu acum că ai fugit…
Iar urăsc cuvintele, pentru că nu le găsesc pe cele mai potrivite pentru ce aș vrea să spun. Poate sînt, totuși, cazuri cînd nu trebuie să existe cuvinte, cînd epicul, faptele expuse sînt suficiente, cînd restul nu se mai poate exprima, fie că e de la sine înțeles, fie că e prea greu de priceput…
Între noi două a acționat, bănuiesc, banala, vechea și reala lege a atracției contrariilor. Altă explicație nu pot găsi, deși nu știu de ce o caut.
Posibil, probabil, poate, cred, bănuiesc, nu știu… Cînd o să spun desigur, precis, firește, categoric, știu…?



(rînduri scrise cîndva, poate prin 1988, după fuga unei prietene bune din țară)

Publicitate