Toate-l visăm, de mici. Culmea, abia în clipa asta-mi dau seama, bărbații n-au o sintagmă asemănătoare să le bîntuie prima parte a existenței. De ce…? Probabil pentru că-s mai puțin pretențioși…

Dar nu despre ei e vorba. Ci despre noi. Noi, nu cele ce ne vindem repede și pe orice, nici noi, „neprețuitele” cu preț de neplătit în valori umane, nici noi, cărora ne-aleg alte-mprejurări (neamurile, vreo sectă, apartenența la vreo cultură etc) alesul.

Noi, femeile simple, obișnuite ale lumii, care ne tot căutăm perechea, în funcție de temperament și educație.

În primul rînd, celebrii fluturi în stomac. Da, sînt reali și sînt sarea și piperul vieții. Și vin la orice vîrstă, n-au restricții, nu expiră. Dar nici nu construiesc nimic pe termen lung fără ciclul natural repetabil omidă-cocon-fluture. Căci nu cred că-mi poate spune cineva nemințind că ai aceiași fluturași comuni inițial după, să zicem, trei copii cu „zburătorul”. Ba chiar, neexclus și absolut uman și firesc, puteți avea fluturași separați. Oricui i se poate întîmpla. Numai că nu oricui i se întîmplă să intervină, în momentele de zburătăcire, maturitatea emoțională. Un calcul rapid a ceea ce ai construit împreună cu, dac-ați ajuns pînă aici, și vezi imediat dacă o ai.

Apoi, țapul ispășitor al majorității despărțirilor, criza aceea a vîrstei de mijloc în care apar, pe cal negru, monotonia, plictiseala, dezinteresul, problemele cotidiene și regina călăreață, obișnuința. Ei bine, părerea mea e că obișnuința e cheia. Dacă dai confortul fizic și psihic de acasă, cu tot ce implică el, pe o noapte la hotel în care nu știi cum să te scoli pe furiș a doua zi, să te speli pe dinți, să-ți faci nevoile tabietice deja și altele ca să pari fresh și cum nu ești de fapt, atunci eu mă declar bătută. Probabil și perechea ta, a celei/celui ce citești.
Dar tot imaturitate emoțională se cheamă în tratatele de specialitate.

Căci prințul pe cal alb din visele copilăriei vine întotdeauna într-un nor de praf, dacă mergea pe autostradă ar fi fost într-o mașină și-atunci nu mai era prinț. Or, în norul ăla de praf, intuiești, speri, dorești dar nu ai cum să vezi încrederea, liniștea sau compatibilitățile viitoare din drumul lung și spinos al unei vieți împreună.

Acest articol e un răspuns pentru alt articol de pe alt blog, citit astăzi, în care am încercat să explic de ce am spus că unitatea de măsură a persoanei potrivite mi se pare timpul. Sper că am reușit…

Publicitate