Pasionată de revelații din fire, am mai trăit una, așa, brusc, asupra simplității teribile a vieții. Dap, simplitate, fix simplitate. Căci ea, săraca, viața, e pe linie dreaptă, noi tragem aiurea de ea în toate părțile.
Revelația asta s-a strecurat în urma unui articol de aici, de pe blog, nu mai țin minte al cui. Nu în urma armatelor de cărți creștine și para-creștine citite sau a generalilor psihologi prieteni cu care am dezbătut hărți și stratageme întregi de comportamente în atîția ani de existență.
Cineva dintre voi a propus într-o zi să schimbăm cuvîntul „toxic” din sintagma „om toxic” cu „rănit”. Am ignorat ideea inițial, ca toți care știm noi ce știm și nu vine altu’ din senin să ne spună c-am trăit greșit. Dar ea s-a sedimentat și, la un timp dat liber, am făcut-o. De curiozitate, întîi, apoi m-am prins fascinată în joc.

… Cîte povești de rescris au ieșit…!

Pe scurt, că-i luni și-i au relanti totul și s-a mai schimbat și ora – altă aberație.
Ne naștem chiar egali, adică goi și urlînd. Deși și-aici… unii nu mai apucăm s-o facem. Unii ieșim la lumină natural, alții ne-. Țipătul acela primordial… În fine.
Și-apoi începem. Să fim loviți, mai devreme sau mai tîrziu, de diverse. De-o țară, de-o cultură, de-un părinte, de-un răsfăț prea mare, căci și abandonul și puful parental sînt la fel de răni… Părinții care ne fac – sau nu vor să ne facă, dar noi, uneori, răzbatem și trăim – sînt și ei oameni și-au fost loviți la rîndul lor de alții, de-aia nu se termină niciodată.
Exact, adică toți sîntem o mare de oameni mai mult sau mai puțin răniți de semenii noștri.
Și-aici, abia aici, intervine combinația aceea unică de genetică plus destin a fiecăruia dintre noi, în felul cum primim și cum privim aceste răni.
Căci numai noi înșine, și eu, și tu, singuri și nesiliți de nimeni, alegem dacă rănim și noi la rîndul nostru sau gestionăm aceste răni primite, în indiferent ce fel.
Pe scurt, cu cît ești rănit mai tare, cu atît rănești la rîndul tău mai mult, dacă ai luat-o pe drumul ăsta al atacului ofensiv perpetuant de rău.
Iar, dacă alegi să nu răspunzi cu rană la rană, nu ești mai prost, nu-ntorci și celălalt obraz și altele interpretate greșit, ci pur și simplu alegi să fii într-un final ceea ce trebuia să fii cînd ai fost creat: adică om.
Și teoria mea se termină cu completarea articolului inițial care m-a pus pe gînduri: că, dacă tot ai reușit să-ți transformi „omul toxic” în „om rănit”, încearcă la fel și cu „mi-e silă”. Zi-i „mi-e milă”.
Nu schimbi lumea largă, dar o schimbi pe cea din jurul tău, măcar atît cît ai nevoie.
Unde mai pui că, dacă vrei musai sa te alegi cu ceva în privat din toate astea, mila e mai greu primită decît sila. Da, știu, acest alineat nu-i super-etic, dar mi-l permit, e teorie proprie.
Uitați-vă la pămînt. Pămîntul pe care-l călcăm zilnic și-l scuipăm, cu vorbe sau semințe. În fiecare an ne înflorește-aceeași iarbă.
E greu, da’ face.