Stătea în blocul din spatele blocului meu cînd eram copii și era de-o seamă cu mine, dar la altă literă în școala generală.
A fost și este încă, din păcate, una dintre cele două fete agresive nativ cunoscute în copilărie. A doua nu a reapărut nicicum în viața mea și nu e timpul pierdut să n-o facă.

O răutate fără obiect, născută din nimic și revărsîndu-se asupra a orice. Și un egocentrism întreținut de puterea vocală și fizică a pumnului, degenerat în timp într-un narcisism cronic și netratat.

Foarte multe lucruri nu-mi aduc aminte, deoarece, plecînd brusc și fără voie din cartierul în care am crescut, am uitat deliberat chestii ce nu meritau reținute decît cît să-mi lase senzații neplăcute durabile. Știu acum că se mîndrește cu bătaia pe care mi-o dădea și altele asemănătoare, găsind, firește, adepți cu care să idealizeze un așa trecut de „ce tare eram eu”, căci mulți dintre noi tindem în partea a doua a vieții să vedem altfel totul.

Și uneori chiar sînt altfel. Am avut și eu colegi care săreau pe bănci și urlau de nu-i oprea nici intrarea profei în clasă, și eu fugeam pe holuri uneori de nu-mi mai rămîneau la locul lor centura și cravata de pionier, bentița cu pampoane sau toți nasturii la cămașă. Dar diferența dintre toate acestea și, de exemplu, aruncarea unui scaun pe geam că așa ai chef îmi pare clinică iar atunci n-aveam psihologi și nu făceam dezvoltare personală (că azi avem și facem, dar de multe ori degeaba, e altă poveste). Mai simplu, e diferența dintre bullying-ul de azi care atunci nu exista nici ca noțiune cu altă denumire și zvăpăiala inerentă vîrstei.

Despre „bătaia” aia glorioasă azi pe care mi-o dădea ea cîndva îmi amintesc oarecum. Nu era propriu-zisă. Erau niște șuturi pe care mi le administra pe unde dădea de mine și putea, nejustificate, obiectiv cel puțin, decît de o plăcere pură și inexplicabilă.

Sngura amintire concretă însă legată de această persoană este hotărîrea pe care am luat-o într-o zi. Asta țin minte pentru că a fost o ușurare teribilă, mi-a rămas acea zi în care veneam de la școală, trebuie să fi fost primăvară sau vară căci eram doar în uniformă, și am văzut-o stînd cu alte fete la colțul blocului ei, pe lîngă care trebuia să trec ca să ajung la al meu. Și mai știu cum am gîndit atunci, iar trec pe lîngă, iar șuturile alea penibile și gratuite, uneori mă feream, rămînea gestul în aer, dar ideea conta, și-atunci am hotărît brusc, prea scîrbită că nu am cu cine și de ce să orice, să merg pe trotuarul celălalt pînă la colțul blocului meu. Fapt care a funcționat perfect din acea zi, pe teritoriu „nemarcat” mă alegeam doar cu țipete după mine, dar cine le mai auzea.

Nu mi-aș fi adus aminte de toate astea dacă n-aș fi regăsit-o azi și, în încercarea de a înjgheba o prietenie sau măcar o toleranță acceptabilă într-un cerc de cunoștințe comune, nu m-aș fi lovit de aceleași răutăți gratuite cu titlu de glorie sub masca unei femei „bine”, considerată chiar doamnă de spirite de pînă la un anumit nivel. O dorință de expunere publică cu mari valențe de spectacole la scenă deschisă, nevoia de aplauze dătătoare de sevă și o vulgaritate sesizabilă ușor de cei cu pretenții cît de cît de la mediul ambiant.

Sar peste detaliile tehnice ale celor cîtorva încercări nereușite de șuturi virtuale în lumea tehnologică de azi, e sub demnitatea mea să înșir vorbe și acțiuni de o perversitate adultă nesesizabilă cu ochiul liber; unele au fost publice și prietenii mei le știu. Sau poate altădată și sub altă formă. Greutățile vieții sau doar viața în sine, anii care trec, am văzut la mulți alții în jur, înțelepțesc în general omul, îi dau o patină de bunătate sau înțelegere neavute neapărat înainte. Puțini, ca acest caz, rămîn blocați la vîrsta la care, probabil, le-a plăcut cel mai mult să fie.

Și astfel, devenind un caz închis, am vrut doar să subliniez ideea tristă că uneori trebuie să rămîi pe trotuarul celălalt pînă la sfîrșit, odată ce l-ai ales. Sau că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

(fragment)

Publicitate