Gaudeamus Igitur

Nu știu ce-i trece ei prin cap acum. Ce visează, ce așteaptă, ce-o să fie. Sau nu știu tot și așa trebuie să fie, ea e ea și eu sînt eu și azi nu-i timp și loc de cînd aveam aceeași vîrstă. O să mă gîndesc mîine la asta…

Azi mi se-nvălmășesc în minte numai amintiri cu ea. Așa de-amestecate, unele, că trebuie să țip la ele, să se-așeze.

Cînd era mică. A fost un copil destul de cuminte și ascultător, eu citeam cărți de creșterea copilului și eram cam speriată, ea, liniștită, creștea oricum. Cum remarcase și taică-su, „citești ziaru-n timp ce plînge”… Un singur cusur avea: fuga. Tare mult îi plăcea să fugă, oriunde, oricînd îi venea. Și-așa am fugit după ea pe străzi după străzi, prin tot parcul, de la un capăt la altul și înapoi, prin alte orașe, pe cîmpuri, peste tot. Și erau și singurele momente în care, cînd reușeam s-o prind, își primea controversata palmă la fund, pornită din epuizarea mea fizică totală, de obicei. Dar a trecut.

Ziua cînd a mers prima oară singură pe-afară, și-apoi toate celelalte de după. Cîteva săptămîni mi-a luat să percep că nu mai e mînuța ei în mîna mea, că mîna mea e goală (nu mult, ce-i drept, că a urmat o altă mînuță), că vorbesc singură pe stradă. Mi-am dat seama după privirile cîtorva trecători și m-am repliat rapid. M-am obișnuit și cu asta.

Perioada aceea a negației absolute, apriorice, a tot. Vreun an, doi, în care mă gîndeam zilnic că parcă eu n-am fost așa supărată pe lume cînd aveam anii ei. Așa cred, nu mai am pe cine să-ntreb… Se trezea zicînd „nu”, mai spunea cîțiva, cu orice ocazie, și ieșea din casă trîntind ușa cu un ultim „nu”, pînă venea. Iar eu zîmbeam, închideam ușa încet după ea și plîngeam… Și, cum a venit, s-a dus și asta.

Anii de liceu, în care ai încredere totală în copilul tău dar n-ai în ce o înconjoară… Au trecut și ei cu mult bine, cu ajutorul parcă al întregului univers, ca să-i fie cum și i-a dorit.

Și-acum… mă uit la ei, la clasa lor, la curtea liceului, la grupurile formate între ei și mă gîndesc că eu am aflat deja că de azi încolo viața îi va despărți, împărți, reîmpărți în cele patru zări, în ciuda a orice. De azi încolo încep să afle și ei.

Nu știe, nu știu, nu știm ce urmează. Știm doar că s-a terminat pentru totdeauna cu un ritm și cu unele obiceiuri anume și că încep altele.