… Stau singură în casă și spun numele tău. Tac apoi și din toate colțurile casei îmi răspund ecouri. Ele sunt mute, dar eu le aud. Aud numele tău, multiplicat și descompus. Speriată apoi de tăcerea bruscă, aștept să aud cum ecourile se sparg de mobilă și de vitrine și cad. Mă plec în genunchi și adun cioburile numelui tău până când îl țin din nou întreg în palme. Îl pun apoi în buzunar. Pentru că, în orice-aș fi îmbrăcată, port întotdeauna cu mine în partea stângă, în care țin numele tău, un buzunar…

… De fapt, cine-i Vali? Cine e tipul de azi, pe care nici măcar cum îl cheamă nu știu? Ei sunt niște băieți care nu au, la urma urmei, decât o importanță relativă. Lumea se împarte în tine și ceilalți și nici Vali, nici tipul în geacă verde de azi nu pot fi tu. Asta-i tot.

În ochii fiecărui băiat care mă privește caut ochii tăi. În toate mâinile care m-ating caut palmele tale sclipind a nisip.

Fixez tabla în neștire și printre integrale dezlegate văd chipul tău. Tresar mereu. Tu naști din stropi de ploaie care se încheagă, din întunericul stingher, din flori acum uscate, din cifre, din ciment, din oameni. Pe toți îi cheamă ca pe tine, toți sunt ca tine, îi iubesc și mă iubesc… Și sună de ieșire.

… Și totuși cel mai mult mă doare altceva. Nu că tu m-ai uitat. Ci că, amintindu-ți poate întâmplător de mine, într-o zi, o să crezi că eu nu te mai știu de mult…

Uneori, rareori, îmi spun că poate mai bine nu te-aș fi întâlnit. Că întâlnirea noastră a fost o glumă nesărată a mării.

Pentru mine, Hunedoara fusese până acum un oraș oarecare însemnat pe harta țării, îndepărtat, pe care chiar îl uram de două ori pe an: în tur și retur, când juca Steaua cu Corvinul. Acum, Hunedoara e orașul tău.

Am să mă întreb zi de zi, de-a lungul a cine știe câți ani din viață, ca Diana din „Pânza de păianjen”, cum ar fi fost viața mea lângă tine?
… Zi de zi, Andrei, de-a lungul a cinci luni, am aflat cum e viața fără tine.

(decembrie 1985, fragment)

Publicitate