Era una dintre pasiunile adolescenței mele să prind pe stadion vreun derby dintre vreun lider și-o „lanternă”.

Învățam, pe neștiute, mult din meciurile acelea.

Vedeam lîncezeala cu care jucau de obicei primii clasați. Mă rog, dacă era Steaua îi ziceam „degajare” în loc de „lîncezeală”.

Toate meciurile începeau cam așa, invariabil. Cu pase moi între deja campionii care parcă dormeau pe teren. Cu disperarea și agitația celor de pe ultimul loc, în funcție de ce scor aveau nevoie ca să rămînă-n liga-ntîi (divizia A…).

Pe la mijloc se echilibra mai mereu. Primii se mai trezeau, ultimii nu mai sperau.

Apoi, inevitabil, disperările ultimului sfert de oră, în ovațiile sau/și huiduielile galeriilor.

De destule ori se întîmplau și minuni. Minunile iau mereu numele care ne trebuie nouă. La ei, la „lanterne”, se defineau prin golurile din ultimele minute.

Alteori, picau în B. Un tur și-un retur, cîțiva ani, o viață. Cu demnitate sau înjurînd și scuipînd pe teren.

Nici campionii oricărui moment n-au avut vreodată contract pe veci cu primul loc.

C-așa-i în sport, ca-n viață, tipare peste tot, doar că-n sport, spre deosebire de viață, orice fault e sancționat pe loc iar fair-play-ul e legiferat pînă devine trăsătură de caracter. Cel puțin a liderilor adevărați, care nu joacă nici măcar un amical cu îngîmfarea campionilor momentului. Sau a unei „lanterne” veritabile, care și-a asumat greșelile unui campionat și, din ele, o viziune nouă asupra următorului.

(foto Gabi Balint – eusunt12.ro)

Publicitate