Doar șase săgeți ai în tolbă și ce greșești – greșit rămîne. Toată făptura ți-o pui în săgeată pînă pleacă din arc. Cînd a țîșnit, orice calcul și orice noroc din lume se duc și rămîne așteptarea. Drumul ei e implacabil, orice gest și gînd sînt în zadar. Ochii-ți stau goliți pe țintă, pe mijlocul acela galben. Și, cînd săgeata s-a înfipt, s-a terminat. Iei totul de la capăt, cu următoarea. Mai e un pas. Greu: să o ignori pe cea trecută. Dacă a atins cercul dorit, să nu te culci pe laurii ei; dacă nu – să nu disperi. Înveți să înțelegi că a fost unică și că cea care vine e la fel. Ca șansa.
Viața e o tolbă cu săgeți. Doar că lor nu le știm numărul….
… Așa reflectam, conform „amintirilor” facebook, pe una dintre băncile de pe marginea terenului de tir cu arcul al stadionului Olimpia, acum vreo doi ani, privind jocul.
Am tras și eu. Am nimerit destule, din prima, cum se spune, cu antrenoarea lîngă mine și cu cele cîteva indicații sumare obligatorii. Normal, de ce să nu reușesc, eram afonă la tir, dar nu la experiența atingerii unei ținte și la puterea de concentrare.
Însă cel mai frumos lucru, pe care nu l-am povestit atunci, era dusul arcașilor după săgeți. Din acest fapt înveți, poate, mai mult decît din trasul propriu-zis.
Pașii aceia agale ai tuturor, o liniște anume în care, după, numai după ce și-au tras toți toate săgețile, pleacă împreună să și le adune. Un spirit de echipă căruia nu ai cum să nu i te supui, oricine-ai fi și-oricît de nou ai fi. Altfel nu merge.
Mersul încet, negrăbit dar nici leneș, paralel, în timp ce vorbele schimbate molcom se intersectează prin căldura anotimpului respectului pentru celălalt.
Respect pornit din regula elementară că nu ai voie să pleci după săgețile tale decît după ce și le-au tras toți. Poți să faci ce vrei cu ale tale, cu ținta ta, cu arcul tău, poți să ai cel mai rudimentar sau cel mai sofisticat arc, aștepți să termine toți, altfel cineva rănește sau poate fi rănit.
Liniște și pasiune mocnită sau doar relaxare absolută, multă liniște în aer și în om.
Oameni care își vorbesc egal, iarăși oricine și oricum ar fi.
Un sport care, practicat mai îndelung, sînt sigură că te poate defini în cele din urmă.
Se mai întâmplă 
Concentrare, rabdare, așteptare… valabile in tir si in viață!
Bifam ținte-idealuri și ținte-oameni, interesantă și provocatoare ideea ta!
O zi frumoasă-frumoasă! 😘😘
>
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Daaa… Mai ales că la tir nu pot veni Papa, Aldus sau orice alt bărbat să arunce cu ideea că e un sport contrafăcut, cu trageri aranjate! Sper.
Mulțumesc, la fel și ție!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Lol. Că-i contrafăcut n-o să-ți zic, dar sper că realizezi că publicarea unui articol despre trasul la țintă te expune la o mulțime de miștouri din partea publicului de sex masculin. 🙂
Dar eu n-o să fac nici mișto. Și pentru că mai jos ați dus discuția într-o zonă aproape metafizică, îmi amintesc vag de o legendă veche, în care un discipol era instruit de maestrul lui în tainele tirului, pe atunci un sport inițiatic. Legenda spune că inițial, discipolul nou-venit, care se credea un arcaș foarte bun, a fost pus de maestru să doboare o pasăre aflată în zbor la foarte mare distanță de ei. Evident, discipolul a ratat. După care maestrul i-a cerut să-și antreneze vederea până când discipolul a ajuns să vadă pasărea de mărimea unui munte. Și când tragi într-un munte, nu ai cum să ratezi. Pasul următor a fost al antrenării voinței. Maestrul i-a cerut discipolului să doboare pasărea, de data asta, fără să folosească arcul. Cum?, a întrebat nedumerit discipolul. Și atunci maestrul a privit în direcția păsării, iar aceasta a căzut secerată de voința lui. A trage cu arcul fără să tragi cu arcul. Cumva, pe linia cuvintelor lui Lao Tse: „Paznicul bun nu se folosește de lacăte și zăbrele, și totuși, nimeni nu poate deschide ceea ce el a închis”.
Nu-mi mai aduc aminte cum se termină povestea, dar un lucru e cert: arcul și săgețile erau folosite ca metaforă a cultivării unor atitudini interioare. Și nu-i singura legendă de tipul ăsta. Penelopa, fidela soție a lui Ulise, care l-a așteptat timp de 20 de ani după ce acesta a plecat în Războiul Troian, le cere pețitorilor tot mai insistenți, pentru a-i amâna, să treacă testul tragerii cu arcul soțului ei. Ahile, celebrul erou aproape invulnerabil, moare răpus de o săgeată care-i țintește glezna.
De ce arcul apare încărcat cu atâtea conotații mitologice și filosofice? De ce a fost ales acest simbol, al arcului, și nu altul? Poate pentru că tirul diferă substanțial de majoritatea celorlalte sporturi. Poate pentru că este, după cum spui în titlu, un sport individual. Un sport în care nu trebuie să bați un adversar, ci să te depășești pe tine însuți. Un sport în care nu viteza e importantă, ci concentrarea și interiorizarea. Un sport care te face să te stăpânești și să te cunoști mai bine. Un sport în care nu cantitatea contează, ci calitatea. Într-o lume ce te orientează aproape exclusiv înspre înafară, înțeleg cât se poate de bine de ce experiența trasului cu arcul îți poate da senzația de cu totul altceva. Și n-am de gând să-i scad cu niciun milimetru valoarea indiscutabilă.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Chiar e un sport intrinsec.
Am fost și la tir cu arma. Singura lor legătură e cuvîntul „țintă”. La tirul cu arma, ai un timp-limită pe ședință și poți trage, în acest timp fix, 5 serii de cîte 10 gloanțe fiecare, în ritmul tău (sper că n-am încurcat cifrele), după care îți aduci ținta cînd ai chef și tot așa pînă termini. E mișto, dar nu-i același lucru. Înveți doar concentrarea.
La tirul cu arcul, plătești modic ședința teoretică și stai și tragi pînă se lasă seara și nu se mai vede. Nimeni nu ține cont de timp și numere. Doar de ceea ce am povestit.
Și un mic secret: la plecare, căci fiecare pleacă cînd vrea, toți cunoscuții (căci ajungi ușor aici) își spun între ei „Doamne-ajută” în loc de la revedere… Nu e o-ntîmplare, nu-i sporadic, e pur și simplu un salut care implică ceva ce nu am aprofundat 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O completare cu informații utile, frumoase, interesante.
Chiar nu am mai întâlnit până acum o atât de argumentata prezentare, ca și „comment”.
Multumesc pentru legendele povestite, pentru lucrurile noi aflate. Mă bucur că subiectul te-a provocat și ai venit cu aceste rânduri.
O zi frumoasă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mersi, la fel și ție!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Interesant. Așadar, există și în România chestii mișto, pentru cine are ochi să le vadă (asta apropo de proiecții)! 🙂
ApreciazăApreciază
Frumoasă și originală poveste.
Mie mi-a mai rămas doar arcul 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)) nu e poveste, l-a practicat fii-mea în vara aia și, deși putea să meargă singură, am mers cu ea, de drag 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Reformulez: frumoasă interpretare filozofică a unui joc de care, odinioară, depindea viața și moartea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aaaa…… Nu m-am gîndit așa departe…
Și n-o să folosesc scuza că-s în tren, că probabil nu m-aș fi gîndit nici dacă eram în vreo poziție yoga 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte instructiv, sportul cu arcul…
In liceu, profesorul de sport, cu doar câțiva ani mai mare decat noi și care avea ca pasiune rugbyul și tirul cu arcul ne-a implicat și pe noi… A fost atât de convingător încât și acum mă uit la meciurile de rugby… împreună cu rugbistul meu! 😉😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)))))))) chiar că „convingător”!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Imi place tare povestea, paralela tragereii cu arcul/ tirul, ca si sport vs. viata.
E ceva unde eu nu ma ”uitasem”.
Disciplina, respect, spirit de echipa, visare.. disperare, esec, castig, relaxare, asteptare, concentrare.. Cate sentimente condensate in secunde.
Si noi mici legam o creanga de dud, dupe ce o decojeam si ne construiam arc, cu o sfoara. Cei mari ne apostrofau ”doar nu vreti sa va scoateti ochii, potoliti-va!” (mi-am amintit..)
Te mbratisez! cu drag,
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, concentrarea asta de sentimente m-a fascinat și pe mine și parcă e în sportul ăsta o eleganță mai greu de găsit în altele.
… De jocul copilăriei nu-mi amintesc :)) n-a trecut și prin mîna mea.
Cu drag și de la mine pentru tine 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Minunată paralelă cu viaţa, cu noi! Oare de ce nu învăţăm mai multe din jocurile astea, din regulile lor?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Că nu le „jucăm” și noi… 😦
Poate, dac-ar fi obligatorii, dar pe alese, în loc de atîtea inutilități, prin școli…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cam așa stau lucrurile. Și la tir și în viaţă poţi nimeri ţinta sau nu. La tir e chestie de îndemânare, experienţă și exercițiu. În viaţă cred că este vorba și de noroc. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cum bate vîntul prin ambele 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană