Visul alegătorului de curse Honda

… Rămăsesem mângâind ușor H-ul acela stilizat, în relief, de pe capota din spate. Încă mai vibra torsul de cotoi îmblânzit al motorului în mușchii picioarelor mele bine ancorate acum de asfaltul ultimului drum de antrenament. Eram pilotul absolut al acestei feline într-o cursă absolută.

Nicholas, copilotul ales de mine, fuma, pasiv, câțiva metri mai încolo. Tocmai încheiase o convorbire sâcâitoare cu unul dintre producătorii nu tocmai preferați de el, la care se răstise în final că circuitul de la Nurburgring e filmul vieții lui și că nu i-au pus ei pe platourile de filmare atâția ani ce strânge-acum în palme. Că-i șansa unică a unei curse fără trucaje. Că el, mister Cage, semnase un contract de copilot și îl va respecta. Că… și că… și că… numai vorbe mari și inepte, pe care le cam regreta, dar cu unii n-ai cum altfel. De-aia l-am și lăsat să-și stingă furia albastrului ochilor mai metalici decât mașina în niște țigări ordinare găsite-ntr-o benzinărie de pe drum.

Honda e o iubire, poate fi o iubire de o viață, care cere, dar și dă, tot. Ca visurile să ni se-ntâlnească în această cursă, a pornit și-al meu de undeva. Din anul acela de admitere la facultate, în care părinții îmi promiseseră că, dacă intru, îmi iau o motocicletă. N-am văzut-o, visul s-a tot amânat, cu „dacă iei primele examene”, „dacă treci anul”, apoi „anii”… Apoi am terminat-o, pe facultate, și m-am angajat, cu un singur gând. Și, cu ajutorul creditului unei bănci atunci la modă, căci gândul n-avea cum să-mi fie de ajuns, mi-am cumpărat prima Hondă. O motocicletă.

Banca aia nu mai e de mult, creditul s-a dus și el, pe motocicletă am vândut-o tot de mult pentru o primă mașină Honda second-hand. Doar visul a rămas și cu el am intrat în lumea curselor de mașini. Fără, nu ai cum, banii și faima în astfel de concursuri sunt mereu pe locul doi. Oricum le ai, de la concursurile precedente.

Îmi amintesc încă cum căutam. De la târgurile Europei la site-urile specializate, oferte Honda și para-oferte, câte modele Honda, câte Honda Civic de vânzare am bântuit până mi-am permis direct și simplu Honda România și Honda Civic Type R.

Drumul de la spectator avizat la alegerea unei școli de pilotaj, convorbirile întotdeauna scurte cu diverși mecanici, căci în motorsport e totul contracronometru, cu alți piloți, cu vreun team manager dacă aveam noroc, regulamente, termeni, alte regulamente…

Apoi primul raliu, pașii clasici, nu sunt alții, ca într-o cursă-n care știi traseul și-l respecți: licență, taxe, înscriere, iar taxe, verificări tehnice, briefing, recunoaștere, concurs, premiere.

Apoi s-au așezat toate mai lin. De la prima mașină închiriată, cum altfel decât tot o Honda, if Honda does not race, there is no Honda, la Honda Civic Type R de azi.

Ca flash-urile suprapuse ale blitz-urilor îmi treceau toate acestea prin minte în timp ce priveam și eu munții impasibili din jur. M-a fulgerat (… numai în mașini gândesc, Fulger-ul din Cars) ideea de o clipă că și ei, munții, au frământări. Da, dar frământările lor sunt în zeci de ani, sute, poate mii. Însă, într-un final, în cursa lor finală poate, tot o fracțiune de secundă îi ia unui vulcan să erupă și să schimbe tot în jur.

… Prostii. Nick terminase de poluat aerul cu țigările alea oribile de la mica benzinărie și-am plecat ușor, calmul dinaintea furtunii, spre pistă.

Copilot mai bun n-aș fi găsit. Știm împreună și separat că e o cursă unică, ne-am întâlnit visurile într-unul singur, m-am gândit din prima clipă la el, a acceptat de la primul cuvânt, de fapt nu chiar, tehnic vorbind, de la primul, că n-am început cu Honda, dar în prima propoziție trebuie să fi fost. Put the bunny back in the box, era ceea ce aveam de făcut și eu și el, recordul de viteză de la RCN Circuit Challenge Nurburgring putea fi doborât de noi. Noi și Honda, într-o cursă unică, apoi închidem cutia cu iepurașul și mergem fiecare acasă.

Restul e deja istorie încă nescrisă, scenariul bine știut, nu numai Hollywood-ul are, intrăm, noroc, urări, ultimele verificări, ultimele cuvinte, casca, accelerația… „iar timpul crește-n urma mea, mă-ntunec”…

… Și, pe scurt, cât mai pe scurt, mă trezesc. Tot femeie, tot într-un apartament din București, cu televizorul rămas blocat pe un generic de film și cu perspectiva călătoriei zilnice cu autobuzul 141 în fața spiritului meu încă adormit.

(Articol scris pentru #Superblog 2019. Pozele sunt de pe hondatrading.ro. Foto Nicholas Cage – thatshelf.com)

20 de gânduri despre „Visul alegătorului de curse Honda

    1. Mulțam fain 🙂
      E un punctaj, ca la bac :))) n-am nici o teamă la gramatică, chestii d-astea, doar să nu-mi scape vreun „î” din „i”… Și, tot ca la bac, subiectivitatea e baza unde se punctează creativitatea 🙂
      Dar eu mă simt deja tare să fi putut încropi ceva despre modă și mașini, tabu-uri d-ale mele :))

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.