Mi-e dor uneori de el. Un dor atât de aprig, că trece peste marginile oricărei înțelegeri și mă apucă o amețeală fizică.

Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, așa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.

Mergeam pe o potecă îngustă, necunoscută, o străduță printre casele de la marginea blocurilor, dincolo parcă de marginile unui spațiu și timp știut, mergeam înaintea lui, a rupt o crenguță de salcâm, silabisind încet, ademenitor, cu o voce pornită parcă din adâncuri fiziologice, cum ar zice Camil Petrescu:
– Mă iubește… nu mă iubește…

Erau ani de când uitasem jocul frunzelor… Un val de recunoștință m-a cuprins brusc și m-am întors deodată spre el, punându-mă în fața lui, blocându-i cărarea, spunându-i alintată, fără să contez pe nimic:
– Eu, oricum, te iubesc!

… S-a oprit, a stat parcă un veac încremenit, privindu-mă lung, adânc, așa cum numai el știe s-o facă, apoi seninul ochilor lui s-a mutat în altă parte, undeva, într-o zare mai largă:
– Atunci… ce importanță mai are?
Și degetele lui au spulberat, fericite, restul frunzelor de pe crenguța de salcâm.

Farmecul clipei mă depășise, altfel i-aș fi sărit probabil în brațe, fără explicații, fără vorbe inutile. Am zâmbit doar, uimită, i-am întors spatele și am mers mai departe.

Ce-ar mai fi de spus…?
Frunze de salcâm, un zâmbet și-o privire, când oricare altul n-a știut să-mi ofere până acum decât plimbări cu mașina, invitații la domiciliu, baruri, restaurante, petreceri, discoteci sau țigări.
… Și ochii lui spuneau mulțumesc pentru o plimbare și un scurt sărut pe obraz.

Nu-mi pasă de nimeni pentru că știu că jocul ăsta, numai al nostru, un joc ciudat de vârste inverse uneori, nu îl poate repeta cu altcineva. Privind din punctul acesta de vedere totul, îmi vine să spun ca el când își mai manifestă sporadic nemulțumirea, vorbe deocamdată și răbdare, mi-e greu însă, mi-e tot mai sete de el… L-aș bea ca pe o apă neîncepută, dintr-o fântână de mult uitată, și dintr-o dată, și încetul cu încetul, pe rând…

Îmi spune mereu că am grație de felină, mi-a botezat motanul Shakespeare…
I-am reproșat:
– Profanezi literatura!
Mi-a întors-o imediat:
– Din contră, îți înnobilez motanul… sau nu merită?

… Ți-aduci aminte? Într-o seară, după ce nu vorbiserăm atâta timp, după ce ți-ai spus eternul, inconfundabilul bună seara și mă hotărâsem să răspund în sfârșit, am venit spre tine, știam că, dacă m-ai salutat, nu mă vei întreba tot tu și ce mai fac, am vorbit amândoi, cu glas încet, domol, cu un calm ce nu-mi prea stă în fire, apoi am tăcut, și eu, și tu, nu mai știam ce să ne mai spunem, după care, într-un târziu, te-am întrebat:
– Și…? Altceva…?
Și tu mi-ai răspuns tărăgănat, ca pentru o persoană ireală parcă, nu puteam să cred că eu primisem în dar asemenea cuvinte:
– Nimic… În rest… toate cum le știi…

Vorbele tale m-au tulburat. Parcă ne cunoșteam de ani de zile, între noi se petrecuseră drame peste drame, venise împăcarea finală și definitivă, ne știam pe dinafară și în acest timp nimic nu se schimbase, totul era într-un fel în care trebuia să fie.

În rest… toate cum le știi…

La ultimul bună seara nu ți-am mai răspuns. Nici o problemă, nici eu, nici tu nu mai facem o tragedie din asta, tu mergeai pe urmă și vorbeai, ca întotdeauna, de unul singur pe stradă:
– Nu mai vede… nu mai aude… și tot ridicai din umeri.

Mai sunt și astăzi toate cum le știu…?

Fragment din jurnal. Sau pauza dintre probe.

Foto – google.com.