Nicolae Enea – Târg de duminică

Era un târg străvechi
la marginea orașului-capitală.

Acolo se aflau expuse pe raft
și la bucată și perechi
fel de fel de iubiri
ce se vindeau la kilogram,
idealuri, sentimente,
seturi de aripi pentru zbor,
o mână de voturi de blam,
puteai să cumperi iluzii, amăgiri
la preț redus,
vise alb-negru sau color.

La postul său, bătrânul negustor
stătea, pierdut în ani și spațiu
și dirija, rentabil, cu umor,
străvechiul târg comercial.

Oamenii mari nu îl mai vizitau
dar veneau zilnic pensionari,
și-apoi clienții lui, copiii –
la ora prânzului fugeau
din orașul-capitală, desculți
și rătăceau printre tarabe
de soare arși și-nfometați,
orașul-târg era al lor.

Pensionarii își fumau țigările
pe băncile nenumărate,
comentând calitatea amintirilor cumpărate.

Apoi pensionarii se duceau
în lumea umbrei și-a tăcerii;
copiii, veseli și naivi, creșteau,
maturi în orașul-capitală deveneau,
făcând politică și discutând
în parlament problemele cotidiene
și-o viață socială construind cu sârg.

Iar peste ani îmbătrâneau
și se-ntorceau
pe ulița copilăriei, în orașul-târg.

Odată, un pensionar,
un prim-ministru-demisionar,
își povestea viața din orașul-capitală.

Eram copil, iubeam o fată
și în curând urma să fiu major,
veneam pentru ultima dată
în orașul-târg, voiam o amintire,
dar nu mi-au dat de nicăieri,
mi-au zis că toate-acuma dor,
dar am zărit pe-un raft, uitată,
o iluzie de împrumut,
era, e drept, puțin uzată,
trecuse prin atâtea minți celebre,
am rugat vânzătorul să mi-o treacă în cont,
să-mi stabilească taxa anuală;
iluzia aceasta a-nsemnat
împlinirea mea în orașul-capitală.

Neputincios, bătrân, sfârșit,
sărmanul negustor nu mai putea
să țină piept cerințelor necontenit
și una câte una fabricile-și închidea.

Oamenii maturi din orașul-capitală
priveau cu nepăsare prăbușirea lui locală.

Într-o zi negustorul a murit
și în orașul-târg, de-atunci pustiu,
copiii ultimei generații
ce-l mai aveau încă drept mit
i-au amenajat un mormânt frumos
iar pensionarii s-au îngrijit
de celelalte treburi de prinos.

Iar când a fost să îl coboare
în groapa rece și neprimitoare
cei mici au plâns în neștire.

Mai vinde-ne, bătrân negustor,
un kilogram de iubire,
cântau copiii triști în cor
pe-un drum final fără decor.

Publicitate