Cam jumătate din viața mea am spus și scris propoziția asta simplă și declarativă peste tot, cu nepăsarea copilului care se prinsese că i se deschid toate ușile și funcționează perfect în orice împrejurare.

… Accept și acuzații de ipocrizie în urma acestei „mărturisiri”, dar cred că ipocrizia e o trăsătură de adult. Nu cred că un copil poate fi considerat ipocrit în explorările mediului înconjurător și, am mai spus cu multe ocazii, cred că granița de 18 ani între copilărie și maturitate nu a fost aleasă degeaba.

Nu ești matur fizic și emoțional până la 18 ani. Că unii nu devin maturi emoțional nici mai târziu… e treabă de medicină, nu mai e de literatură.

… În fine, prinzându-mă apoi în timp care-i treaba cu iubirea, am început să nu mai pot să spun. Ci doar să simt. Și, sper, să arăt. Cât și cum pot.

Cred că nu-i nevoie să mai precizez că-i vorba de iubire în general, de oameni, de tot ce se poate, nu de amorul propriu-zis.

În schimb, iubirea azi e din nou ca în copilăria mea. Te iubesc e peste tot, pe toate gardurile (wall-urile), facebook a „repus” iubirea în drepturile ei declarative. E-o mare de iubire mondială, zboară cuvintele astea-ntre noi toți fără discernământ, iubim en gros tot ce ne pică-n scroll, om, găină, clădire, copac, capac – adică de ce n-am iubi și un borcan cu murături…

Și, când nu spunem te iubesc, avem la dispoziție inimioare de toate mărimile și formele, rupte, duble, cu halou. Avem și emoticoane infinite, de exemplu câinele ăla care scurmă în pământ cu fundul la noi, în prim plan, cu coada ridicată și scoate-o inimioară de acolo… pe bune…?!?

O devalorizare mai mare a acestui unic sentiment care mișcă soarele și celelalte stele nu cred că se putea inventa.

Publicitate