Dulceața de cireșe

Dată: 11 apr. 2020Autor: Issabela 52 Comentarii

Mergeam prin oraș fără țintă, eram eu însămi mirată de lipsa acestei ținte, parcă de veacuri nu mă mai plimbasem așa.

Toate se derulau în jurul meu pe rând și dintr-o dată și priveam la fiecare în parte într-o dumerire constantă.

La un moment dat l-am văzut de departe și l-am recunoscut imediat. Era neschimbat.

L-am strigat ușor, ne-am dat binețe cu o mulțime de vorbe de bucurie și, constatând că avem timp liber amândoi, am pornit la pas prin centru. Un centru cum nu mai văzusem demult, curat și clar, cu clădirile lui vechi care-mi erau atât de dragi, încă nescrijelite, cu blocuri noi care mă uimeau puțin, cu străzile largi și aerisite, cu trecători liniștiți, cu un aer boem uitat.

Băteam străzile la pas și povesteam întruna, aveam atâtea de spus, întâmplate între timp… Iar timpul, și cel vechi și cel nou, ieșise din orice margini știute.

Apoi ne-am apucat să facem fotografii. Multe, peste tot pe unde treceam. Ne mai opream mai îndelung la câte vreo casă mai altfel și-o comentam din toate unghiurile.

El voia să pozeze blocuri în ansamblu, undeva, cumva dintr-o poziție pe care nu o regăseam mergând așa, la pas și ne-am gândit atunci că ar reuși numai dintr-un loc foarte înalt. Ne-am uitat în jur, era peste drum un bloc turn și m-a luat de mână, să trecem strada în fugă.

Dar semaforul era roșu, m-am speriat și am rămas pe trotuar, uitându-mă cu teamă după el. Trecuse parcă-n zbor, l-am zărit o clipă ajuns pe partea cealaltă a bulevardului, apoi s-a făcut verde și m-am pierdut printre oamenii traversând și ei.

Când am ajuns, căci mi s-a părut că a durat foarte mult timp trecutul străzii, nu mai era și m-am gândit că asta e, am visat probabil.

Mi-am scos telefonul, să mă uit, să văd dacă într-adevăr făcusem pozele acelea și, când să încep să caut, a reapărut lângă mine.

Zâmbim și-i spun, cu inefabilul copilului certat de mamă c-a ajuns târziu, că ar cam trebui să ne întoarcem. Seara își dădea stelele cu lac sclipitor pe colțurile vizibile.

– Încă câteva poze și gata, tot n-am prins ce căutam, îl aud.

– Bineeee… , tărăgănez eu răspunsul și-apoi o văd.

Pe o străduță dintre acelea care mai sunt încă între blocurile mari de la stradă sau în spatele lor, cu case și cu drum de pământ pe alocuri, văd o căsuță ciudată.

– Stai, zic, hai pe-aici, hai la casa aia!

Și-l trag, puțin nemulțumit, de mână.

Ne apropiem, cu o vagă apăsare amândoi.

Era o casă mică. Vedeam din ea doar doi pereți, cel care dădea în stradă și cel lateral, din curte, cu o ușă și un geam decupate parcă. Era toată din piatră, piatră din aceea zgrunțuroasă, ca cimentul aruncat cu o lopată și întins primitiv, sau ca acele case din calciu vechi, dar de culoarea cimentului. Un amestec greu definibil de neterminare cu desăvârșire.

Gri de jur-împrejur. Iar cei doi pereți exteriori vizibili aveau trei găuri foarte mari în ei, găuri de timp. Cel dinspre stradă – una și celălalt, din curte – două. Găurile erau acoperite – ca adăpost de ploi, ninsori, intemperii, am gândit eu firesc – cu trei frunze mari, imense, de viță de vie. Combinația inducea un contrast tulburător de materiale.

Am început s-o fotografiez, clic după clic. Voiam mai aproape, el parcă tot m-ar fi tras înapoi, să prind frunzele mai în prim plan, zic…

Și ne mai apropiem încă și încă, treptat, cu aceeași apăsare imperceptibilă, ajungem, vedem că poarta – sau locul în care e de obicei o poartă – e deschisă și rămânem în rama ei imaginară.

Privim încremeniți.

Văd în cadrul celui ce ar fi fost în mod normal un geam o fetiță întinsă, părând că doarme pe niște păturici. În spatele ei, altă fetiță, mai mare, în picioare. Neclintire totală iarăși în toate, totul – același gri.

– … Or fi… vii? Ce crezi? Parc-ar fi de piatră și ei, uită-te la detalii, tu vezi cum văd eu…?

Dar el era mai încremenit decât mine și încă îi mai simțeam zvâcnirea aceea a mâinii, de întors din drum.

… Și stând noi așa, în mare nedumerire de următorul pas, de parcă mai era puțin și împietream și noi, din cadrul ușii a apărut un om. Micuț de statură, simplu, muncit, simpatic. Zâmbește:

– Eiiii… bine-ați venit!

Zâmbim și noi firav, apoi îmi dau seama că înăuntru curtea era verde și animata și parcă adia si vântul. Fetița de pe pervaz, culcată pe păturici, se dezmorțește și ea, prinde culoare, începe să se întindă și să gângurească, fetița din spatele ei capătă glas și ciripește copilăresc. Păturicile, ușa, pereții se colorează și ei încet, să nu ne sperie mai mult parcă.

Omulețul ai cărui copii și loc păreau să fie toate vine lângă noi și ușurel ne întindem la vorbă. După ce trăncănim vrute și nevrute, ne invită alături, printr-o altă portiță, unde avea o altă curticică. Aici era de lemn totul, cu un butoi mare de tot în mijlocul ei, tot de lemn, unde spunea că tocmai face dulceață de cireșe. Să vedem și noi și să gustăm.

Priveam fascinată cum învârtea cu o lingură de lemn cât casa în butoiul acela uriaș, mirosul se simțea deja… era așa bine și cald de la amestecatul dulceții și totuși acum aș fi plecat eu, conștientizând cât de târziu se făcuse.

Dar prietenul cu care ajunsesem pân-acolo, grăbit până mai adineauri, era acum mai fermecat decât mine de întâmplare și nu se mai sătura mâncând din dulceață.

– Hai, ia și tu o linguriță, puțin măcar, o să-ți placă, îmi tot spunea omulețul, întinzând spre mine un recipient îmbietor.

Am mai ezitat un pic, apoi m-am hotărât. Am gustat și eu.

Părea nectarul zeilor și, mai mult decât atât, gustul acela… unde Dumnezeu, unde mai simțisem eu gustul acela divin…? Unde oare…?

Boluri micuțe de cristal incrustat, cu paharul de apa alături, îmi jucau in abisul din spatele retinei. Dulceața de cireșe amare a bunicii.

Știam deja în timp ce gustam c-o să mai vreau.

… Dar m-am trezit.