Am avut odată ca niciodată doi vecini. Printre mulți alții, desigur.
Nu erau chiar de-o seamă cu mine, ceea ce contează mult pînă la o anumită vîrstă, dar nici diferența nu justifica ne-salutul zilnic. În fine, nu era și nu mi-e vital nici azi un salut de complezență.
Unul era foarte simpatic, celălalt – foarte nesuferit, iar principala lor caracteristică era că își erau atît de suficienți unul altuia, că nu aveau de obicei nevoie de nimeni altcineva.
Mai explicit: și eu eram cu nasul pe sus și din nici o gașcă efectivă, dar măcar vorbeam cu toată lumea. Pentru comparație am zis-o, căci cel nesuferit chiar nu vorbea cu nimeni, în afară de prietenul lui.
Ei, și crescînd noi și terminînd și liceele, ne mai priveam și altfel acum. Unii.
Cel simpatic avusese probabil niște revelații în ce mă privea, căci, în pauzele de la prietena lui constantă din acei ani, a avut cîteva tentative de idilă cu mine. Evident, cu acordul meu și nefinalizate nicicînd.
Eram totuși copii și a fost frumos, dar nu asta e povestea. Povestea e despre prietenul lui nesuferit, care în acele momente, de apropiere a mea de prietenul lui simpatic, devenea insuportabilitate în stare pură.
Dacă mă concentrez puțin, îi pot revedea privirile cu fulgere și tunete și îi pot auzi glasul spart, sec și înghețat adresat prietenului său cînd mai plecam împreună:
– Să te întorci repede…!
Nu știu nici azi de ce nu puteam fi în general acceptată, iar în acel context – nicicum. Unele întîmplări probabil chiar rămîn dincolo de noi.
Dar, cum soarta se distrează copios de multe ori, s-a făcut cumva că m-am trezit, tot pe atunci, colegă de serviciu într-o zi cu băiatul nesuferit.
Nici n-am avut timp să mă mir. Pînă să mă dumiresc, m-am trezit în faptul că parcă ne știam de cînd lumea, venea mereu la mine în birou, mergeam și eu în al lui, fumam împreună și deja de a doua zi nu ne mai ceream voie să ne luăm o țigară, bricheta sau vreun pix unul de la altul, desfăceam rebus umăr la umăr și rîdeam întruna, ne vorbeam tot timpul, cînd se nimerea plecam și acasă împreună. Era cald, blînd, bun, fratele ideal în toate, era un alt om și iarăși l-am luat ca atare.
Totul a decurs liniștit în perfecțiunea asta statică pînă într-o seară, cînd prietenul simpatic, care fusese plecat toată acea perioadă, s-a întors. Ne-am întîlnit, erau amîndoi și am plecat cu primul, să mai vorbim pur și simplu. M-am întors zîmbind firesc spre știutul meu coleg de serviciu, cu care la prînz venisem rîzînd acasă și am înghețat ca pe vremuri… Aceleași tunete și fulgere vechi în privire și aisbergul din niște cuvinte spuse doar ca să fie spuse – prietenului lui:
– Să te întorci repede!
Atunci s-a disociat definitiv de colegul de cafea și rebus, iar perplexitatea mea așa a rămas pînă azi, căci era pe sfîrșite și cu serviciul acela idilic. Eram pe acolo, prin acele birouri, mulți copii „ai cuiva” și distracția era constantă, dar ne-am cam dus care încotro; în plus, nu veneam în fiecare zi la birou toți – nu ne vedeam unii cu alții cu săptămînile dacă n-aveam chef.
Și nu ne-am mai văzut la serviciu, iar în cartier am revenit la ordinea firească, aceea de a ne ignora total.
Mi-am amintit de senzația acelei mirări în fața căreia ridici din umeri dând acum întîmplător de aceleași purtări contradictorii și, pentru mine cel puțin, ciudate, la oameni care nu mai sînt copii de mult. La alții, căci de cei doi nu mai știu nimic.
Nu prind cu perceperea mea resortul intim care te poate face să fii azi cumva și mîine invers sau altcumva. Sau într-un loc într-un fel și în alt loc – altfel. Care te face să dai și iei înapoi, neașteptat și inexplicabil. Deduc doar că poveștile sînt numai ale lor și n-am practic nimic de spus și de făcut în ele, în afara faptului că ființez pe-acolo sporadic.
Iar eu rămîn în urma tuturor cu o imensă și continuă uimire. Și cu speranța vagă că fiecare își conștientizează propriile comportamente, mixată cu regretul că nu considerăm necesar să îl/ne explicăm și celuilalt.
Issa, cred că înțeleg comportamentul „nesuferitului”, pe care l-aș asocia unei instabilități emoționale combinată cu o sensibilitate accentuată. La un astfel de „coctail de trăiri”, dacă mai adaugi și trăsăturile de caracter numite gelozie și posesivitate, uite un scenariu plauzibil: S-a împrietenit cu tine, colega lui de serviciu, fiindcă te plăcea dinainte și te-ar fi vrut doar pentru el, însă tu nu simțeai că i-ai aparține exclusiv, cum e și firesc dealtfel, dar nu și pentru un om gelos, super-emoțional și posesiv. 🙂
ApreciazăApreciat de 5 persoane
Știu ce vrei să zici și e un gînd firesc într-un context firesc. Dar, amintindu-mi, încă îmi pare imposibil, nu mi s-a părut vreodată că i-ar fi plăcut de cineva în sensul ăsta :))) deși, mai tîrziu, a fost o fată care se îndrăgostise tare de el, beneficiam de confesiuni, dar n-am fost atentă pînă unde a ajuns 🙂
Părerea mea de rău e că uneori ți se pun cadou în palmă chestii frumoase care ți se iau brusc înapoi, fără să înțelegi vreodată de ce, parcă regretă, or senzația asta am mai retrăit-o de ceva ori… excluzînd amorul din discuție.
Că, dacă nu-l excludem, atunci lumea toată se traduce prin sistemul acela binar de 0 și 1, principiile masculin și feminin (la o asemenea traducere de carte lucrez eu acum…) și devine explicabilă, dar seacă.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Știu ce spui, Issa, când ți se ia brusc o chestie frumoasă, ai acel sentiment de blocare a minții …pe care și eu am trăit-o de câteva ori și nu neapărat în context sentimental. Sau o senzație de „pas în gol”, cum spunea un prieten de al meu. 🙂
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Superbă și plastică expresia, îmi place 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și mie mi-a plăcut 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tare complicați sîntem, în concluzie 🙂
ApreciazăApreciat de 3 persoane
De acord și, poate de aceea, nu toată lumea consideră psihologia o știință, deși logos așa s-ar traduce. 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Deși toată lumea se cam încadrează-n ea :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)) cam, da, și mai este nevoia de a categorisi, pentru a ne înțelege mai bine aproapele. Zicem „ești rac? Ah, acum înțeleg de unde sensibilitatea!” 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
N-o știam, acum mă gîndesc la cunoscuți-raci 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
imperfecțiunea omului, în general – bine ați comentat, e vorba de gelozie și egoism, în fond, cu accent și prioritate în satisfacerea interselor spirituale proprii, iar celelalte îndatoriri și sentimente etice trecând mult în planuri îndepărtate- ceva de genu’😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mai bine parcă, mă „irită” din start reducerea tuturor lucrurilor la amor :)))
Deși, dacă extindem, e vorba de amorul de sine, probabil, peste tot 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Impulsul sexual e resimțit, printre altele, ca o nevoie foarte puternică, în unele situații și la unii oameni, la cei care nu și-au gestionat bine trupul (educație, stăpânire- prin a nu pofti decât când e oportun). Educația sexuală necesită mult tact și bun simț în a picura treptat în mintea copiilor atât cât trebuie pentru a nu le activa simțurile prea devreme; devreme e la orice vârstă, ideal ar fi doar în vederea căsătoriei. 😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tocmai ce fuserăm de acord… dar, cu ultima remarcă, ne „despărțim” iar 🙄😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cunosc povestea. Toți cei din jur credeau că nu ne înțelegem până când ne-am dat seama că ne iubeam. Și s-au băgat părinții care nu se înțelegeau cu adevărat. Orgolii. Final.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta-i altă poveste…
Frumoasă și cu un farmec indiscutabil, în ciuda finalului 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu-i nici o supărare, de fapt nu eram chair la subiect. 😃
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😁 … de care am cam fugit, întrezărindu-l 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Egoism, gelozie, posesivitate, orgoliu… Mai bine că a mers pe drumul lui!
Din aceste povești rămâne doar gustul amar cu iz de nedumerire .
Mi-ai răscolit „cenușa amintirilor” ! Noroc că sunt stinși toți cărbunii!😏
Frumos cu frumoși, zi de zi!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Frumoasă tare trimiterea ta la cărbuni… 🙂
Zi cu frumos și frumoși sa ai, Ana!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Interesant comportamentul. Oare suntem perfecți numai în anumite condiții, numai în compania unor prsoane și, când apar altele, ne schimbăm brusc? 🙄
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multe variabile, nici o constantă. Doar viață.
Acest „caz”, din fericire, e cel mai inofensiv din altele asemănătoare, din care încă n-am înțeles nimic.
Dumnezeu știe, Potecuță, eu – nu 🙂 că de-aia le mai spun din cînd în cînd.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Interesanta rău în povestea ta duplicitatea personajului chinuit. Ce resorturi determina reacțiile lui el știe. Departe de normalitate, dar suficient cat sa te pună pe gânduri și randuri faine. 🙂 Pupicii
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțam… ce crezi, că mulți stau de duplicități d-astea…? Uneori mă gîndesc că e cusurul meu că le bag în seamă 🙂
ApreciazăApreciază
O fi fost bipolar? Glumesc,desigur.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀😀 aveam voie cu boli d-astea pe vremea lui Ceaușescu…??
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Doamne fereste:nici nu stiam ca exista!!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Exact la asta mă gîndeam și eu 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Iegzista o explicatie: adolescentul devenit adult, de fapt, nu s-a maturizat. A ramas tot acolo intr-un fel sau altul, a batut pasul pe loc. Multi patesc asta, dar o ascund prin insusirea unei ipocrizii sociale, respectivul insa nu si-a batut capul intr-atat. Poate unde erati si cunostinte vechi, si-a permis sa reia exact atitudinea. Sau impulsul a fost mai puternic. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
… Pînă la urmă, probabil că, acolo unde nu e loc de zîmbet și de bună ziua în locuri unde ar fi fost firești, e spațiul din noi ocupat cu rămășite 🙂
Asta e… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Instabil, nehotărât, complexat, cred că ăsta-i „nesuferitul”. Dar de acolo și până la nesimțire, căci ce poate însemna să nu saluţi pe cineva cunoscut (?), drumul e lung și ţine de educaţie.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Era. Flash-uri de memorie doar 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană