google.com

Am avut odată ca niciodată doi vecini. Printre mulți alții, desigur.

Nu erau chiar de-o seamă cu mine, ceea ce contează mult pînă la o anumită vîrstă, dar nici diferența nu justifica ne-salutul zilnic. În fine, nu era și nu mi-e vital nici azi un salut de complezență.

Unul era foarte simpatic, celălalt – foarte nesuferit, iar principala lor caracteristică era că își erau atît de suficienți unul altuia, că nu aveau de obicei nevoie de nimeni altcineva.

Mai explicit: și eu eram cu nasul pe sus și din nici o gașcă efectivă, dar măcar vorbeam cu toată lumea. Pentru comparație am zis-o, căci cel nesuferit chiar nu vorbea cu nimeni, în afară de prietenul lui.

Ei, și crescînd noi și terminînd și liceele, ne mai priveam și altfel acum. Unii.

Cel simpatic avusese probabil niște revelații în ce mă privea, căci, în pauzele de la prietena lui constantă din acei ani, a avut cîteva tentative de idilă cu mine. Evident, cu acordul meu și nefinalizate nicicînd.

Eram totuși copii și a fost frumos, dar nu asta e povestea. Povestea e despre prietenul lui nesuferit, care în acele momente, de apropiere a mea de prietenul lui simpatic, devenea insuportabilitate în stare pură.

Dacă mă concentrez puțin, îi pot revedea privirile cu fulgere și tunete și îi pot auzi glasul spart, sec și înghețat adresat prietenului său cînd mai plecam împreună:

– Să te întorci repede…!

Nu știu nici azi de ce nu puteam fi în general acceptată, iar în acel context – nicicum. Unele întîmplări probabil chiar rămîn dincolo de noi.

Dar, cum soarta se distrează copios de multe ori, s-a făcut cumva că m-am trezit, tot pe atunci, colegă de serviciu într-o zi cu băiatul nesuferit.

Nici n-am avut timp să mă mir. Pînă să mă dumiresc, m-am trezit în faptul că parcă ne știam de cînd lumea, venea mereu la mine în birou, mergeam și eu în al lui, fumam împreună și deja de a doua zi nu ne mai ceream voie să ne luăm o țigară, bricheta sau vreun pix unul de la altul, desfăceam rebus umăr la umăr și rîdeam întruna, ne vorbeam tot timpul, cînd se nimerea plecam și acasă împreună. Era cald, blînd, bun, fratele ideal în toate, era un alt om și iarăși l-am luat ca atare.

Totul a decurs liniștit în perfecțiunea asta statică pînă într-o seară, cînd prietenul simpatic, care fusese plecat toată acea perioadă, s-a întors. Ne-am întîlnit, erau amîndoi și am plecat cu primul, să mai vorbim pur și simplu. M-am întors zîmbind firesc spre știutul meu coleg de serviciu, cu care la prînz venisem rîzînd acasă și am înghețat ca pe vremuri… Aceleași tunete și fulgere vechi în privire și aisbergul din niște cuvinte spuse doar ca să fie spuse – prietenului lui:

– Să te întorci repede!

Atunci s-a disociat definitiv de colegul de cafea și rebus, iar perplexitatea mea așa a rămas pînă azi, căci era pe sfîrșite și cu serviciul acela idilic. Eram pe acolo, prin acele birouri, mulți copii „ai cuiva” și distracția era constantă, dar ne-am cam dus care încotro; în plus, nu veneam în fiecare zi la birou toți – nu ne vedeam unii cu alții cu săptămînile dacă n-aveam chef.

Și nu ne-am mai văzut la serviciu, iar în cartier am revenit la ordinea firească, aceea de a ne ignora total.

Mi-am amintit de senzația acelei mirări în fața căreia ridici din umeri dând acum întîmplător de aceleași purtări contradictorii și, pentru mine cel puțin, ciudate, la oameni care nu mai sînt copii de mult. La alții, căci de cei doi nu mai știu nimic.

Nu prind cu perceperea mea resortul intim care te poate face să fii azi cumva și mîine invers sau altcumva. Sau într-un loc într-un fel și în alt loc – altfel. Care te face să dai și iei înapoi, neașteptat și inexplicabil. Deduc doar că poveștile sînt numai ale lor și n-am practic nimic de spus și de făcut în ele, în afara faptului că ființez pe-acolo sporadic.

Iar eu rămîn în urma tuturor cu o imensă și continuă uimire. Și cu speranța vagă că fiecare își conștientizează propriile comportamente, mixată cu regretul că nu considerăm necesar să îl/ne explicăm și celuilalt.