Se trezise în dimineața aceea cu un rău nedefinit.
Avea o stare de greață și-o dureau toate, dar nu știa să zică ce anume. Poate sufletul – poate durerea din el, nemaiîncăpând înăuntru, dăduse pe dinafară și se răspândise în cap, în oase, în alte organe, unde găsise loc.
Un doftor ar trebui să știe cel mai bine ce am, își spuse în gând și, luându-și cele trei sferturi de veac, sărăcia și singurătatea în spate, porni spre primul spital din apropiere.
Acolo, după niște hârtii semnate și câteva întrebări, o trimiseră la camera de gardă.
Era cam pustiu, or, din amintirile ei, prin spitale fusese mereu forfotă. Chiar și pe drum, microbuzul aproape gol, mirare mare.
Șoferul îi dăduse ceva să-și pună la gură și pe după urechi, mască i-a zis, mamaie, să n-o dai jos până ajungi înapoi acasă. N-o dau, mamaie, dacă zâci, văzuse că au toți cei câțiva oameni de-acolo și nu mai întrebă nimic, că nu era obișnuită să întrebe și, mai ales, să i se răspundă.
O luă, așadar, după indicațiile asistentei și ajunse la camera de gardă, unde mai erau doi oameni, un bărbat și o femeie.
Își așeză corpul obosit pe un scaun și, când ieși cineva dinăuntru să întrebe, se ridică în picioare fără să vrea.
Femeia de pe hol sări repede, nu e rândul dumitale, e domnul și după aia eu. Bătrâna se așeză la loc, neștiind cum să reacționeze, ea se ridicase doar din principiu, ca atunci când iese cineva important de undeva, n-ar fi dat să intre neinvitată.
Iese domnul acela din cabinet și exact atunci apare în fața lor o altă femeie cu un copil în brațe, mic și țipător, bietul, nu se mai oprea din plâns.
Femeia al cărei rând era înaintea bătrânei spune femeii cu copil:
– Intrați, doamnă, aveți copil mic, cine știe, săracul, ce are.
Femeia cu copilul intră grăbită și femeia rămasă zice vag arțăgoasă, în aer, dar cumva spre bătrână, să audă:
– Trebuia să-i dau voie, e copil, copiii nu au atâta răbdare ca noi, se plictisesc repede!
Bătrâna surâde amar, e înțelegătoare și nu avea oricum de gând să riposteze. Își vede liniștită de locul ei pe scaun.
Iese femeia cu copilul din cabinet și între timp apare un cărucior cu un accidentat, împins de cineva. Părea om tânăr, cât ghiceai sub bandaje, avea capul tot înfășurat, cu sânge închegat ieșit la suprafață și gemea întruna, în surdină.
– Intrați, intrați, zise femeia care ar fi urmat, se vede că e grav!
Căruciorul, cu tot cu cel care-l împingea, intră fără să stea pe gânduri.
Femeia rămasă se justifică iar în aer, dar tot către bătrână:
– Ce să-i faci, Doamne ferește, câte accidente, oamenii nu se învață minte să fie mai atenți.
Bătrâna, cuminte, își zise și ea în gând că da, arăta foarte rău tânărul acela sau ce-o fi fost, păcat de el.
Iese tânărul și apare un moș uitat de vreme, ținându-se într-un baston tremurător, sprijinit de subsuori de, pasămite, nepoată-sa.
– Intrați, vă rog, abia se ține omul pe picioare, zise iar doamna aceea galantoană.
Apoi, către bătrână, deja din obișnuință:
– Vai de el, când te uită aia cu coasa pe lume, bine că are cine să-i dea un troc de mâncare. Câți nu-s singuri pe pământ.
Bătrâna oftează de propria ei singurătate și se gândește că rândul ei nu mai vine curând, n-are cum să intre înaintea femeii care lăsa pe toată lumea în fața ei, poate nu-i mai vine deloc rândul și n-are ce să facă, parcă dintr-o dată nici nu se mai simțea așa rău, uitase de ce venise, dar mai auzise și ea glas de oameni în jur.
Dintr-o dată se aude forfotă mare dinspre intrarea în spital și un om îmbrăcat ca un cosmonaut, cum văzuse pe vremuri, când mai avea televizor, intră și anunță printr-un instrument ciudat:
– Caz confirmat! Caz de Corona confirmat! Părăsiți incinta! Se iau măsuri de precauție!
Și vede ca într-un vis aiurea cum ies toți cei din cabinet, medicul, cele două asistente, bătrânul cu toiagul, nepoata și o iau grămadă spre ieșire. Spre ieșire fugise și asistenta de la ghișeu care o îndrumase spre camera de gardă și alți câțiva, ieșiți de prin încăperile alăturate.
Femeia din cauza căreia nu apucase să intre o luase și ea la sănătoasa, uitând să mai comenteze și să o mai bage în seamă.
Rămăsese singură într-un spital cu toate ușile deschise. Se ridică alene de pe scaun și, nici ea nu știa de ce, poate ca să zică că a fost, intră în încăperea camerei de gardă, din care ar fi trebuit să fi ieșit demult.
Hârtii peste tot, aparate înfricoșătoare, deși cu siguranță făceau bine oamenilor sau măcar spuneau ceva despre ei. Într-un colț, o masă cu multe prăjituri, fursecuri, sucuri.
Erau și amandine printre ele. Nu mai mâncase amandine de când stătea la oraș, cu familia, cu ai ei, cu multă lume. Se uită cu mare jind și cu vârstă parcă uitată la farfuria albă și pătrată cu cele patru mândre amandine, înconjurate ca niște prințese de o mulțime de mini-tarte viu colorate, ca străjerii pe margine. Tare ar fi dorit una singură, dar nu ar fi îndrăznit să ia, probabil, nici dacă ar fi fost poftită. Doftorii e doftori, cine sunt eu să iau din blidul lor, își zise ieșind din camera de gardă.
Pe culoar, o altă femeie tocmai striga de zor mama, mama, unde ești, îndreptându-se spre ea cu aplomb. Nici n-o recunoscu imediat sub mască, cu mănuși și cu haine așa străine pe ea.
Era fata ei, fusese sunată din sat că mama ei e la spital, văzuseră vecinii când plecase și auziseră de la șoferul microbuzului unde se duce. În drum spre casă, căci n-avusese timp de nimic, fata opri pentru aprovizionare și, instinctiv sau, poate, observând fugar scena din spital, cumpără și un platou de amandine.
Deodată s-a simțit mult mai bine și cu rost, având doar grijă să nu-și dea seama fata ei de bucuria tainică ce-o cuprinse, văzând-o supărată pe prăpădul cu pricina.
– Doamne-ajută, își zise-n mintea obosită, și de una, și de alta.

N.A. Pentru cei ce vor citi peste câteva zeci, sute, poate mii de ani: Corona virus a fost, pare-se, un virus oarecare. El părea obișnuit, dar a fost receptat la vremea lui, din motive obscure care au rămas în seama voastră, ca fiind neobișnuit. Conceput, pare-se iarăși, de om pentru alți oameni, dar răspândindu-se fără discernământ natural sau de laborator, devenit, pare-se din nou, mutant în scurt timp de la identificarea lui, aciuindu-se, se pare, aleatoriu în ce găsea defect în interiorul omului infestat, acest virus ce părea fără sfârșit va sfârși, se crede, prin a schimba o lume cu alta. Și, dacă mă veți citi într-o zi, înseamnă că a reușit.

__________

Apărută în Arena literară nr. 20/2021

Pachet Issabela Cotelin

Publicitate