Spânzurătoarea

Deci așa arăta o spânzurătoare.
Nu mai văzuse niciodată. Ai lui nu catadicsiseră să-i arate, îl ținuseră departe de multe. Probabil l-au ferit și de orice spânzurătoare.
Își amintea cum ascundeau unele lucruri și unele obiecte. Cum se mai fereau când vorbeau, probabil vorbeau despre el și el nu trebuia să știe ce.
Nici timp nu prea aveau de el, de fapt.
Înțelesese de mic că era cumva altfel. Special, auzea ades în jur. Numai că pentru ceilalți special părea să aibă conotație negativă, nicidecum să însemne că era un copil deosebit.
Uneori nu înțelegea exact ce i se transmitea și atunci intra într-un fel de panică greu de stăpânit, până când reușea să prindă un sens cunoscut de el.
Pipăi ușor, timid, trunchiul spânzurătorii cu vârful unui deget. Părea cam scurt și grosolan făcut, dar solid.
Spânzurătoarea îi aducea aminte de un joc bizar de când era copil, dintr-o școală prin care trecuse la un moment dat.
Era aproape genial la toate și dădea toate răspunsurile impecabil, așa îi spuneau toți profesorii, dar pauzele erau coșmarul lui cel mai mare. Atunci copiii ieșeau toți de la locurile lor ca nebunii și începeau să alerge și să țipe bezmetici și îl speriau de fiecare dată.
Din cauza acestor manifestări neînțelese, prefera să rămână în banca lui sau să se ducă în vreun colț de curte, când era nevoit sa iasă din clasă.
Dar într-o zi, nici el nu mai știa cum, se prinsese în jocul acela bizar care părea să aibă logică și echipe care funcționau după un regulament.
Fusese bucuros că era băgat în seamă, numai că toți copiii din jur strigau iarăși ca nebunii, ai murit cu viață, mai ai trei vieți…
Or el știa sigur că nu poți sa ai trei vieți. Văzuse un mort, știa cum arată oamenii morți. Îl văzuse cândva pe nea Titi de la colțul străzii, într-o cutie, nemișcat și știa că inima, organul vital, nu îi mai funcționa, astfel că nu mai avea cum să meargă, să vorbească, să mănânce niciodată, i se spusese clar. Învățase despre asta. Și se și vedea. Nemișcarea lui nea Titi îl tulburase puțin atunci și fusese luat și dus acasă, așa că nu știa exact ce se întâmplase mai departe.
Dar nea Titi nu mai apăruse în cartier, asta era o certitudine, pentru că viața i se terminase și nu mai avea alta.
Or el era atașat de certitudini și le căuta în toate cele din jur, mereu.
Îl mai fulgeră, acum, în fața spânzurătorii, un flash al memoriei. Un alt joc al copiilor de-o seamă cu el, un joc ciudat, în care numărau și la sfârșit strigau cine nu-i gata, îl iau cu lopata.
Să numere cu glas tare îi plăcea foarte mult, atât de mult încât de obicei, în rarele momente în care îl cooptau în jocul lor, el nu se oprea unde ar fi vrut ceilalți. Trecea de sută. Dar ideea cu lopata tot îi scăpa, pentru că nu văzuse nici măcar lopățele de nisip în mâinile celorlalți până acum.
Fusese și la mare dus, dar, din contra, pe plajă, unde era plin de lopățele, nu se jucau vreodată așa. Acolo construiau castele și nisipul era luat cu lopata.
Castelele de nisip erau pasiunea lui, atunci când și-o putea manifesta. El nu râdea și striga precum ceilalți copii și nu-i plăcea nici stropitul cu apă. El construia conștiincios și cu mare migală întotdeauna, din nimic și fără instrumente neapărat, cele mai mari și mai frumoase castele de nisip. Ba câștigase și câteva concursuri cu castelele lui.
Ce nu putea pricepe era de ce oamenii mari vorbesc, când pomenesc de castele de nisip, ca despre ceva ce nu ar exista. Lui nu i se părea nimic mai frumos și mai durabil în cursul unei zile decât un castel de nisip bine făcut.
Văzu într-un târziu și scaunul de la spânzurătoare. Se îndreptă încet spre el, călcând apăsat pe holul lung. Un scaun simplu, mic, rotund, cu trei picioare, lăcuit frumos. Mai văzuse așa scaune prin zonele rurale, pe unde îl duseseră părinții în excursii când era mai mic.
Și scaunele aveau, categoric, misterul lor. Iată, de pildă, acesta. Era un scaun real, pe care, ca să îndeplinească ceea ce i se ceruse, trebuia să se așeze. Atunci de ce unii oameni erau cu scaun la cap?
Dincolo de spânzurătoare, printr-un geam transparent, vedea o mulțime de oameni care așteptau să se decidă.
În cele din urmă, își luă avânt mental și se duse spre spânzurătoare. Se așeză pe scaun. La urma urmei, era doar un joc, așa i-au spus toți, chiar dacă încă nejucat, trebuia doar să ghicească niște cuvinte care i se dădeau și era deja obișnuit cu chestionarele pe care i le punea periodic pe masă doctorița lui.
Nu, cuvintele nu pot face rău, nu trebuie să facă rău, doar armele rănesc, își zise, luând pixul în mână și hotărându-se să încerce spânzurătoarea.

https://www.sionoeditura.com/product/ehmeya/

________

Apărută în Primăvara se numără prozele, ed. Inspirescu, 2021