Era șefa serviciului de resurse umane dintr-o multinațională.

Fusese o petrecere cu toate departamentele firmei, cu invitați speciali, cu muzică, șampanie și confeti. O petrecere foarte reușită, în care discursul ei strălucise. A vorbit despre succesul recrutărilor după ce schimbase grila de intervievare a candidaților și apoi foarte puțin despre management, cât să introducă următorul vorbitor. Îi plăceau mult astfel de treceri fine, care sugerau și o muncă în echipă a tuturor birourilor firmei.

Dar se terminase și acum, rămasă printre ultimii, în drum spre ușa din lemn masiv a sălii de protocol, strânse inconștient câteva hârtii de pe mesele pe lângă care trecea.

– Ce faci cu ele? o întrebă, mirată, amica ei de birou.

– Le duceam la coș.

– Dragă, ai înnebunit?? Doar n-o să duci tu gunoiul, avem un oficiu de întreținere întreg!

– A, desigur, nu, nici gând, răspunse șefa serviciului de resurse umane și lăsă hârtiile făcute ghem în palmă pe ultima masă, cred că-s foarte obosită…

Ajunsă la mașină, apăsă pe telecomanda portierei, urcă și porni.

Ultima replică, însă, îi stăruia în minte cu bâzâit de stop-cadru pe un film vechi, alb negru, al cărui ecran tremura imperceptibil.

„Doar n-o să duci tu gunoiul!” se împletea cu „du odată gunoiul, ce mai aștepți?”, cu „ai dus gunoiul azi?” și cu restul variantelor disponibile pe tema dată în limbaj uman.

Fusese săracă. Foarte săracă. Crescuse într-o mahala, cu mamă bolnavă, tată bețiv si trei frați golani.

Prima ei sarcină familială, cum începuse să meargă bine în picioare, fusese să ducă gunoiul.

– Măcar atâta să faci, du și tu gunoiul! îi ziceau cei care se nimereau acasă când se umplea mica găletușă.

O ținea minte și acum, era de plastic, verde, roasă și plină de desene și litere cu carioci, furate de frații ei în puținele ore când dădeau pe la școala de cartier.

De pe găletușă învățase primele ei litere. Nu știa atunci că frații ei scriu prostii și, până ajungea cu ea la capătul aleii, unde era un tomberon comun pentru toate cele patru blocuri dimprejur, se oprea, se odihnea și întreba oamenii din jur:

– Ce literă e asta?

Oamenii se opreau, se uitau și îi răspundeau râzând, invariabil râzând, dar ea trecea peste râsul lor neînțeles încă și, până reținea o literă, o uita pe cea dinainte. Cuvintele încă nu se închegau. Au trecut câțiva ani până a reușit să le buchisească, dar acum era și ea aproape de vârsta școlii și s-a îngrozit de ele, aflându-le sensul între timp. Pentru asta, se încuraja singură, neavând cine s-o facă, pentru asta trebuie să merg la școală, ca să învăț cuvinte mai frumoase!

Și a învățat cuvinte frumoase și bune, a luat și note mari. Era o elevă eminentă, dar la ea acasă acest fapt nu avea valoare și a continuat să ducă gunoiul până a terminat liceul.

Apoi a dat și la facultate și a intrat. S-a îndrăgostit și s-a mutat cu iubirea vieții ei. Ea învăța în continuare, el tocmai terminase facultatea și se angajase. Lucra mult și seara venea frânt acasă.

Ea, fiindcă avea timp și era și obișnuită, gătea, făcea curat și, bineînțeles, ducea gunoiul.

Apoi au venit cei trei copii, pe rând. I-a crescut, i-a îngrijit, a gătit, a strâns după toți și a dus gunoiul în continuare.

Copiii erau măricei acum și ea, între timp, se angajase. Cam tot atunci, își dădea ea seama abia acum, trecând, în drum spre casă, mașina pe pilot automat și vizionându-și filmul vieții fără oprire, cam tot atunci au început neînțelegerile dintre ea și fosta iubire a vieții ei, care îi era încă soț legitim și, mai nou, manager al unei renumite firme de automobile.

Când se întâlneau seara, schimbau câteva vorbe obișnuite și el observa:

– N-ai dus gunoiul!

Plictisită, i-a zis odată:

– Dar mai du-l și tu, că nu se întâmpla nimic deosebit cu Pământul dacă faci gestul ăsta.

– Păi ce, se apărase el, eu am mâncat atâta pepene, să umplu un coș întreg?!?

Renunță, fiindu-i clară necooperarea, în ciuda argumentelor aparent valide.

Altădată, el îi replicase, tot la bombănelile ei:

– Învață-ți copiii, dacă nu-ți place, să-l ducă și ei.

Avea două fete frumoase și deștepte și un băiat la fel, de care era foarte mândră. Nu îi dăduse prin cap așa ceva, nu putea să-și explice de ce, deși stăteau acum într-un apartament mare, luminos, cu ghena la doi pași, pe același palier. Poate s-a gândit că vor avea timp să-și ducă propriul gunoi când vor fi la casa lor. Sau poate că și-a zis, fără să vrea și fără să se gândească la faptul că erau doar niște sarcini comune împărțite armonios, că nu voia ca și fetițele ei să fie cele care duc gunoiul. Se va gândi mai târziu la asta.

Deocamdată puse filmul să deruleze mai departe.

Apoi s-au mutat într-o vilă cu etaj și mansardă. Copiii au crescut și dădeau rar pe acasă. Și-au luat și menajeră. Menajera făcea toată treaba în casă, inclusiv operațiunea de ducere a gunoiului. Însă venea doar o dată pe zi și mai întotdeauna elegantul recipient, din lemn de fag lăcuit, cu capac și pedală automată și cu pungă inodoră și ignifugă, pus acum la vedere, nu pitit, ca pe vremuri, se umplea de mai multe ori pe zi. Tot ea ducea gunoiul.

În fața porții vilei, o deschise cu telecomanda, parcă mașina și, coborând, observă că, din toată casa, doar în bucătărie era lumină. Fosta iubire a vieții ei – sau iubirea fostei ei vieți, îi veni subit în minte – o aștepta:

– Bine c-ai venit, du și gunoiul, se-nvârte câinele în jurul lui și mă deranjează la cititul știrilor până pui masa.

Și atunci se hotărî brusc.

– Vreau să divorțăm. Împărțim vila, cheltuielile și necesitățile în două sau o vindem și ne luăm altele, mai mici.

Și ieși în curte, luând câinele cu ea, fără gunoi.

Mâncase la petrecere și nu îi era foame, nici sete. Se așeză, relaxată ca niciodată, pe bancă, mângâind în neștire blana prietenului canin, și-și spuse: perfect, dacă tot am rămas, în esența mea de om, fetița care duce gunoiul, măcar să mi-l duc pe cont propriu până mă decid dacă e nevoie să fac sau nu terapie pentru această traumă din copilărie tocmai conștientizată.

Publicitate