Un serial sud-coreean – am mai avut eu înclinații ciudate… – cît un sezon cu 15 episoade, la care m-am uitat cu sfințenie.

Întîi, de curiozitate – e primul film coreean pe care-l văd, indiferent de natura lui.

Apoi, de o curiozitate și mai mare: luxul din el. Las scris că n-am văzut în toate filmele americane cu bogați sau în cele cu regina Angliei atîta lux maxim rafinat. Mi s-a părut incredibil faptul că ar putea fi real.

twitter

Recunosc că mi-au trebuit cîteva episoade ca să deosebesc personajele între ele. Apoi și mai multe ca să le deosebesc după nume, cînd se vorbea de cîte unul care nu era în cadru. În cele din urmă, la sfîrșitul întregului sezon, pot să spun că, din cam trei nume, cît are fiecare, l-am știut cel puțin pe primul sau pe cel care avea sonoritate europeană mai mare.

Limbajul. Limbajul este bestial, pentru cine nu-i obișnuit. Aveam impresia tot timpul că se prosteau cînd vorbeau, cum lungeau și ascuțeau aproape fiecare cuvînt, deși de multe ori erau serioși actorii. Dar m-am obișnuit și cu asta.

Drept urmare, deși pare un film social, poate chiar telenovelă (nu am bine definite în minte caracteristicile acesteia), eu l-am luat drept comedie, avînd în vedere toate cele de mai sus. Sînt, totuși, convinsă că anumite scene, mai ales cele de isterie ale unor personaje feminine negative, au fost parodiate intenționat, poate chiar cu sarcasm. Oricum ar fi, am rîs cu lacrimi. Este un păun în film, un fel de laitmotiv care îl traversează în momente destul de cheie, care face tot și la un moment dat mă uitam doar ca să văd atitudinea păunului față de cutare eveniment social al nababilor respectivi.

thevibes.com

La urma urmei, deși e văzut pe net ca un film despre emanciparea femeii, eu îl văd și ca pe o satiră a decăderii unor privilegii absolutiste.

Situațiile sînt extrem de întortocheate, cu întorsături de 180 și 360 grade, dușmanul de ieri e prietenul de azi și dușmanul, iarăși, de mîine, nimeni nu poate avea încredere în nimeni, copiii din film nu se știe exact ai cui sînt. Și, peste toate, mai evadează și păunul din cușca lui din mijlocul curții de sute de km pătrați. Păunul, care era singura ființă statornică și pe care știai că o găsești unde ai lăsat-o.

Una dintre scenele care chiar m-a impresionat, deși nu e cea mai tare și nici reprezentativă – din contra, pare ceva obișnuit – a fost aceea în care cinci membri ai familiei respective ultra-bogate se duc să-l viziteze pe al șaselea, la spital. Erau trei frați și două cumnate. Cînd pleacă de acolo, se deschid firesc cinci portiere negre, se urcă fiecare în mașina lui și pleacă, senini și cu datoria îndeplinită, unul după altul, înapoi, la moșie, rulînd cele cinci mașini negre și lucioase pe o stradă goală.

În concluzie, îl recomand cu… nu știu cu ce, la cele 40 de grade din București, celor care au timp de pierdut, dispoziție de rîs și curiozitate orientală.

scmp.com

foto repr. Netflix