Hopa-Mitică

La un moment dat, adeptă a unui spirit ludic ce am crezut că poate salva omenirea cu esența lui, începusem să mă joc de-a ghicitul.

Dacă nu-l cunoșteam pe omul din fața mea, îl cercetam puțin. Nu neapărat îmbrăcămintea, căci astăzi ținuta vestimentară e mai înșelătoare decât oricând și nici eu n-am capacitatea de a distinge integral între făcături și haine de firmă. Dar mă uitam la om, la ochii lui, la mâinile lui – nu atât la manichiura propriu-zisă, cât la gestica lor – și, de regulă, nu greșeam în aprecierea atitudinii pe care ar fi trebuit să o adopt în preajma omului respectiv.

La masa la care eram acum, un interlocutor, deși mare în funcție și într-un loc de muncă important, gesticula atât de vehement, încât mi-am zis că omu-i patimă curată. E o flacără ce arde pe altarul propriei credințe – or acestora, din experiența mea de viață, nimic nu le zdruncină judecata asupra lumii. Judecata, da, am zis bine. Judecata, nu părerea.

Stabilindu-i inflexibilitatea, m-am avântat în dialog, să nu par mută din naștere. Nu înainte, însă, de a fi sigură de opinia lui în marea aventură mondială, dar îndeobște locală, a vaccinării de covid. 

Odată, la un alt festin, intuind un adept al vaccinării, i-am afirmat că sunt vaccinată și eu, crezând că micul schimb de replici va trece neobservat în marea dialogului de atunci. Nici pomeneală. Parcă venise tsunami. Imediat s-a ridicat în picioare, anunțând triumfător și baritonal:

– E vaccinată, e de-a noastră!

În pământ n-aveam cum, că era parchet, și încă unul teribil de lucios, dar aș fi intrat sub masă, de jena efuziunilor care au urmat. Era de parcă făcusem o bravură de arme deosebită. Se rescria istoria prin mine și câștigasem eu singură, cu un vaccin, bătălii pierdute milenar.

Altă dată, greșind în aprecieri, i-am spus unui adversar al vaccinurilor că eu sunt vaccinată, dar mi-am jurat să fiu mai atentă, deoarece în următoarele secunde mi s-a comunicat, pe repede-înainte, cum că voi muri cu siguranță curând de la serul fatidic. „Maxim doi ani” – mi-a dat omul, rob al unei teorii de ultimă oră, cu încredere absolută în vorbele lui. Eu auzisem de trei ani și-am vrut să-l contrazic, dar, privindu-l în ochii aprinși și profetici, am renunțat.

O altă întrebare, mult mai persistentă decât o așa-zisă prognoză a duratei mele de viață, își făcea cuib în mintea mea. Ce fel de om este acela care îi spune seamănului de lângă el că o să moară, dacă nu face cum crede el, primul, că e mai bine…? Indiferent de credința respectivă. Retrăiam experiența de la referendumul pentru familie, când ne omoram unii pe alții, la propriu sau la figurat, pentru credința într-o familie de care, în cursul firesc al zilei, ne batem oricum, în mare parte și conștient, joc.

Tonul de taină cu care mi se dezvăluise acel adevăr uriaș și elementar, că voi muri într-un număr fix de ani dacă mă vaccinez, semăna leit cu cel al „adversarilor”, care susțin că mor oricum toți cei ce nu se vaccinează – ton cunoscut și el, din alte încercări de discuții mai vechi. Ce m-a frapat la ambele categorii era – și este încă – absolutismul cu care dau verdictele cu pricina. „Toți” – e cuvântul de ordine folosit și de către unii, și de către alții. Ambele „tabere” au hotărât că stăpânesc claritatea unei finalități prin esență imprevizibile. Ce ghicit în cafea, în cărți sau globuri de cristal… Ia vaccinul, nu-i vaccinul e noua ruletă rusească, cu doar două căușe pentru un singur glonț. S-a dus liberul arbitru, s-a dus Dumnezeu (deși cel puțin una dintre cele două „tabere” și-l pune port-drapel).

De atunci, de fapt, am devenit mai atentă la astfel de „gafe”, lăsând la o parte momentan filosofia transformării peste noapte a oricărei opinii opuse în „gafă” – eventual până atunci când pandemia se va fi sfârșit și omul va vrea din nou să trăiască, în loc de a supraviețui cu orice preț.

Așadar, rememorându-mi gafele trecute și intuind în ce ape se scaldă actualul comesean, îi răspund cu grijă:

– Am un prieten care s-a vaccinat zilele trecute, îi spun, cu precauție, dar, știți, eu…

Nu mai avea importanță incertitudinea răspunsului meu la începutul lui de dialog. Mă privește cu ochi strălucitori. Alege ce-i convine din bâiguiala mea, așa cum, de altfel, speram. Sunt „de-a lui”. Mai că nu mă pupă, de entuziasm:

– Așa, doamnă, să nu vă vaccinați, nu vă mai luați după toate prostiile! 

– Nu că m-aș lua neapărat, dar, știți, unele…, tatonez eu și mai departe, așezându-mă mai bine pe scaun, să văd pe viu aprinzându-se flacăra în anti-vaccinistul din fața mea.

Nu m-am înșelat. 

– Doamnă, dar dumneavoastră chiar credeți că e fortuit tot ce se întâmplă acum? Că a izbucnit acum acest scandal imens?

– Vreți să spuneți că pandemia e un scandal? Că virusul nu există?

– Dar nu vă dați seama că murim oricum de la atâtea boli anual și că gripa, gripa noastră de sezon, era mult mai periculoasă?

– Păi și atunci de ce le mai trebuia un virus nou, dacă murim oricum? fac eu pe mirata, uimindu-mă, totuși, duioșia cu care vorbise despre gripa sezonieră.

– Ca să accelereze procesul, doamnă!

– Aha, zic, deci există, totuși, un virus care face asta!

– Ei, pe naiba! Există vaccinul! Vaccinul ne omoară, cu el ne extermină pe toți, nu vă faceți că n-ați înțeles! Nu există nimic, există îngrădirea drepturilor omului liber. Măști, restricții, jos cu ele! Aia e!

Îmi amintesc rapid de credința altui adept al nevaccinării, din altă zi, care susținea cu religiozitate că un virus fusese creat în același scop final, de a curăța omenirea de cât mai mulți membri, în speță de cei ce depășesc o anumită vârstă, și îmi dau seama că și aceștia și-au creat, în teoria lor, ramuri și rămurele, așa cum se întâmplă în orice curent la modă, propagat virtual și preluat real.

Până să elucidăm a cui e vina, a virusului sau a vaccinului, vecina din partea cealaltă a mesei, o doamnă tot în floarea vârstei vizate de „mai-marii” lumii prin vaccin sau virus sau ce-o fi, nu mai rezistă și intervine și ea:

– Numai aberații vorbiți! Vaccinurile, de când lumea, salvează oameni. Dacă privim în secolul trecut sau chiar mai aproape de noi…

– Salvează companiile farmaceutice, aia salvează!

– Durata de viață, bolile eradicate, datele și statisticile…

– Sunt false, ne manipulează prin ele, nu înțelegeți? Trebuie să ai orbul găinii, să nu vezi!

– Tot ce văd, se enervează, într-un final, doamna, e că o să mor din cauza dumitale, că nu vrei să te vaccinezi și mă pui pe mine în pericol!

– Păi stai în casă, dacă ți-e așa frică!

– Ba să stai dumneata, că nu ești vaccinat! Tu împrăștii și menții virusul!

– Care virus?

– Ăla care ne ține-n case!

– Asta-i segregare…!

– Ba e nesimțire…!

– Vedeți voi de luni, că așa vă trebuie…

– Eu duminică sunt în stradă, pe baricade, pentru libertate, voi să vedeți ce…

Insultele încep să zboare cu viteza luminii, pronumele de politețe dispar cu desăvârșire în praful duelului verbal, luându-le locul două uriașe pronume colective, „noi” și „voi” – țapi ispășitori ai părților de vorbire cu rol gramatical mult mai cuminte la origine. Momentul devine, astfel, prea dramatic pentru a fi susținut numai de către cei doi protagoniști și toată masa festivă se aprinde, înmormântând fără priveghi subiectul oficial al acelui simpozion științific – culmea, unul adiacent medicinii –, unde majoritatea invitaților au un nume cunoscut în domeniul lor de activitate, dar controversa vaccinului i-a făcut să uite un limbajul academic studiat o viață.

– Ia mai terminați odată, suntem pentru altceva aici, cine-a început, mă rog, cu astfel de discuții? se aude un glas care, după numărul decibelilor, numai împăciuitor nu părea.

– N-am început eu…

– Eu nici atâta, dar să știi că nu ai dreptate…

Câteva priviri se îndreaptă acuzator spre mine, ca o revelație. Aș putea fi trasă la răspundere pentru haosul din sala de festivități:

– La urma urmei, tu ești vaccinată sau nu, că nu pricep?!? mi se pune, într-un final, întrebarea la care refuz cu încăpățânare să răspund în ultimul timp, nicidecum din lipsă de asumare a faptului în sine, ci pentru că a ajuns, în loc de informație, un pretext de a aprinde un nou foc.

Ies afară, fără să mulțumesc nicio tabără, și îmi aprind cu tristețe o țigară, gândind cu inutilă satisfacție cum s-a dus și fumatul, pe lângă alte vicii sau plăgi actuale, de pe ordinea de zi a celor care le știu pe toate și prevăd viitorul oricui. Între timp, iese la aer curat și un anti-fumător pe care îl cunosc de mult – om la locul lui, cu mintea pe umeri și echilibrat în toate. Dar pandemia a schimbat tot. Mă zărește și vine direct spre mine. Respir relaxată, înainte de a-l auzi ca prin vis:

– Ce faceți, doamnă, dacă nu vă omoară virusul, vă omoară fumatul…

Zâmbesc ca de o glumă bună, însă, privindu-l în ochi, îmi dau seama că nici gând de așa ceva. Spiritul ludic e într-o comă profundă. Prin urmare, sătulă nu atât de mâncarea de pe masă, din care abia apucasem să ciugulesc, cât de multiplele valențe ale verbului „a muri”, servite cu toate aromele și condimentele din dotare, îmi sting țigara neterminată și o șterg românește, fără să privesc înapoi, înțelegând că nu mai pot să fiu eu însămi decât departe de orice seamăn afiliat unei idei fixe. Indiferent de idee.

Dar, din fericire, mai cunosc și altfel de oameni. Încă. Oameni rămași partizani ai ideilor flexibile și ai toleranței, chiar dacă au ajuns să se ascundă în munții propriei conștiințe, de sila mahomezilor care caută acești munți cu lumânarea. Consemnul prin care ne recunoaștem este, momentan, tăcerea.

Apărut în Arena literară nr. 23/2021

Foto repr. olx – jucărie veche