Am mai scris o dată despre un film foarte prost. Acela era, însă, atît de prost, încît merita comentat. Era o capodoperă de prostie, demn de Zmeura de Aur. Acesta, Brazen (sau Cutezanța, în traducerea lui Netflix) e doar insipid. În concluzie, n-aș fi zis acum nimic, dar am dat aseară întîmplător de articolul acesta și m-a uns pe rațiune și pe simțire, explicîndu-mi (a cîta oară…?) lumea cu ale ei.

https://m.hotnews.ro/stire/25307052

Cândva, pe astfel de filme le denumeam „de apartament”. De folosit ca fundal sonor și vizual la o masă, festivă sau nu, de familie. Vizualizați, sper, ideea: s-a mîncat, s-a băut, masa a rămas întinsă și nestrînsă, copiii aleargă liberi de colo-colo, eliberați, în sfîrșit, de constrîngerea lui „stai jos, pînă termină toată lumea”, iar adulții mai beau una-alta, mai o țigară, mai o bîrfă, în timp ce în spate vreo mamaie privește încăpățînată la ecran, unde se derulează un film. Din cînd în cînd zice:

– Da’ tăceți, maică, o țîră, s-aud și eu ceva!

Și i se răspunde în cor de către nepoții și strănepoții rîzînd:

– Mamaie, ce s-auzi, că nu e-n română!

… Dar să ieșim din atmosferă și să ne întoarcem la filmul de pe tapet. Ce (sau, mai degrabă, ce nu) a avut acest film? O superficialitate crasă – ca un fel de rețetă fixă, luată de la un curs de „creative moving”, cu ingrediente standard, fără să țină nimeni cont de vreun specific al oricui. Sau, dacă vreți, un film ca la carte (apropo, are la bază unul dintre cele 250 de bestselleruri ale Norei Roberts).

De pildă, intriga. O scriitoare celebră de romane polițiste are o soră geamănă, la care se duce în vizită, iar sora, care, fără să știe scriitoarea, făcea videochat (nu știu dacă verbul e corect sau dacă cuvîntul compus e cu cratimă în DOOM 3) moare ucisă de un client psihopat din primul sfert de oră – iată firul narativ brut al filmului, nealtoit de nicio altă ramificație.

Apoi amorul. Ca un făcut, forțat după mine, taman în ziua precedentă crimei se mută în vila de alături (căci bestsellerurile nu au loc pe câmp sau în sărăcie) un polițist în concediu. Și guess what? Ea îl agață pe polițist, el îi cere un autograf, ea, fericită, se întoarce acasă și găsește scena crimei, după care, evident, fuge înapoi în brațele polițistului, să plîngă. Ciudat, dar era mai important să se reculeagă în brațele lui decît în singurătate.

Trecînd peste senzația continuă de neverosimilitate a acțiunilor, acest aspect relațional mi s-a părut tratat prea pe fugă. Într-adevăr, în momentele de criză, îndeosebi psihică, actul de a face dragoste poate fi o descărcare în sine, dincolo de orice alte implicații – numai că în acest film n-am prins strop de empatie pentru sora încă nerăcită. Mai mult, mi-a dat impresia constantă că protagonista era bucuroasă că-și poate desfășura priceperea.

La fel de superficial mi se pare tratată și sora ucisă, care divorțase și pierduse în instanță copilul, pe care l-ar fi vrut, totuși, înapoi și, în acest scop, se lăsase de droguri și de pastile, ba chiar își găsise un post de profesoară, unde-i mergea din plin – adică părea clean din toate punctele de vedere și avea din ce trăi bine. Însă în scena următoare o vedem contorsionîndu-se prin cameră în diverse figuri sexy, într-un costum obscen, ca să facă altor perverși pe plac. Personal, nu mi se leagă deloc și, sincer, de la mila de o clipă am trecut într-o secundă la „să fie sănătoasă…!”. Cu alte cuvinte, personajele sînt construite în așa fel, încît nu mi-au permis atașarea de niciunul, nicidecum să mai și „țin” cu careva, cum se întîmplă de obicei la filmele bune. Am privit doar cu o curiozitate indiferentă pînă la sfîrșit.

Mai sînt și alte scene fără cap și coadă. De exemplu, cadrul în care ea, scriitoarea, se duce cu zîmbetul pe buze la căpitanul echipei polițiste (care era tot o blondă) și spune că vrea să participe activ la anchetă, deoarece e un foarte bun profiler (vezi cărțile scrise de ea…). Iar căpităneasa, guess what again, îi dă voie instant, nestînd o clipă pe gînduri. Da, știu că e carte și că e film și că în ambele e voie să se întîmple orice, că de-aceea e ficțiune, însă, ca ficțiunea să fie percepută drept verosimilă de mintea umană, tocmai de la o realitate anume, pe care să o jongleze apoi, trebuie să plece. Or, nu e cazul aici.

Filmul mai are și alte cusururi, mici sau de fond. Episodicul soț al celei ucise e tratat doar „ca să fie” – pe seama lui, s-ar putea desființa premiile pentru personaje secundare. Gestica și replicile unor actori dacă nu frumoși după regulile standard ale atributului respectiv, cel puţin scoși din cutie nu induce niciun sentiment. Acesta este, de altfel, un neajuns, după părerea mea, al majorității filmelor americane, unde naturalețea chipului și mișcării e greu de găsit pe peliculă, așa cum apare ea, de exemplu, în filmele europene. În filmul american, actorul e actor și nu îl poți confunda cu omul de pe stradă. În filmul european, din contra, mintea le găsește corespondent și unora și altora în categoria opusă fiecăruia în parte – dar aceasta ține de preferințele personale. Unii poate chiar vor să vadă numai oameni frumoși și scoși din cutie pe ecran, pentru că n-au unde în viața reală.

De fapt, în ultimă instanță, cred că ține de jocul actorului – și dacă l-aș vedea zilnic pe un oarecare, leit Brad Pitt, pe băncuța din fața blocului sau ducând gunoiul, actorul în sine m-ar fi impresionat la fel în rolul din „Legendele toamnei”.

Foto repr. news9live.com

Publicitate