Film: Marsilia

Deși m-am hotărît să mă uit la acest serial în două sezoane pentru Gerard Depardieu, ca un făcut, la primele două-trei episoade m-am uitat cu pică – dar probabil așa e cînd te obișnuiești cu imaginea unui actor tînăr, invincibil și nu atît frumos, cît impunător și charismatic în orice rol i s-ar da. Și, mai ales, cînd te gîndești că invincibilul de altădată joacă acum într-un serial Netflix de decor.
Invincibil se dovedește, într-un final, și aici, dar abia după ce am acceptat imaginea lui de bunic, chiar dacă în film nu e încă, vizionarea a decurs mult mai ușor.
Atît de ușor, încît să remarc că filmul, din punctul lui de vedere, de serial politic, e impecabil. Comparabil, după mine, de exemplu, cu Dosarul Pelican – ca anvergură și realizare tehnico-emoțională.
Cu alte cuvinte, mi-au plăcut personajele. Actorii au fost toți în rol și n-am perceput nicio deviere de la veridicitatea acestor personaje – exact ce îmi doresc de la orice film.
Relațiile dintre ele și acțiunile pe care le întreprind sînt complexe – prea, ca să-mi pierd timpul cu ele sau să dau din greșeală spoilere. Sînt dedesubturi firești, ar zice oricine, jocurilor de culise – din acest „firesc” care nu ar trebui să existe se nasc, de altfel, toate cărțile și toate filmele noastre… Trădări neașteptate, răsturnări de situații etc. Nițel sex, cum îmi place mie, adică doar sugerat, nițel sînge, tot cum îmi place mie, cît să știi că a (mai) fost o crimă ș.a.m.d., un cuplu gay (am citit, oripilată, la Aldus că introducerea lor în cinematografie, după o dată oarecare, ar fi fost obligatorie și astfel ceea ce doar intuiam a devenit o certitudine scîrboasă – nu aceea a prezenței sporadice a unui astfel de cuplu, ci a impunerii prezenței respective într-o artă; dar… ce ne mai miră azi?). Un vîrf, deci, din fiecare condiment în parte.
Practic, avem un primar – însuși Gerard – idealist al Marsiliei, un fel de „Nașul” mult mai uman, care îmbină idealismul iubirii reale față de un oraș cu unele tactici nu la fel de idealiste, aducînd pe tapet eternul „scopul scuză mijloacele” – mai precis, oricît aș fi de împotriva oricărei crime de pe pămînt, dacă cineva i-ar veni de hac marelui nostru vecin estic, aș aplauda.

Primarul are un fiu bastard bine ales, ca actor, care-și joacă și el orgoliul de fiu abandonat cu desăvîrșire și mai tot filmul are pe fond, ca o muzică constantă, confruntarea de orgolii dintre cei doi.
Primarul mai are și o fiică legitimă, pe lîngă soția perfectă, care se trezește, ca orice femeie deșteaptă, din amorțire la un moment dat. Fiica face și nefăcute – apropo, e superbă, deși nu-i Angelina Jolie. Are, ca actriță, exact genul de farmec care bate orice frumusețe standard.
Fiica, Julia, are niște aventuri mai atipice, să le zicem, din care se alege cu un mic psihopat care o urmărește tot filmul, Eric, și care nu e rău la origine, însă obsesia magistral jucată pentru Julia îi dă alura asta.
Ce mai are Gerard… (Robert, în film)? Mai are revelații de-a lungul lui. Tot felul de revelații, după care își schimbă, extrem de plauzibil, comportamentul și acțiunile.
Lucas, fiul vitreg, e personajul principal secundar, cum ar veni, și se învîrt și în jurul lui destui și destule, cît să-i justifice – sau nu – reacțiile. E foarte fain și el, deși, din nou, nu-i un Brad Pitt, dar e genul acela de bărbat bine în seama căruia, dacă ai siguranța că e și bun, te poți lăsa.
Mai avem, legat de el, o Dinu Păturică perfectă – tiparul femeii care sacrifică propria persoană pentru imaginea și îndeosebi principiile sociale. Principii care, deși n-ar fi musai negative în teorie, aplicate devin dezastruoase și fac rău tuturor, începînd cu ea însăși. Adică un personaj care, în virtutea faptului că e femeie, ar fi trebuit să trezească (în mine, cel puțin) compătimire, dar nu naște decît gândul că „așa-i trebuie”…
Per ansamblu, mi-a plăcut mult, deși în final o replică anume m-a încremenit. Nu numai că nu mă așteptam la ea, dar, chiar dacă în context e motivată deplin de orgoliile exacerbate care s-au confruntat, o consider o mare greșeală tactică a scenaristului – nu trebuia (s)pusă. Trecînd, totuși, peste, îl recomand. E un deliciu vizual.