Cum să încep…? Prin a spune că ocolesc astfel de filme istorice de amploare. Pur și simplu, nu știu nici eu de ce, deși, de câte ori am văzut unul mi s-au mai așezat și mie – în măsura în care respectă adevărul istoric cel clasic – altfel unele informații. Altfel decât în veșnic secile manuale.
În același timp, admir mereu la aceste filme ampla desfășurare de recuzită. Reconstituirea celor mai mici detalii ale vremurilor tratate – de la peisaje, o cană, un obiect de îmbrăcăminte sau un fir de iarbă. E emoționant să-i poți umaniza astfel pe înaintași, oricare ar fi fost aceștia.
Revenind la ocolirea lor, unul dintre motivele esențiale ar fi cruzimea. Nu există film istoric fără o cruzime… Inacceptabilă azi, aș fi putut spune, dacă între timp n-ar fi aceleași războaie și, mai nou, unul la câțiva pași de noi, în a cărui desfășurare diferă doar felul armelor.
În fine. Dintr-un motiv oarecare, neimportant aici, m-am uitat la Troia. Cel cu Brad Pitt, evident, căci probabil or mai fi fiind și altele. Și cu o distribuție de excepție, cum se spune: Diane Kruger, Julie Christie, Peter O’Toole, Orlando Bloom, Sean Bean (pe care nu l-am recunoscut în film) etc.


Trec peste faptul că eu știam că Ulisse era cu Calul Troian, iar în film nici urmă de Ulisse sau de cei zece ani de război. Din cal iese Ahile, adică superbul Pitt, căruia rolul de semizeu i s-a potrivit mănușă. Însă nu pot trece peste acela că trucul cu calul a fost un gest absolut gratis din partea „marelui” Ahile, o răzbunare pe care chiar n-am înțeles-o (de altfel, filmul se bazează numai pe răzbunări – moare unul și altul vrea să-l răzbune, după care moare ăla care-a vrut și vine altul din spate, care vrea și el să-l răzbune pe cel ce-a vrut răzbunarea precedentă și așa mai departe).
Ce m-a șocat însă la întreaga indiscutabilă capodoperă cinematografică de față este ideea. Totul e construit pe să luptăm, ca să se vorbească despre noi. Gloria postumă, adică. Clipa, carpe diem, bucuria clipei simple, pare că nu exista. Am descoperit-o noi, tot postum, deși anticii au definit-o. Printre primele replici afli că e laș bărbatul care iubește pacea și că imperiile se construiesc cu războaie. Și fiece acțiune, cât de mică, decurge în acest unic sens.
Intriga, după cum se știe, e construită în jurul Elenei, care, forțată să se căsătorească de copilă cu Menelau, regele Spartei, se iubește cu Paris, prințul Troiei, cu care pleacă spre cetatea lui. Și ce fugă binevenită a fost, având în vedere că oricum spartanii aveau draci mai vechi pe troieni și probabil nu mai aveau pretexte să-i atace… Adică alte răzbunări, din tată-n fiu, puse toate în cârca unei copile care s-a făcut vinovată doar de frumusețe. Cam așa se scrie istoria.


Ahile, ca să revin la eroul principal, e nedrept de multe ori în film, făcându-mă să mă întreb de unde atâta eroism preaslăvit – măcar să fi respectat principiul eroului pozitiv până la capăt.


Filmul e magnific, ca film în sine. Nu pe el îl critic. Însă învățăturile lui, în cazul în care ar fi vrut să aibă, sunt nule, e doar un barbarism de trei ore și ceva, din care nu am înțeles deloc de ce onoarea și loialitatea, de exemplu, nu pot ființa și în afara unui câmp de bătălie – mai ales că pe câmpul respectiv nu poți conta prea mult pe ele. Iar faptul că bărbăția numai acolo poate fi dovedită e o idee ce ar trebui eradicată din rădăcini – însă, din păcate, e încă bine întreținută peste tot. Altă idee omniprezentă, aceea că femeile și copiii altora n-au nicio valoare în ochii unui luptător, e la fel de sinistră ca toate celelalte deductibile. Unde-i onoarea luptătorului aici, când, și teoretic, și practic, e un simplu bătăuș?
Și, totuși, dusul la o luptă încă însuflețește oameni… Oare chiar suntem înzestrați cu rațiune?

Apropo de… călcâiul lui Ahile, iată-l pe cel al filmului: „Brad Pitt şi-a ţinut fanii cu sufletul la gură timp de aproape trei ore în superproducţia Troia, lansată în 2004. Prinşi în vâltoarea evenimentelor, puţini au observat că, într-o secvenţă cu faimosul actor în prim-plan, un avion brăzdează cerul”, scrie Libertatea.

Publicitate