Prin oferta Netflix, ajunsă penibilă (și mă refer aici la stupidele filme după toate bazaconiile de bestselleruri cu high society, droguri, crime sau amoruri siropoase care au împânzit micul, poate și marele ecran) se mai găsește câte-o perlă.

Apropo de Netflix, poza cover, luată cu captură de ecran chiar de pe platformă, mi se pare mai mult decât ilustrativă pentru gama variată pe care o au de oferit. Ce-i drept, au și lucruri bune: documentarele. Nervii să te țină pentru ele.

Astfel am dat, la nimereală, peste Laia, o dramă stranie și atemporală, în care la un moment dat căutam deliberat culori, ca să mă conving că filmul e color, vedeam roșu sau verde în fața ochilor și, totuși, senzația de care n-am scăpat deloc a fost că urmăream un film alb-negru.

Laia mi s-a părut a fi o peliculă naturistă prin excelență și redusă la esența tuturor marilor teme ale artei în general (iubire, moarte, viață, maternitate, prietenie, trădare, străinul care aduce răul într-un grup închis). Autorul a tăiat cu bisturiul, fără anestezie, tot ce era în plus în carnea subiectului, lăsând numai organele vitale. De altfel, debutul în acțiune îl reprezintă o frază cu iz de legendă care, după mine, prevestește fără dubii tragedia: Avea un nume, dar nimeni nu i-l mai știa. I se spunea Laia.

Laia este o fată frumoasă, sălbatică și ciudată, cu alte cuvinte atipică, dintr-un mic sat tipic de pescari. Atât de mic, încât instituțiile fundamentale ale oricărei societăți stau, fizic, ușă în ușă. Casele cu mariaje tradiționale, săracul și bogatul, biserica, marea care le asigură existența, plaja ca loc de desfășurare a copilăriei, adolescenței, maturității și pieirii – toate par înghesuite într-un spațiu infim, un metru cub metaforic în care aerul devine de nerespirat. Laia are de înfruntat numai nefericiri, iar vina tuturor nenorocirilor locului cade pe capul ei fără preget, doar pentru că îndrăznește să iasă din tipar. Ei bine, micimea aceasta a spațiului concret dă naștere automat extremismului în manifestări și astfel personajele participante la intriga foarte redusă, deși filmul nu e static deloc, devin și ele, prin forța lucrurilor, extreme într-un timp foarte scurt. Gândiți-vă la percepția unui adulter într-un sat, unde se află inevitabil și începe aruncatul cu pietre, față de unul petrecut la oraș, unde, vorba ceea, la o adică poate „să nu te știe nici dracu’” și veți avea imaginea mentalității aferente, o mentalitate care crește în cutume invers proporțional cu mărimea locului căruia îi aparține.

Senzația trăită de mine este că timpul și spațiul strâng și constrâng efectiv spiritul uman.

Frumusețea și sălbăticia Laiei (aș asemăna-o pe actriță cu Raquel Welch când era tânără) stârnesc fără voie (și apoi, când vede care-i treaba, cu voie) pasiuni la fel de sălbatice, dar nu la fel de frumoase, iar în acest „cu voie” am întrezărit un ușor echilibru, prea precar după mine, între atavica brutalitate patriarhală și eternul feminin.

Dacă filmul începe cu prezentarea unei, să-i zicem, normalități într-o ordine aparent firească (niște copii se joacă și apoi cresc, cu raporturile aferente dintre ei), finalul iese de sub orice control și pare lăsat la imaginația privitorului.

Dramă după dramă se perindă cu repeziciune în jurul Laiei, iar șirul pare infinit și terminabil numai prin ruperea de locul de baștină, posibilă atâta timp cât poate fi depășită credința într-un destin implacabil. Implacabilitatea mai e subliniată în film și de anumite scene desprinse parcă din tragediile grecești, în care oameni bizar costumați fac incantații sau procesiuni bizare, în vederea înduplecării unor zei cel puțin indiferenți.

Mă gândisem să universalizez, fără prea mari probleme, spunând, de exemplu, că e drama femeii de pretutindeni. Însă filmul este mult mai amplu decât atât, deoarece femeia, și fizic, și conceptual, trăiește într-o societate plină de alte vietăți asemănătoare, care caută orbește și greșit aceeași fericire. E, mai degrabă, ilustrarea perfectă a sintagmei „ochelari de cal”. Știți cu toții cum i se pun calului niște opreliști de-o parte și de alta a chipului, în dreptul ochilor, ca să nu fie distras de viziuni laterale în drumul său impus de alții. Așa și societatea – ne pune de la naștere acești „ochelari”, ca să n-o luăm „pe lângă” într-un traseu prescris deja de înaintași.

Un film foarte scurt ca timp, ca loc, ca personaje, dar pe care îl recomand tocmai pentru concentrarea lui de esențe – e ca și cum regizorul (și, îndeosebi, scriitorul, căci înțeleg că e o ecranizare) vrea musai să ne aducă aminte, fără ocolișuri corect politice și, prin urmare, inutile, prioritățile vieții în sine, și nu ale unui trai dat ca atare.

P.S. Sinopsisul Netflix (Atrasă romantic atât de soțul ei sever, cât și de prietenul lui cel mai bun, o tânără luptă să-și afle libertatea departe de satul ei de pescari acuzatori) e cu desăvârșire insipid și foarte departe de realitatea filmului în sine.

FOTO Imdb.

Publicitate