Existența Ioanei decurgea liniștit. Era o mamă tânără, care, după cei doi ani pentru creșterea copilului, oferiți de firma particulară unde lucrase, hotărâse să mai rămână puțin acasă, pentru a se reorienta profesional.

Într-o zi i se ivi ocazia extraordinară de a face un curs gratuit de limbă engleză la o instituție publică ce făcea astfel de acte de caritate din când în când. Trecând peste opinia familială, în care era unanim de preferat să-și vadă de casă și copil sau să se întoarcă la „locul călduț” dinainte în loc să viseze cai verzi pe pereți, Ioana se documentă despre cursul respectiv, gândindu-se că i-ar fi de folos în viitor.

Ca să se înscrie, avea nevoie, printre altele, de o adeverință de la ANAF cum că nu are venit. Venituri, mai corect spus, deoarece de venit, venise la ANAF relativ ușor, cu tramvaiul. După câteva stații era la ei în sediu – un sediu mare și impresionant, pe care-l vedea mereu doar din mers, nedându-i prin cap că-i va trece pragul așa curând.

Intră și, nerodată cu instituțiile publice, își roti ochii mirată de jur împrejur. Erau cincisprezece ghișee, aliniate ca băncile într-o clasă. Sau, mai degrabă, ca ochiurile de geam de la vapoarele de lux – conchise Ioana, cu vagi urme de romantism.

Putea să compare ANAF doar cu Poșta Română – cele două clădiri păreau, totuși, din alt aluat organizatoric. Poșta avea doar patru ghișee și de obicei robotea o singură femeie în spatele tuturor, în gălăgia infernală a clienților nemulțumiți. Aici fiecare ghișeu era cu omul lui și oamenii de la cozi nu păreau să-și manifeste prea zgomotos cerințele.

Dezorientată, după ce se asigură că toate au același rol și rost, nescriind pe vreunul niscaiva informații care să determine funcționarul de dincolo de geam să răcnească la ea: „cucoană, dar nu vezi ce scrie pe geamul meu?!?” (unde mai trăise ea asemenea experiență…?), Ioana alese la nimereală ghișeul numărul zece, unde nu era nimeni la coadă.

Se îndreptă sfioasă spre gemulețul cu cifra respectivă – sfioșenia părea atmosfera generală și Ioana, empatică de fel, intrase repede în ea – și tuși, să-și dreagă vocea, după care, neatrăgând nicicum atenția celui de după geam, grăi încet, dar hotărât:

– Vă rog, fiți amabil, aș dori o adeverință că nu am venituri. Știți, îmi trebuie…

Privirea celui de după geam îi amuți restul frazei. Abia atunci își dădu seama că era un bărbat. Înalt, uscățiv, cu părul alb și ochelari pe măsură, o privi atât de indiferent, încât Ioana se simţi inutilă pe lume.

– Cinci.

Atât rosti uscățivul și Ioana rămase și cu mâna în care ținea actele, pe lângă vorbe, în aer.

– Fiți amabil…, repetă ea, cu nedumerire.

– Cinci. Ghișeul cinci, doamnă, ce nu pricepeți?

– Aaa…  

Nu pricepuse nimic, bineînțeles, nici după o explicație atât de clară. Sigur, înțelesese că trebuie să meargă la alt ghișeu, dar nu și sensul acțiunii, atâta timp cât ghișeele nu păreau diferențiate prin activități diferite. 

Cu siguranța că ar cere degeaba explicații, ba chiar că ar putea dăuna scopului în sine al drumului până acolo, se conformă și se duse spre ghișeul numărul cinci.

Acolo era niscaiva codiță – trebuie, totuși, să fie o logică, își continuă Ioana, spre binele ei mintal, reflecțiile, altfel n-ar sta toți de nebuni aici, când la zece era gol, numai eu m-am dus ca fraiera acolo. Stătu cuminte preț de vreo douăzeci de minute, timp în care luă din zbor pulsul națiunii. Cutare din fața ei avea o afacere care nu-i mai mergea și, culmea, plătea și inacceptabil de mult la stat pentru asta – Ioana se rugă doar să nu dureze prea mult disputa supăratului cu funcționara. O doamnă avea un ditamai dosarul care-o înspăimântă de-a dreptul – se uită automat la ceas imediat ce-și luă ochii de la acesta. Alta povesti cu copiii la telefon aventurile de la școală, fapt ce-i aduse aminte de propriul copil, lăsat cu bona, cu care schimbă, parcă vinovată, câteva mesaje, să se asigure că e bine totul acasă. Mai află de vremea din alte regiuni ale țării, de scumpirile nescontate de prețuri și de niște oferte care n-o interesau.

Apoi urmă o pauză în activitățile tuturor celor care-și așteptau rândul, deoarece acum vorbea la telefon funcționara din spatele gemulețului cu cinci pe el. Toată lumea tremură unanim la ingredientele puse greșit într-o salată de persoana de la capătul celălalt al convorbirii și sperară cu toții la o rezolvare fericită a situației, de care depindea, la urma urmei, și rezolvarea propriilor dosare. Așa că, atunci când funcționara apăsă pe butonul de închidere a telefonului cu o grimasă mai veselă, un răsuflat de ușurare străbătu mulțimea din sală.

Într-un târziu, Ioana ajunse în fața femeii de la cinci și-i întinse firavul ei dosar prin fanta de sub geam, dând din nou să explice. Cu un gest neinterpretabil, femeia îi ignoră cu desăvârșire actele și-i dădu un formular:

– Îl completați frumos și mergeți la ghișeul zece, se mai auzi glasul ei prin geam.

– Bine, dar…

Ioana era siderată. Era clar că ar fi dorit să priceapă măcar puțin din mersul lucrurilor, însă se simți împinsă din spate.

– Ce n-ați înțeles, haideți, că n-avem timp…

Nu-și mai dădea seama cine-a zis-o, funcționara sau oamenii de la rând…?

– Haideți doamnă, ne grăbim, că n-am venit aicea la plimbare…

Replica asta, a doua, venea fără dubii din mulțime. Ioana se retrase într-un colț, găsind un loc pe un pervaz mai lat, unde completă rapid formularul dat de doamna rotunjoară și urâcioasă, cu pretenții la salată, apoi se duse spășită din nou la ghișeul zece.

Uscățivul studie expert mica fișă completată, cercetă apoi savant corespondența datelor din fișă cu cele de pe formular și o privi țintă pe sub ochelari, în timp ce-i întindea un bilețel mic-mic, scris pe mână, cu o cifră pe el.

– Mergeți acum la șase.

Ioana îi privi înapoi ca bătută în cap. Iar nu pricepea. Uscățivul îi confirmă senzația de handicap psihic, silabisindu-i ca unui școlar de clasa întâi:

– Șa-se. Ghi-șe-ul șa-se.

– Aha.

Atât putu să mai scoată din ea. Încă smerită, se îndreptă spre gemulețul de la șase, pregătită pentru orice surpriză, dar și cu speranța că e ultimul drum în instituția cu pricina.

La gemulețul șase nu era nimeni. Așa crezuse inițial, nedumerită, dar văzu imediat un cap ridicându-se de sub birou și băgându-și ochii imediat în hârtiile din față, ca și cum n-ar aștepta nimeni la ghișeul ei. Intrigată, Ioana plasă din nou dosarul întregit prin fantă, cu bilețelul scris de uscățiv pus provocator deasupra și nu mai scoase un cuvânt. E clar că femeia asta știe ce are de făcut, trebuie să fie punctul terminus, ce să-i mai zic și eu, gândi ea, cam sătulă de amabilitățile inutile de până atunci. Și se puse pe așteptat triumfătoare adeverința.

Doamna cu pricina nici nu se uită pe dosar. Îl dădu la o parte cu nonșalanță, aruncându-l peste un teanc de altele asemănătoare, mâzgăli ceva pe un bilețel nou și i-l întinse prin fantă, tot fără un cuvânt.

Perplexă, Ioana privi înșiruirea de cifre de pe noul bilețel și izbucni:

– Și adeverința..?

Funcționara o privi abia atunci pe Ioana, cu aerul că are o persoană redusă mintal în fața ei.

– Veniți peste două zile, îi comunică ea sec.

– Cum adică, se monta Ioana din ce în ce mai mult. E o glumă proastă?

Femeia de după geam își pierdu și ea răbdarea – avusese, pesemne, destulă.

– Doar nu credeați că vă dăm o adeverință așa, pe loc. Trebuie verificat. Aveți pe bilețel numărul de ordine și data ridicării adeverinței.

Pentru binele ei, funcționara închise geamul ostentativ și capul îi dispăru iarăși de la orizontul oricărui cetățean în picioare la orice ghișeu.

Ioana mai privi o dată de jur împrejur, ca atunci când intrase cu seninătate. Dintr-un sentiment inexplicabil, se aștepta, poate, la măcar o privire de susținere din tot acel public. Dar publicul, nemilos, începu să șușotească:

– Ia uite, dom’ne, voia pe loc, așa, în cinci minute…!

Ieși val-vârtej, neuitându-se în spate. Gândul revenirii o exaspera anticipat.

*

Peste două zile, Ioana se trezi mult mai în zori decât de obicei. Voia să fie prima la ANAF, să termine odată cu adeverința, ca să-și vadă de viață. Aranjă cu bona, să plece pe furiș, înainte să se trezească cel mic și, obosită și nedormită suficient, purcese la tramvai. Îngheță în stație – era un ger luciu, deși erau primele zile din martie.

Ajunsă la instituție, constată că nu era nici pe departe prima, cum sperase. Intrată din frigul de-afară la căldura umedă dinăuntru, simți o sfârșeală în picioare și se lăsă să cadă…

… Căzu pe o canapea pufoasă de vizitator și, cercetând curioasă locul, observă că toți cei care așteptau ca ea se conversau relaxați pe canapele sau fotolii asemănătoare, cu câte o ceșcuță aburind în mână. Frumoșii leandri încadrau delicat câteva măsuțe transparente, pline cu reviste și laptopuri, iar de-a lungul geamurilor late și lungi până în tavan străjuiau mândrii ficuși. Verdele lor crud o binedispuse pe loc.

Se îndreptă spre ea un angajat al instituției – de unde îl cunoștea…? Era înalt, slab și cu părul alb. Îi zâmbi frumos și o întrebă dacă dorește ceai sau o cafea până e gata adeverința. Mormăi că vrea o cafea.

– Mai dulce, dacă se poate.

– Desigur. Fursecuri doriți?

Ioana înlemni la o întrebare așa de neașteptată. Până să răspundă, funcționarul dădu comanda de cafea mai departe și, apăsând pe o nouă tastă a tabletei profesionale, agățată de gât cu un șnur solid, o întrebă pentru ce se află acolo.

– Vreau o adeverință că n-am venituri…

– O secundă, doamnă, zise domnul înalt.

Deschise o altă aplicație de pe tableta-minune și, după ce-i introduse CNP-ul într-o căsuță, așteptă câteva secunde, timp în care îi frunzări dosarul. Ioana sorbi din cafea în transă. Nu-i venea să creadă ce trăiește.

– Și acum…? întrebă ea, tot mai mirată.

– Doar o clipă, doamnă, îi zâmbi din nou cald funcționarul, care părea cel mai blând și tânăr bunic din univers, să iasă adeverința cu ștampilă electronică la imprimantă și e gata… Puteați să o comandați și de acasă, dar mulțumim pentru vizită, oameni ca dumneavoastră ne justifică existența…

Toropită de căldură și umanitate, Ioana sorbi ultima gură de cafea.

– … Doamnă, sunteți bine?

Ioana scutură din cap: ce-a fost asta?!? Se trezi în fața ghișeului zece, unde uscățivul de data trecută nu mai așteptă răspunsul la întrebare, văzând-o lucidă, și-i făcu semn spre ghișeul șase – doar avea bilețelul în mână, nu se știa de ce venise iar la el.

Se duse, fără niciun sentiment, spre ghișeul șase, cu biletul întins ca o armă, în timp ce lumea murmura deja:

– Haideți, doamnă, ne grăbim, avem și noi servicii…

______________________________________________________

Apărută în revista Amurg sentimental nr. 5/2022

Foto repr. timesnewroman

Publicitate