O notă recentă de lectură la ultima mea carte tipărită începe așa: „Issabela Cotelin, născută la…, absolventă a Colegiului Național Iulia Hașdeu…” Sună bine, chiar foarte bine, mai ales că cititorul află imediat după aceea că am terminat și o Universitate de profil. Ce să mai, o viață dedicată filologiei. Linie dreaptă, la prima vedere. Case closed, cum zic americanii.
Cât de dreaptă a fost numai eu știu. Curbele ei mi-au stârnit retrospectiv o furtună de gânduri, mai ales acum, în contextul recentei „evaluări naționale” cu – se putea altfel…? – „probleme”. Gânduri nu neapărat bune sau frumoase, ba, pe alocuri, de-a dreptul urâte.
În primul rând, deși e cunoscut ca Iulia Hașdeu dintotdeauna, faimosul liceu se numea, în comunism, oficial, Liceul de filologie-istorie nr. 1. Dintr-odată, deși corectă, formula de prezentare respectivă, înlocuită, ar suna altfel – nu-i așa…? Dar tot ar fi ceva, spre deosebire de, să zicem: „(…) absolventă a Liceului Tehnologic Petru Poni…” (exemplu random).
… Sigur, rândurile de mai sus sunt numai pentru mințile încuiate, deoarece orice minte deschisă ar trece cu ușurință peste astfel de informații, știind bine că un inginer sau un țăran poate deveni, în anumite condiții ale sorții, un scriitor mai bun decât un filolog anost și, mai ales, că distracția și lejeritatea în fostele industriale, actuale tehnologice, erau, de regulă, mai zdravene decât în orice liceu „de fițe”.
Să trecem, după ce sper că ne-am amuzat puțin, la partea a doua, mult mai importantă.
Am terminat, deci, Hașdeu. Însă nicăieri, necăutat, nu va ieși la iveală un „adevăr” crunt: l-am terminat la secția de mecanică – fapt care schimbă incredibil de mult datele problemei. Cel puțin pentru mine, atunci, le-a schimbat.
Profilul mecanic, așadar, la care am aterizat aleatoriu, a fost un coșmar interminabil, până la gongul final. Nu credeam că mai există ieșire din el. Știu că nu e corect politic să spui că nu ți-a plăcut măcar o materie sau un om, dar așa a fost. Bacovia (vezi poezia „Liceu”) știe cel mai bine. Materii rămase până azi fără sens pentru mine, o practică extraterestră printre strunguri și polizoare, cu care n-am avut, n-am și nu voi avea afinități, profesori nu neapărat înțelegători ai unui suflet visător de adolescentă și, mai presus de toate, note. Căci la toate îmi trebuiau note de trecere, premiile trecute rămânând hăt, departe, în catastifele școlii generale. Drama a mers până la o corigență în clasa a douăsprezecea la o materie numită chiar „mecanică” (un fel de fizică aplicată, a cărei existență am blestemat-o crunt), unde, pe lângă media 4, profesoara a ținut să-mi precizeze suplimentar: „Elemente ca tine n-au ce căuta în bac!” Am uitat ulterior colegi, chipuri de profesori, locuri, întâmplări. Am uitat multe, dar aceste cuvinte – nu.
De prisos să amintesc, cred, inerentele lacrimi, depresia, ura care m-au cuprins și vacanța de iarnă, făcută praf. Visurile dărâmate – visam, evident, să fiu studentă la filo, dar pentru asta trebuia să trec de mecanică și nu mă simțeam în stare.
În fine, am reușit, în cele din urmă, să sar hopul mecanicii. Am luat și bacul cu brio. Dar am mai avut de trecut și printr-un proiect de final de liceu. Altă poveste SF. Cred că nici sub hipnoză nu mi-aș putea aminti numele sau subiectul lui. Dumnezeu știe cum l-am făcut. Mai știu doar că m-a durut timpul pierdut aiurea, în loc să mi-l ocup cu ce mă interesa. Drept dovadă, iată denumirea a două proiecte de profil mecanic, rămase, prin cine știe ce minune, intacte în memoria a doi colegi, de care am râs (acum) sănătos: „Menghină de mână cu pinion cremalieră” și „Hiperbolograful lui Kleiber”… Văzând azi asemenea titluri fantasy, pot să jur cu mâna pe Biblie, în orice instanță, că, din toate cuvintele componente ale acestor titluri fantasmagorice, numai pe cuvântul „mână” l-am folosit după absolvire. Iar colegii respectivi au ajuns azi orice, în afară de… mecanici.
Acum sunt amintiri de care, de regulă, râd. Viața e imprevizibilă și capătă, pe parcurs, prea puțină legătură cu liceul absolvit cândva. Dar, trăite, m-au marcat suficient cât să scriu aceste rânduri pentru copiii de azi, care vor trece cu miile prin experiențe asemănătoare. Numărul lor este mult mai mare decât al absolvenților de anul trecut, iar numărul de locuri la licee este același. Notele, de asemenea, sunt uriașe – fapt ce plasează copii de 9 în licee de 7 și copii de 7 și 8 în licee tehnologice, căci, așa cum a zis ministrul de resort, „e loc pentru toată lumea”. E, într-adevăr, loc. Cu prețul strângerii lor, a acestor copii „în plus” într-un sistem fără o ofertă educațională viabilă, în menghina unor note și a unei repartiții computerizate – iată o tristă ocazie să mai folosesc un cuvânt „tehnic”.
Notele uriașe sunt un paradox al învățământului nostru – e un an în care tot onor-ministrul s-a lăudat cu cea mai mare prezență și promovabilitate, ba chiar cu… cele mai multe medii peste 5! Era logic, din moment ce numărul copiilor însuși a fost atât de mare. Dar paradoxul nu e acesta, ci acela că, deși, cel puțin în București, jumătate din numărul lor au peste nota 8, analfabetismul funcțional la nivel național e incontestabil. Dovada analfabetismului (pe lângă cele văzute zilnic la guvernanți sau pe stradă)? După atâtea statistici „onorante”, minis(e)trul decide, totuși, că ar fi bine să reintroducă gramatica la liceu și să „ușureze” matematica de abstracțiile din ce în ce mai academice.
Dar sunt prea multe de spus la paragraful cu notele și analfabetismul, așa că să-l lăsăm momentan. Revenind la clișeul „dacă copilul vrea să învețe, învață oriunde”, ei bine, nu orice copil, chiar dacă nu contează (decât pentru părinții teribil de pretențioși) foarte tare la ce liceu „nimerește” (deși „a nimeri” ar trebui exclus dintr-un sistem bine organizat), atâta timp cât e filiera dorită, e compatibil cu orice liceu. E diferență serioasă între profilurile unui liceu teoretic, darămite între o filieră teoretică și una tehnologică, diferența dintre filiere făcând-o, vital, logistica. Separarea între filiere și profiluri nu s-a făcut degeaba, însă degeaba ministerul a amestecat în asemenea hal toate liceele posibile, cel puțin în București, încât acum întâlnești la unul tehnologic, de pildă, clase teoretice sau economice sau sportive sau alte combinații dubioase.
Mai rămâne, căci vocaționalele au fost lăsate cât de cât în pace (sau au fost lăsate să își facă stat în stat, după caz..), să vedem la anul, la Tonitza sau Enescu, și o clasă de instalatori și apoi chiar nu mai contează „unde ești”.
E nevoie, firește, conform altui clișeu fumat până la filtru, și de mecanici, și de agricultori, electricieni, și de orice altă meserie. E chiar nevoie prea multă de meseriași adevărați în toate cele. Nu pledez nici pro, nici contra teoreticelor sau tehnologicelor și, în particular, ador vocaționalele. Pledez doar pentru ideea că nu-i vom forma nicidecum pe meseriași sau pe cercetători adunându-i claie peste grămadă, ca să umplem locuri (în loc să suplimentăm unde e nevoie sau să conturăm profiluri și filiere certe unde nu-s), că se descurcă ei (cu meditații sau pile sau alte giumbușlucuri) să ajungă unde și-a dorit fiecare, într-un târziu. Căci, tot într-un târziu, nepăsându-le autorităților guvernante de ei, de copii, nici acestora nu le va mai păsa de țara lor, presupunând că unii (mai) au vreun fior patriotic. Patriotismul nu se creează cu serbărele la care cântăm „Trăiască duhul lui Iancu” și cu „Luceafărul” recitat impecabil, ci cu șansa palpabilă a unui viitor rezonabil.
Pentru că, se știe de mult, de cel puțin treizeci de ani, că „din școală scapă cine poate” și apoi pleacă încotro vede cu ochii.

LATER EDIT: aflăm, din sursă oficială, că ministrul și inspectoratele au mințit – lipsesc, la nivel național, aproape 2000 de locuri, fapt vizibil acum, la compararea numărului celor repartizați computerizat cu numărul locurilor rămase disponibile pentru etapa a doua.
Un caz aparte îmi par liceele particulare, la care taxa anuală ajunge la 10500 euro pe an (preț maxim, cuprins în broșura pentru capitală), a căror logică de includere în broșura oficială îmi scapă și pe care le-aș fi ignorat în continuare, dacă nu ar fi apărut alt paradox: ce faci, tu, stat, cu copilul nerepartizat în prima etapă, care, în a doua, are locuri disponibile numai la un astfel de liceu (cazuri iarăși concrete în București) și n-are de unde să-l plătească…?
Că ne mint, e lucru vechi și știut. Dar cu două mii de copii ce facem? Dar cu celelalte mii de copii care au știut ce vor și n-au reușit?
Când ghinionul e la nivel național, deja are alt nume: incompetență. Crasă.

Nu au fost suficiente locuri la liceu în acest an. Inspectoratele școlare și Ministerul Educației au mințit copiii – analiză

sursă foto: agerpres

Publicitate