Cum se poate numi o țară în al cărei învățământ universitar lucrările de licență, masterat și doctorat se cumpără de la firme specializate de pe net, care le „produc”, contra-cost, în locul absolvenților în cauză?

Cum se numesc studenții în cauză e aproape irelevant în contextul general, din moment ce sistemul le-a permis să ajungă aici, la „cel mai înalt grad de civilizație”, acela de a-și cumpăra online dovada capacităților intelectuale.

Abundă netul de astfel de firme, care își mai și sponsorizează reclamele în perioadele „de vârf” și care, presupun, sunt perfect legale, căci altfel nu văd cum ar ființa la așa vedere. E drept că niciuna nu spune pe șleau „o facem în locul tău”, dar toate se întrec în a-ți arăta că au specialiști în documentare, redactare etc., iar cine are amici cu lucrări „comandate” în acest mod nu mai are niciun dubiu asupra acestei activități extrem de prolifice.

O masivă reclamă se face, în reclamele respective, în urma nenumăratelor scandaluri de presă cu mai-marii zilei (care mai sunt sau nu în funcții, dar asta nu mai contează), și programelor anti-plagiat. Însă faptul că lucrarea comandată însăși e un plagiat colosal al minții altuia, nefiind, în fapt, a celui care o susține, nu apare pe nicăieri.  

Ce să ne mai mirăm, însă, de toate acestea, când copiii noștri, viitori academicieni, sunt… academici de mici? Ei absolvă deja grupa mică de la grădiniță în robe și toci, obiecte vestimentare pe care vor continua să le pună pe umeri și în cap, devalorizându-le semnificația până la a o anihila de tot, la fiecare sfârșit de ciclu școlar, întru slava părinților mândri nevoie mare de asemenea ținute, în loc să le refuze pur și simplu, pentru a nu îngroșa o industrie din ce în ce mai acaparatoare. Propun ca robele respective, în care transpiri abitir vara, la fastuoasele careuri, să fie închiriate și pe parcursul anului, pentru a le ține micuților academicieni în formare de frig în sălile de clase unde „se taie căldura”.

Ce să ne mai mirăm de (ne)profesionalismul unora de la catedră, când, iată, orice facultate se termină cu o lucrare de final de studii comandată ca mâncarea de la Glovo sau Taz?

Ce să ne mai mirăm, într-o concluzie mediană, de omul cu înalte studii trecute la activ sau în CV, dar care ne zgârie, vorba Potecuței, cu câte-un „âncă” sau, vorba altuia, „genunche” sau alte „licențe” (sic!) lingvistice, de nu găsim alifii să ne oblojim rănile spirituale?

La lucrarea mea de licență, căci numai de atât am fost în stare, am muncit, cum se spune, pe brânci. Am scris-o manual, căci atunci n-am avut mașină de scris cu caractere rusești la îndemână, era plină de corecturi și ștersături, îndreptate împreună cu profesorul îndrumător și am făcut o documentare pe teren care m-a fascinat de-a dreptul. Lucrarea în sine conținea o temă anume din poezia unui mare poet rus, Iosif (Joseph…) Brodsky, care, ca orice mare poet rus, și-a încheiat existența pe pământ în exil, în America, după ce a luat și un premiu Nobel pentru literatură. La ora aceea nu era tradus în România pe nicăieri, fapt pentru care, în afară de lucrarea în sine, a trebuit să și traduc în limba noastră niscaiva poeme, dintre care unele cât „Luceafărul” de lungi, ca să pot să extrag diverse. Pentru că nu puteam (și nu pot, nefiind nativă) să gândesc direct în rusă, deși licența era în limba rusă, mi-a trebuit, așadar, și acest mic artificiu.

Ei bine, mă întreb ce s-ar întâmpla azi cu o astfel de lucrare, presupunând că și-ar mai alege, totuși, cineva ceva din poetul respectiv, și răspunsul vine de la sine. Îl dau firmele „producătoare” de astfel de lucrări: profesionalism și calitate. Ok, nimic de zis (vorba vine…), însă, din toate informațiile mele, Brodsky nu beneficiază încă de absolut nicio traducere în română, la noi fiind disponibile doar câteva în engleză. Deci, ce ar face o firmă prestatoare de lucrări de licență în acest caz? Ar avea în dotare un specialist care s-ar prostitua atâta intelectual încât, în loc să-și contureze propria carte de traduceri, foarte binevenită într-o literatură națională, ar munci pentru lucrarea momentană a unuia oarecare? Sau, pur și simplu, ar traduce din engleză articole de pe net și le-ar lega cursiv într-o super-lucrare de licență?

Întrebările mele, însă, au iz retoric, deoarece cred de bunăvoie că nimeni nu s-ar mai complica cu astfel de subiecte, altele mai simple fiind mult mai la îndemână. Iar, dacă luăm în considerare și lucrările științifice sau beletristice ale pușcăriașilor de soi, care-și reduc din pedepse semnând cărți cu ISBN-ul Bibliotecii Naționale, ajungem la concluzia că prostituția intelectuală, la noi în țară, e legiferată de mult și mult înaintea celei efective.

Într-o altă ordine de idei, să fii student azi în România e atât de simplu, încât numai cine nu vrea nu este. Pe lângă o cale lactee de facultăți particulare, cu denumiri cât mai alambicate, ce iau ochii muritorului ordinar, și cele vechi, de stat, și-au creat peste noapte (sintagmă ce la noi a căpătat sinonimul de „ca hoții”) o multitudine de secții și secțiuțe, care mai de care mai bizare și unde, dacă nu iei examenul de admitere, acolo unde acesta se mai organizează, poți intra bine-merci la „cu taxă”. Cum spuneam, nu ești student „cu acte” numai dacă nu-ți dorești dinadins asta.

Și-atunci? Ce-ar fi de făcut? Nu știu, n-am și nici nu mă prefac că am studii de management al sistemelor sociale. Dar aș începe prin a scoate categoric în afara legii astfel de firme, oricât ar înflori, prin contrast, la negru. S-ar și ofili, poate, într-o zi.

Sau, mai degrabă, aș schimba politica, în sinea ei, cu o altă formă de organizare, unde… De fapt, cu cât privesc mai de sus ansamblul, cu atât îmi pare mai ne-apucabil din nicio parte, pentru a-l deșira și a face din el un ghem mai coerent. Așa că, într-o concluzie oarecare, ajung să-mi zic de fiecare dată, obosită de gânduri, că mie mi-e bine, de ce să-mi tot bat atâta capul cu mersul restului lumii… Nu?

Publicitate