O amică de pe facebook spunea că un controlor CFR i-a dat copilul de 8 (opt) ani la o parte de pe locul achiziționat, pe motiv că n-are… poză la carnet, cerându-i acestuia (lui, nu ei!) buletinul doveditor.
Revenim imediat la aberația ca atare, care nu mă mai revoltă de când am trecut eu însămi prin ea și-am văzut că nu legea contează, ci acela care țipă mai tare. În schimb, m-au revoltat comentariile de la postare, care sugerau cuvântul iresponsabilitate, legat de ilegalitatea unui carnet de elev fără poză. „Puțină asumare (a părintelui, n.a.) nu strică”, spune un comentariu, aplicând litera legii.
Cât de simplu e ca unui carnet de elev să-i cadă poza vă pot povesti (și) eu. E la ordinea zilei când copilul e, să zicem poetic, la fel de boem ca mama… Dar în alt articol. Aici e vorba de legi. În cazul amicei, prima, așadar, care a încălcat legea e, teoretic, casierița din gară, care a eliberat biletul de elev pe baza unui carnet fără poză.
Faptul mi-a adus în minte împrejurări uitate. Una asemănătoare, de exemplu, în care controlorul peste care am dat eu a fost mult mai de treabă, spunându-mi doar să „lipesc o poză, acolo, să fie”. Apoi altele, cu alte instituții, dar de aceeași natură, adică absurdă.
Iată, de pildă, abonamentul STB al elevilor. E gratuit, dar trebuie bifat lunar la unele centre anume. Dacă s-ar putea oriunde, n-ar fi o problemă. Însă tata-mare, ca să nu zic altcineva, are timp sau chef să se ducă lunar, eventual și la coadă, dacă nimerește anumite zile, ca să facă această operațiune inutilă. În ultimă instanță, dacă e cazul, se poate demonstra ușor calitatea indubitabilă de elev. Mai nou, le-a dat edililor prin cap să facă abonamentul gratuit pentru elevi anual, cum era la mintea cocoșului, dar ce să vezi…, nu se poate în vacanță.
Un caz particular în contextul celui de mai sus e micul circ din fiecare septembrie (îl prevăd deja și pe cel de anul acesta…), din al cărui cerc vicios se poate ieși doar cu noroc sau, dacă nu, prin octombrie. Adică: abonamentul se face numai pe bază de carnet de elev vizat „la zi” și certificat de naștere sau buletin. Or, în septembrie niciun carnet nu are cum să fie vizat „la zi” de către secretariatele școlilor decât dacă ai norocul să ai o învățătoare, dirigintă sau secretară deosebit de drăguță. Altfel, aștepți frumos și legal să se „strângă” carnetele pentru viza respectivă, operațiune care are de obicei loc mult după începerea școlii și după prima ședință, la care insiști pe tema respectivă. Am avut parte de ambele situații în școli. Inclusiv de casierițe înțelegătoare sau atât de „în litera legii”, încât a trebuit să caut alt centru, mai spre spiritul ei.
Poșta Română, de asemenea, excelează în aplicarea „literei” legii. Rămânând în domeniul parental (că în altele mi-am exprimat destul oprobiul la adresa instituției date), poșta nu dă, așadar, alocația unei mame, dacă copilul sau copiii sunt trecuți, din cea mai pură întâmplare, pe numele tatălui la primărie. „Trecerea” respectivă (pentru cine nu știe) se face imediat după naștere, când unul dintre părinți trebuie să se ducă să-l declare și dacă, să zicem, mama nu e în stare fizic și îl/îi declară tatăl, apoi pe numele acestuia exclusiv rămân până la majorat. Sigur, se poate face procură, că doar trebuie și notariatele să-și justifice existența, și trece de pe un nume pe altul. Dar… pana mea, cât de penibil e, în cazurile evidente în care nu-s divorțuri și alte partaje la mijloc, să stai după fundul unor asemenea acte…? Deci, cum spuneam, atunci când copiii sunt pe numele tatălui, mama, în „litera legii”, nu vede alocația de la poștă, indiferent că are buletinul soțului, actul de căsătorie, de domiciliu comun sau mărturia poștașului de resort. Noroc cu poștașii, oameni de teren care acționează, de regulă, în spiritul legii.
Și, din nou, CFR. Erau atât de tonți acum ceva ani – prostie de care am profitat din plin, de plăcerea actului, nu de câștigul material în sine, care era minim – încât aveau varianta copil/elev la bilete reduse. Or, pentru clasa zero nu existau inițial carnete de elev, așa că, deși copilul era elev, că era la școală, bifam „copil” la cumpărarea biletului, care era mai ieftin decât cel de elev. Acum elevii merg gratis cu CFR. Însă acest mers gratis „costă” un drum obligatoriu la gară în primă fază, de unde părintele trebuie să meargă musai personal, să ia o „legitimație de elev” dată de CFR, alta decât toate actele de la școală că e elev… Am întrebat și eu, mirată și… deranjată de drumul în plus, de ce nu se poate lua online această legitimație, ca biletul și ca orice altceva – sunt teancuri de cifre care pot dovedi calitatea de elev. Mi s-a spus că… așa vrea CFR.
Sunt convinsă că mai sunt și alte exemple, pe care nu mi le amintesc acum sau pe care le-au trăit alții. În concluzie, instituțiile de stat lucrează, de câte ori se întâmplă să lucreze, „ca la carte”. În litera legii.
Era cândva o emisiune, căreia îi țin minte, neinteresându-mă, doar titlul: Litera și spiritul legii. Ce înseamnă practic această „literă” tocmai am încercat mai sus să demonstrez. Ce nu știu e ce înseamnă „spiritul legii”. Poate, înțelegerea pe care au arătat-o, tot în exemplele date, unii dintre funcționari. Sau, poate, trebuia să fi privit atunci acea emisiune ca să pricep acum.
Cumva, mi se pare ca dilema semaforului. E noapte, e roșu și nu se vede, cât e zarea, țipenie de mașină din dreapta sau din stânga. Ce faci, ca pieton? Treci, în cea mai mare siguranță pentru tot universul (excludem din orice discuție fuga pe roșu, printre mașini, în miezul zilei) sau îți asculți, ca om civilizat, conștiința și aștepți să se facă verde?

Publicitate