Noroc, ghinion și alte cele

Liberul arbitru…

Îți faci norocul cu mâna ta sau ești predestinat unor anume întâmplări?

Ai ghinion sau doar faci niște alegeri greșite?

Există semne de Sus? Dacă da, știm să le interpretăm?

Astrologi, filosofi și teologi le spun în fel și chip: karma, destin, liber arbitru, predestinare, noroc, ghinion, grație divină, providență, fatalitate etc., fiecare dându-le, după studii sau experiență, o pondere oarecare în existența umană.

Nu am nimic cu nicio teorie din toate acestea, deși personal nu văd de ce n-aș pune semnul egal între divinitate și noroc, din moment ce ambele vin din afara noastră și, evident, rămân în afara ariei noastre de control. Ceea ce încerc acum să demonstrez e numai că norocul și ghinionul în stare pură există, indiferent de alegerile noastre, ca atare și uneori se manifestă în mod neînțeles, cel puțin de mine, nedepinzând, așadar, de alegerile personale conștiente pe care le avem de făcut de când ne trezim până când adormim la loc. Și pentru aceasta voi lua, ca de obicei, exemple simple, care să nu implice drame existențiale, pe acestea lăsându-le pentru alte ocazii.

Așadar, chiar ieri seară (întâmplare care mi-a și stârnit acest articol) a trebuit să merg undeva la o oră fixă, unde mă aștepta o prietenă. Și am avut, firește, de ales cum să ajung acolo: cu metroul sau cu două autobuze. Cu metroul – parcă aud voci din auditoriu, se știe că e cel mai sigur și rapid mijloc de transport. Numai că eu m-am cam plictisit de metrou, re-descoperind transportul în comun la suprafață și preferându-l de câte ori nu mă grăbesc (nu l-aș alege, de pildă, când trebuie să ajung la un tren la care am deja bilet luat online).

Am ales cele două autobuze. Mai făcusem drumul respectiv de nenumărate ori și, deși trece prin câteva intersecții cu stopuri memorabile, timpul efectiv, cu tot cu aglomerația insuportabilă, e cam același. În afară de asta, pe primul autobuz îl iau, mai nou, din fața scării – argument imbatabil.

Mă instalez, deci, în stație la 116. Pe aici mai trec și 232, și 141, și 610. Însă 116 și 141 vin din aceeași direcție și stația lor e artificial mutată pe linia de tramvai pe care trec, tot artificial, nu știu până când, toate acestea – aveau, adică, altă stație înainte. Vin câteva, nu e 116, nu mă impacientez. Vin și două de 141, iarăși nu mă impacientez – altă lege nescrisă a STB și experiența mea veche spun că așa umblă ele, în gașcă, în mod cert vor urma două de 116. Vine al treilea 141 (între timp mai trec și celelalte autobuze), care, surpriză, trece ca vântul și se duce la stația veche. Disperare în stație, înjurături, lume nedumerită – n-ai cum s-ajungi în timp util de la un loc la altul. Întrebări – dacă și-a schimbat iar stația?!? N-are cum, își răspund oamenii singuri, celelalte au oprit aici! Concluzia: un șofer dus cu pluta. Lumea se reașază, cuminte, unde stătea. Mai vin câteva autobuze, dar nici gând de 116. Îmi spun că e imposibil și, de câte ori văd unul în zare, sunt convinsă că e al meu. Îmi pierd răbdarea prea târziu ca să mai fac altă alegere utilă și, după încă două de 141 (restul nu se pun), adică cinci în total, vine, mândru, roz bombon și sigur pe el, și un 116… Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată de când circul în varianta asta și nu pot să numesc întâmplarea decât ghinion curat – e clar că alegerea mea nu a coincis deloc, dar deloc (astral, divin sau cum o fi) cu alegerea șoferului de pe 116, care probabil că a ales o cafea mai lungă cu vreun coleg la capăt de linie (dacă ar fi fost vreun incident pe traseu, și 141 ar fi avut aceeași soartă).

Din jumătatea de oră alocată drumului cu pricina în totalitatea lui trecuseră douăzeci de minute doar în stație la primul autobuz. Asta e, îmi zic. Îmi anunț, firește, prietena, care-mi zice tot „asta e” și că mă așteaptă. Mă sui, merg cele câteva stații minore și cobor la locul cuvenit, unde trebuia să mă sui în al doilea autobuz, 381. Îl știu și pe ăsta bine, vine repede mereu. Vine și acum, fix în spatele primului. Mă uit bine, să mă asigur că e el și mă sui, aproape fericită. Exceptând pasajul neterminat de la Unirii, care ar putea mânca serios din timp, am încă șanse să întârzii minim. Ajung la Unirii oarecum veselă, ba chiar anunț, triumfătoare, unde sunt și văd deodată că 381 al meu, în loc s-o ia drept înainte, cotește la dreapta. Înlemnesc instant – ce naiba mai e și asta?!? Și-o fi schimbat și ăsta traseul peste noapte?!? Trec, în această nedumerire, de stația unde ar fi trebuit să cobor dacă-mi pica fisa la timp că sunt într-un autobuz greșit și, tot încercând să pricep de ce merge 381 pe acolo, mă trezesc la Biblioteca Academiei. Cobor și aflu că-l luasem pe 313, deși aș fi băgat mâna în foc că era 381… Îmi anunț, cu o jenă uriașă, prietena de noua pățanie, aștept cu inima purice un răspuns și traversez, să iau înapoi două stații un autobuz oarecare, să re-ajung la Unirii, unde un 381, real de data aceasta, îmi zboară pe sub nas. Dar, cum spuneam, a venit altul imediat și, într-un târziu, am ajuns unde trebuia…

O epopee care m-a „costat” douăzeci și cinci de minute din nervii mei întinși la maxim și din timpul prietenei mele, noi trebuind să fim într-un loc anume la o oră care trecuse deja.

Îmi aduc aminte de o altă întâmplare asemănătoare, când trebuie să fiu undeva la o oră fixă și nu am ajuns, cam din aceleași motive, dar atunci am renunțat. Povestind atunci cuiva peripețiile, am zis, sigură de mine: vezi, uite, o fi fost semn că nu trebuia să mă duc acolo, prea multe mi s-au pus în cale. Iar acel cineva mi-a spus: de ce neapărat semn că nu, poate e doar o încercare, să vezi cât de mult îți doreai, de fapt, să ajungi sau nu în locul cu pricina… A trebuit să-i dau dreptate și n-am aflat nici azi răspunsul.

Iar aseară, amintindu-mi, mi-am întrebat prietena: oare ăsta ce semn o mai fi, că nu trebuie să merg unde mergem noi acum? Iar ea, senină, mi-a răspuns: poate a fost doar o încercare a prieteniei, să vedem cât și dacă te pot aștepta… No comment. Dar da, categoric se poate și așa, mai ales că după aceea s-a rupt lanțul de ghinioane și totul a fost mai mult decât frumos.

Încă una dintre multele și ciudatele întâmplări fără răspuns ale vieții mele s-a petrecut de mult, acum vreo treizeci de ani, dar o țin minte ca azi. Eram la aceeași trecere de pietoni de la Unirii. Era roșu și așteptam, în rând cu lumea, să se facă verde și să trec. La un moment dat, din mulțimea de oameni s-a desprins unul, care a luat-o înainte – l-am văzut numai din spate tot timpul – și mi-a făcut un fel de semn (sau așa am înțeles eu) că gata, putem trece. Am luat-o după el teleghidată și am trecut, în spaima tuturor, pe roșu, printre mașini, după acel om până pe trotuarul celălalt. Abia acolo am auzit claxoanele și exclamațiile mulțimii: ce faci, ești nebună etc… Dar m-am luat după el, am crezut că-i verde! am zis și eu, tremurând toată, pentru că abia atunci îmi dădeam seama ce făcusem. Care el?!? au zis câțiva, erai singură!! Mi-am revenit, am văzut că, într-adevăr, „omul” cu pricina nu era nicăieri și abia atunci mi s-a făcut o frică cumplită. Nu atât de faptul că trecusem printre mașini cu o nonșalanță evident nefirească, cât de faptul că – extrem de ciudat – ce vezi uneori cu ochii tăi nu e aievea și pentru restul lumii. Pesemne – extrapolez, dar nu am cum să nu o fac, dată fiind experiența – că așa e și cu aceia care aud voci și văd lucruri invizibile lumii normale. Sau, în lumina zilei de azi, aș putea presupune că a fost dintr-un univers paralel…?

În fine. Revenind la noroc și ghinion și la faptul că acestea n-ar exista în stare pură, noi creându-ni-le, cu alegerile noastre, clipă de clipă, cred (sper!) că am demonstrat că, orice alegeri am face noi, ele se intersectează tot timpul cu alegerile celor implicați în clipa respectivă (cum ar fi ale șoferului de pe 116!), făcând astfel ca uneori, pur și simplu, să îți iasă sau să nu-ți iasă ceva, un ceva asupra căruia nu poți avea control absolut și care poate fi imprevizibil.

Așa cum, de pildă, este orice examen sau (con)curs al vieții. Ți-ai făcut lecțiile impecabil, ești foarte bine pregătit și foarte sigur pe tine că vei reuși. Dar nu ai de unde să știi niciodată cât de pregătiți sunt ceilalți sau ce „pile” au și poți, într-un final, doar să observi cum cineva de Sus sau de jos aranjează lucrurile în favoarea/defavoarea ta.

În poză eu, aseară, veselă, după ce am ajuns unde trebuia.