Printre urări necontenite, datorate unor două mari sărbători creștine, Sfânta Maria și Sfânta Ana, s-a strecurat o știre care, în scurt timp de la apariția ei, avea să împletească lacrimile cu felicitările: regina Angliei a murit. Bizar sentimentul acesta, de amestec de plâns cu urări de viață lungă de pe rețelele de socializare. Dar virtualul a născut altele și mai și. Nimic nu ne mai miră, ne adaptăm din mers, de la postare la postare.

Spuneam de lacrimi. Nu contest aici și nici altundeva calitatea lor. Multe sunt adevărate. Multora, din toate colțurile lumii, care n-au avut vreo legătură geografică, politică sau afectivă cu regina Angliei, li se vor fi umezit ochii, fie și o singură clipă, deoarece nu a murit un om, ci un simbol. Nici ce a reprezentat acest simbol nu prea e de discutat. Abia de la nevoia noastră de simboluri începe orice discuție.

Îmi amintesc, mai ales pentru că există o legătură strânsă între ele, de alte lacrimi, la fel de mari, la fel de adevărate. Cele pentru prințesa Diana. Au curs valuri și atunci. Și, dacă acelea erau triste, pentru un destin neîmplinit și o soartă destul de nefericită, în ciuda strălucirii regale, acum, pentru regină, au, pe lângă părerea de rău, și o tentă firească de îngrijorare.

Moartea reginei este normală. E în legea firii, e un fapt despre care știi sigur că se va întâmpla de pe o zi pe alta. Doar ziua exactă nu o poți ști. Moartea prințesei a fost nefirească. Firesc ar fi fost ca, în legile stabilite cândva tot de principiile regalității, prințesa să fi devenit acum regină.

Dar nu a fost să fie așa. Între timp, regalitatea s-a adaptat mersului nevoilor omenești. Dacă înainte vreme regii, cu vlăstarele lor cu tot, erau supuși acelorași păcate ca și azi – aici nu s-a schimbat nimic –, dar își făceau de cap după voie, azi, cel puțin, aceștia pot divorța, se pot trata, se poate vorbi despre faptul că X bea, Y înșală, Z e cartofor, fără ca aceluia care vorbește să i se ia capul. Cel puțin oficial.

Despre cei duși numai de bine, spune un proverb. Li se uită toate relele, îndeosebi pentru că nu se cunosc toate acestea. Regina a scos capul în lume la înmormântarea prințesei, ba chiar anumite site-uri spun că și l-ar fi plecat (un gest la care canoanele nu o supun) și, pentru aceasta, a fost iertată de multe, validând, prin simpla ei apariție, popularitatea Prințesei Inimilor. Că a făcut-o din pură conștiință sau pentru propria popularitate, nu vom ști niciodată, oricât am specula.

Nu voi interpreta nici eu nimic. E doar o simplă consemnare. Ambele au avut o personalitate copleșitoare – ceea ce nu se poate spune, totuși, cu oricâtă indulgență, despre niciun urmaș al vreuneia – și poate că tocmai datorită acestei personalități au fost idolatrizate și a contat fiecare gest din fiecare apariție publică. Cât le-au costat pe fiecare în parte gesturile respective putem doar bănui, dacă ne aducem aminte că, în spatele imaginii respective, e un om, un om ca mine și ca tine, cu toate ale lui. Ar fi putut conduce, teoretic, lumea împreună. Dar nu s-a întâmplat – și, oare, nu din cauza acelorași personalități debordante? Căci, dintr-o experiență minimală a oricăruia dintre noi, ba, mai mult, chiar din experiența regnului animal sau vegetal, se știe că nu e loc de mai mulți în rolul alfa, în orice configurație posibilă.

Ce sunt regii, de fapt? E (mai e) monarhia o soluție? Nu știu să răspund la a doua întrebare decât prin mărturisirea că, deși nu o consider cea mai viabilă formă de guvernământ, mi-am dorit-o cu ardoare pentru țara noastră, văzând cu ochii cum îi scade, sub falsa democrație în care ne învăluie pe toți evenimentele, orice nivel, din orice punct de vedere. M-am gândit cumva că numai pe asta n-am încercat-o. Gândurile mele (și nu numai) au fost însă zadarnice, căci, deși de multe ori, la ananghie, încerci orice ca să te ridici din nou, e limpede acum că nu poți încerca monarhia într-o țară cu comunismul intrat, de nevoie, în sânge. Deși (din nou…), dacă ne uită la vecinii noștri de la est, educarea lor, tot comunistă în fond, este cu totul alta. Are o asemenea natură totalitară, încât, oricum s-ar numi conducătorul lor actual, dacă mâine și-ar zice „țar”, nimeni n-ar avea nimic de crâcnit, știind că, sub orice denumire, nu se va modifica nimic altceva decât denumirea cu pricina.

Nu știu, în concluzie, repet, dacă monarhia (mai) este o soluție politică. Este însă, în mod absolut, una estetică, iar regina a înțeles până în vintre acest dat al poziției sale – de aici, pesemne, și acest regret uriaș pentru plecarea ei din lume. Personal, nu văd pe nimeni ridicându-se la nivelul prestanței celei duse dintre noi.

Pentru că – și acum răspund la prima întrebare – ceea ce uităm în mod curent când vorbim despre ei e că regii sunt, la urma urmei, oameni ca și noi. Ce au ei în plus, de sunt regi, este o origine care, să-mi fie iertat de către cei învederați în apologia nobilimii, nu are nicidecum origine divină, ci doar una prestabilită din tată în fiu și preluată de generații sau, în cazul de față, de epoci întregi. Ce au în minus este dreptul la libera exprimare și la alegeri personale. Or, când poți să gestionezi aceste lipsuri în așa mod încât să iasă bine pentru toți supușii, indiferent de opinia personală, ești, categoric, un rege bun.

Că Anglia a tăcut, de exemplu, ca și Franța, la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, nu se mai pune. Este limpede că și atunci monarhul a ales calea cea mai bună pentru cei din subordinea sa, care nu sunt o mână de oameni, ci o pleiadă întreagă de țări și țărișoare, rămase intacte. N-am fost printre ele – ghinionul nostru. Că acum am văzut o parte dintre români visând la reîntregirea țării noastre sub domnia de mâine a prințului de ieri, care, după imaginile publice, ne simpatizează în mod deosebit meleagurile, iarăși nu știu câtă importanță poate avea. Nu se pune problema să nu-mi doresc o unire devenită himeră, însă bocancul sovietic e încă greu spre imposibil de șters, el având și în prezent repercusiuni în mentalități, în vocabular, în istorie de-a dreptul. Însă m-aș mira (și bucura, indiscutabil, în același timp…) ca noul rege (mai ales că urmele de bocanc au noroi proaspăt pe talpă) să vrea să ia buretele și să imaculeze o hartă străină atât de pătată, când are de gestionat propria lui tablă de scris.

Dar, așa cum evit să speculez, nu mi-am propus nici vreo trecere în revistă a aspectelor negative sau mai puțin plăcute ale monarhiei britanice. Pentru asta ar fi suficientă o privire în curtea regală – ceea ce nu voi face, din simplul motiv că ar demonstra (a câta oară?) truismul de mai sus, cum că regii sunt oameni ca și noi și, în plus, ar arăta și că se ascute lupta dintre îndatoririle oficiale și nevoile umane ale individului apartenent monarhiei, care pare din ce în ce mai puțin dispus să plătească tribut statutului de membru al familiei regale. Poate că (și) asta deplângem odată cu regina.

Orice ar mai fi fost și oricum ar mai fi, cert e că împărățiile s-au dus de mult, rămânând să ne încânte sau revolte doar în istorii sau legende. Au rămas regatele, câteva, dintre care al Marii Britanii este cel mai întins și a avut și cea mai longevivă regină din istoria universală. Plânsul după ea e natural ca ploaia și ca vântul – e (era) un simbol al unei stabilități geo-politice aparte. Într-o lume atât de cutremurată de lupte pe pământuri și pe banii storși din ele sau de orgolii exacerbate, nevoia de simbol și de idoli e la fel de masivă, iar disperarea cu care ne agățăm de aceștia arată cât de departe suntem, în fond, de această stabilitate.

Citeam undeva că simbolul concret al regalității despre care vorbim, coroana regală a Sfântului Eduard (cea din poză), deși are rolul expres de a fi folosită la încoronări, în fapt, din cauza greutății ei efective (2,23 kg și 30 cm), a fost utilizată de foarte puține ori la investirile propriu-zise, o parte dintre regi preferând variante mai… ușoare (la propriu), coroana rămânând să apară stilizată pe diverse, ca însemn heraldic. Elisabeta a II-a nu s-a dat în lături de la a o purta, așa cum cereau uzanțele, iar evenimentele ulterioare au dovedit cu prisosință că și-a însușit simbolul acesteia, devenind ea însăși unul.

S-o odihnească Dumnezeu pe regină, căci nu cred că a avut prea multe astfel de momente în viață, în deplinătatea lor, și să se întâlnească cu prințesa acolo, în ceruri, unde nu mai sunt cutume și mândrii aiurea, pentru ca amândouă să vegheze la singurul lucru despre care nu am nicio îndoială că și l-au dorit cu adevărat: pacea.

Foto repr. wikipedia

Publicitate