Ileana fusese de fel o fetiță foarte veselă și zglobie. Crescuse în pace în căsuța bunicii de la marginea pădurii, care era la capătul orășelului, în timp ce părinții îi munceau mai spre centrul acestuia, iar acolo tovarăși de joacă i-au fost basmele și poveștile care o fascinau de câte ori le asculta și pe care, mai târziu, când învățase literele, le citea singurică.

Dar crescuse și, chiar dacă nu se întâmplase ca în basme, să se transforme în om mare peste noapte sau măcar să crească într-o zi cât alții în zece, ajunsese la adolescență.

Avea acum stări și fiori de care nu citise nicăieri și nu știa nimic, căci în basme nu erau trecute și astfel de amănunte, dar când îl zări într-o dimineață pe Dudu pe scuterul lui cel nou în ceața drumului dintre blocurile marginale ale orașului natal de munte, înțelesese imediat despre ce e vorba.

Se îndrăgosti nebunește, așadar, de primul Făt Frumos care-i ieși în cale. Și cum era să nu fie el Făt Frumos, când era înalt ca bradul și tras ca prin inel, cu cingătoare lată la mijloc, de care atârnau două mobile ultimul răcnet, cu părul în șuvițe fluturând în vânt, cu ochii lui albaștri ca marea… Nu, mai degrabă ca înaltul cerului de deasupra, sub care schimbau declarații de amor, pentru că la mare nu fusese încă. Poate cu Dudu. El era Făt Frumos, fără dubii, deoarece toate fetele din cartier roiau în jurul lui și râvneau la scuterul alb, care, într-o accepțiune modernă, se preta excelent ideii de cal. Mai mare potriveală nu se putea.

Dudu o vrăji așa de tare cu imagini meșteșugite despre fericirea ce avea să-i cuprindă până la adânci bătrâneți, încât, atunci când o cuprinse în brațe cam strâns, Ileana își zise că e doar începutul lungului șir de fericiri promise.

Însă când rămase gravidă și scuterul alb se pierdu în zare așa cum apăruse, neanunțat, Ileana suferi cumplit și se puse pe un plâns de se zguduiau băierile cerului atât de admirat deunăzi. Se simțea acum ca într-o pădure întunecată și urâtă de aramă, asemănătoare, metaforic vorbind, inelului dat de Dudu, care ruginise cam repede, și parcă era împresurată din toate părțile de crengile ascuțite ale copacilor vrăjmași printre care trebuia să răzbată la un luminiș ce nu se întrezărea.

Vreun an mai târziu, în timp ce ieșea cu niscaiva cumpărături de la un supermarket, cu cel mic în hamul de la piept, și taman când credea că poveștile de amor ale vieții ei se sfârșiseră, dădu din greșeală peste Andy, un zdrahon de băiat, care venea de la sală. Una dintre ele, că frecventa mai multe. Andy se scuză fâstâcit și Ileana fu surprinsă că se mai uita cineva la ea așa cum era, cu bebeluș în brațe, apoi, jenat, se oferi s-o ajute, că avea mașină mare și tare. Îl privi și ea mai bine. Nu era fioros deloc, cum i se păruse inițial, era doar bine făcut, spre deosebire de subțirelul Făt Frumos, și, din vorbă în vorbă și drum cu drum, că se oferise să-i fie taximetrist de ocazie, ajunseră în câteva întâlniri la alte vorbe, mai serioase. Andy îi promise protecție fizică veșnică – numai când se uita la el, își dădea seama că ar putea snopi un cartier întreg – și îi ceru mâna, cu copil cu tot.

In culmea noii fericiri, Ileana își spuse că, la urma urmei, e mai bine cu un zmeu alături, care are vizibila capacitate de a o apăra de oricine i-ar mai vrea răul. Drept dovadă, îl și bătuse într-o seară pe unul care, i se păruse lui, se uita cam lung după Ileana pe stradă. Nu mult după nuntă, însă, zmeul începu s-o închidă în casă, exact ca omonimul din poveste după ce o răpea pe Cosânzeana, și să-și arunce bumerangul…, pardon, să dea telefon înainte de a ajunge, ca să i se pregătească cina, exact ca… Dar am mai zis asta. Ce n-am zis încă e că începuse s-o bată și pe ea tot așa, ca pe trecătorii nevinovați, că i se părea ba una, ba alta. O bătea preventiv, se justifica zmeul. Văzând toate cele, Ileana își luă inima în dinți și plecă din nou în lume.

Apucase să-și adune, pe lângă copil, câteva schimburi într-o bocceluță și, cu ea în spate, o luă spre căsuța bunicii, unde voia să-l lase pe cel mic, ca să-și revină la realitate. Prin pădurea pe care o avea de traversat, însă, dădu peste trei lupi și se simți ca într-o poveste inversă, în care ea, iedul, era una singură. Fiarele sălbatice numite Ionel, Gigel și Aurel – sau Fănel, nu reținuse exact – pândeau pe la colțuri cu fel de fel de ademeneli, dar, cu bruma de experiență căpătată, ocoli cât putu pe lupii cei lacomi.

Lăsă copilul și pe bunica în căsuța de la marginea pădurii, lăsă și hainele de Scufiță, ca să nu mai atragă atenția nimănui și, ajunsă la altă margine, a unui lac de data aceasta, se opri o clipă pe un pietroi uscat în soare, să-și tragă sufletul. Când stătea ea mai relaxată, auzi forfotă și pași prin preajmă. Se sperie inițial, dar, văzând posesorul zgomotelor respective, îi veni repede inima la loc. Un omuleț, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte nimic altceva, trăncănea și părea să aibă intenții bune. Orișicât, privindu-l, își dădu seama pe loc că Marin – așa s-a prezentat el, bucuros de atenție, imediat cum a fost întrebat – n-avea ce să-i facă rău, cel puţin nu așa cum îi făcuseră ceilalți.

Marin era liniștit din cale-afară și atunci pe Ileana o străfulgeră altă revelație: dacă era broasca fermecată – chiar aducea puțin, la ochii spălăciți, cu un brotac – care o să se facă ditamai prințul în zorii zilei? Îl sărută în acea noapte cu mare speranță, dar veniră zorii și Marin era la fel.

Meah, gândi Ileana, în viață nu-i ca-n basme, poate că trebuie mai mult timp. Doar nici ea nu crescuse peste noapte, își aminti. Și o duse așa o perioadă lângă el, dar Marin nici gând să se schimbe. Ba, mai mult, se schimba atât de rar, parcă din ce în ce mai rar, încât într-o zi Ileana nu mai suportă mirosul de baltă stătută în care trăia cu Marin și plecă iar.

Am uitat să vă povestesc că Ileana noastră, între timp, mai lucra pe ici, pe colo, văzând că nu poate conta, până la urmă, pe nicio snoavă din cele înșirate de pretendenții la mâna ei. Și, cum era harnică din fire, lucra bine și corect pe unde nimerea, până când își găsi o slujbă care-i plăcu așa de mult, încât se puse și pe învățat, să recupereze ce pierduse crezând în caii albi din basme – încă nu-i venea să le zică pe șleau „cai verzi pe pereți”. În toate demersurile o susținu necondiționat – ia te uită, că se poate, au și basmele moderne partea lor de adevăr, se miră ea – un coleg, până când o puse și acesta pe gânduri.

Poate că nu există poveștile pe care ni le spun părinții și bunicii când suntem copii, poate că și ei au fugit de o realitate care nu le era prielnică și de aia le-au inventat, conchise Ileana, văzând clar că Doru, colegul necondiționat, nu e niciun personaj din nimic, ci un om obișnuit. Se atașă atât de tare de el, încât într-o seară vru să-i mărturisească atașamentul. Doru, simțind-o agitată, se grăbi, cu sfială, să-i spulbere orice iluzii, mărturisindu-i primul că el e spân.

Dezamăgită de toți și de toate, Ilinca își văzu mai departe de serviciul ei cu nume pe care nu pot să vi-l spun aici, pentru că e englezesc și nu se integrează în poveștile autohtone. Foarte curând avansă și luă pe lângă ea pe bunică și copil, având grijă, în principiu, și de părinți. Merseră împreună la mare, apoi la ocean, apoi prin toată lumea, să vadă minunile ei adevărate, pe cele șapte cunoscute și nu numai.

Într-un sfârșit aproape ireal de frumos, Ileana construi un mini-palat cu mansardă și cu multă verdeață și mult nisip în curte pentru viitorii nepoței, cu iepurași și pisicuțe și căței zburdând liber peste tot, iar în mirifica grădină își amenajă un foișor, în care, în timpul liber, scria basme în stil modern și povestiri cu tâlc pentru copii.

Din când în când, putea fi văzută cum lăsa o clipă pixul jos și ofta. I se făcea atunci un dor nespus. Un dor de dorul cu care crezuse cândva în basme.

Apărut în revista Astralis nr. 3(15)/2022