de Issabela Cotelin Să ne așezăm, deci, relaxați în fotoliile noastre și să privim detașați, pregătindu-ne de dat cu pietre, că doar nu suntem noi în cauză, noul (pentru că nu e singurul) clip viral în care se bat parte în parte un elev și un profesor. Filmulețul, după mine, este cutremurător și de neurmărit […]
Filmul unei încăierări (1)
Se mai întâmplă 
Nu e normal ca un adult să bată un copil, cu atât mai mult într-o instituție care se ocupă cu educația. Nu e normal nici ca un elev să stânjenească predarea lecției de către profesor, împiedicându-și astfel colegii să aibă parte de o educație corespunzătoare.
Din scurta experiență de profesor, dar și din discuțiile cu alți profesori, sistemul are o problemă cu modul de abordare al elevilor problemă, aproape că ignoră existența lor. Sigur, talentul pedagogic al profesorului are un rol mare în astfel de probleme. Dar când profesorul epuizează toate căile cunoscute, cum ar trebui să procedeze?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Sistemul are o problemă cu tot. Indiferența, agresiunea sunt doar rezultate. Citeam ieri pe fb (sînt doar două pagini mai acătării, Jurnalul unui profesor, care, deși pertinent, a cam dat-on subiectivism și Jurnal de fizică – de un bun simț extraordinar), la Jurnal de fizică (îți pun linkul mai încolo, dacă e cazul) nu numai de indiferența copiilor, dar chiar de micile lor „plăceri” în a-i șicana chiar și pe profesorii la care țin, numai să nu se mai deruleze ore. Ai senzația că-i tot ce le-a rămas. Oare de ce…? M-a întristat enorm să citesc la „partea cealaltă” o poveste așa francă.
Și nu numai la clasa aceea sau în locul acela. E un fenomen general, acest refuz al copiilor, GENERAL, pe care TOȚI adulții încearcă să îl dreagă la infinit, numai să mai meargă cît de cît. Nu știu unde se va ajunge, dar copiii ăștia refuză, organic deja, fiecare în forma în care poate, ce e acum. Și suntem orbi și surzi și muți.
Am pus ghilimele la „partea cealaltă”, pentru că exact asta am ajuns cu toții, cu ajutorul guvernului și al spațiului virtual – adversari. Or, copiii, cei mai receptivi, văd limpede că nu e nimeni pentru ei (nici măcar părinții, care-i îmbuibă cu meditații, ploconeli, răsfăț sau nepăsare). Fiecare părinte și profesor (de inspectori etc. nu mai vorbim) e doar pentru el însuși, să iasă bine cu/din orice. Așa că, pur și simplu, elevii au ajuns să-și (mă scuzi…) bage picioarele în tot din jur. Elevii care au posibilitatea de a frecventa școlile. De restul nu mai zic nimic…
Întrebarea ta se pierde în acest ansamblu, din păcate… Nici o lege locală, oricît va rezolva un caz particular, nu va (mai) schimba o atitudine generală.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Uite linkul… https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid02XPaAVkqXywUgiy2DHzF5CH2dw1JrQNNY8W19SZn7Cee7GD4U1iZH1KicBjdhHTs3l&id=324827894940573
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar și în postare din link-ul distribuit de tine lumea e foarte polarizată: unii laudă, alții critică. Foarte mulți nici măcar nu înțeleg problema expusă…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pfuuu… de mult nu mai sînt un criteriu comentariile de-acolo. Dar… sînt 😦
Din cauza lor am ieșit din toate grupurile de părinți, profesori și orice alte combinații între ei.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă depăşeşte toată treaba asta. Dacă bătaia era, aşa cum sunt în fiecare zi, între două sau mai multe eleve, cine era de vină? Evident că detaliul cu divorţul nu trebuia sub nicio formă scos în evidenţă, nu trebuia sub nicio formă spus. Dar mie mi se pare că a fost scos la lumină ca o scuză. E caz particular, ştiţi, are probleme. Nu, sub nicio formă nu spun că eleva e de vină. Nu asta vreau să spun. Dar e clar că acolo există o problemă mai serioasă şi e clar că se va repeta. Adică nu sar copiii la bătaie aşa, din senin. Mai ales la 15 ani, mai ales ca fată. Nu ştiu ce să zic. E posibil ca acolo să fie vorba de mai mult. Că sunt poate mii de copii cu părinţi divorţaţi. Şi … în fine.
Să zic altceva, fără legătură cu cazul prezentat. Şi nu comentez nimic, deşi aş avea. E foarte bine că ei, copiii, cresc ştiind că au drepturi. Foarte bine. Dar oare nişte reguli chiar le-ar face rău? Întreb doar. Pe cei cu copii.
Exemplu: fată, capacitate, notă mică, nu intră unde vrrea, urlă că vrea-n altă ţară, la şcoală acolo, că ţara asta-i de rahat. Părinţi super mişto, atmosferă sănătoasă acasă, fac imposibilul, o duc dincolo la şcoală. Regula şcolii: toate telefoanele se pun pe catedră, la începutul orei. Ea: ce tâmpiţi şi profesorii şi elevii, cum să faci asta? Ea nu-l pune, o vede în timpul orei stând pe net, i se ia telefonul, urlă că ea are drepturi, că ăia-s de rahat, că babe, că nasol, că vrea acasă, că aici au voie cu telefoane-n ore, că elevii-s nişte proşti că acceptă asta.
Oare dacă s-ar da o lege aici în sensul ăsta, nu ar sări toţi că e comunism şi că vai, dar cum, că e dreptul meu să stau pe fb în ora de mate? Nu cumva începem toţi să confundăm uneori libertatea şli drepturile cu nesimţirea? Că am văzut şi pe aici, pe bloguri, reacţii aiurea din partea unora, la comentarii: te înjură, te jignesc, că e dreptul la liberă exprimare şi o regulă de bun simţ înseamnă încălcarea dreptului lor de afi nesimţiţi.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asta cu telefoanele e, cumva, altă mîncare de pește. Adică eu urlu sus și tare că nu admit să n-aibă voie cu telefoane la școală. La școală, nu la ore. N-au decît să le țină-n cutii în cancelarie cele 6-7 ore, dar fără nu se poate, în condițiile lumii de azi. Nu concep să nu știu unde îmi e copilul. Prin alte țări, de ex., au faza cu transportul – îmi spuneau prieteni din Germania că se uită după ei, să fie toți, la coborîre, la urcare, dacă unul nu-i, se anunță imediat etc… Deci e o siguranță oarecare, care la noi nu există deloc (am citit deja spusele Aurei de mai jos și mi-e pielea găină de siguranța asta efemeră…).
La noi, pot să-ți spun de la toate ședințele de la cei doi copii ai mei că nu s-a pus niciodată problema decît radical (ca și pe net, de altfel): ori deloc (ceea ce, am zis și repet: NU), ori treaba lor, ceea ce se și întîmplă. La un moment dat, unii profi (la ai mei) le țineau pe catedră pînă-n pauze și funcționa, alții le includeau în oră și funcționa și asta… Dar acum impresia mea e că nu mai funcționează nimic – adică e acel „nu se mai poate” vîrît cu disperare sub preș, unde nu mai încape.
Citeam tot zilele trecute de Japonia (deși în partea a doua spus și despre curțile altora), că și-a schimbat radical sistemul de educație. Ra-di-cal. E singura soluție și ei au priceput. Noi…??? Cu preșu’…
În fine. Ezit mult de cîte ori scriu ceva pe tema asta. Pentru că e prea mult de spus și, culmea, puțini din cei care ar spune ceva pertinent o fac. Am senzația de fiecare dată că urlu și eu la lună de pomană…
ApreciazăApreciază
Da, Issa, e greu. Știi de ce? Că fiecare o ia personal. Și când e: de copilul meu nu se atinge nimeni, și e perfect normal, numai că nu despre asta e vorba, nu se va face nimic.
Ăia „proștii” aveau voie cu telefoane în pauze. La ore, erau toate pe catedră. Dar uite că și asta e de neconceput în mintea unui copil obișnuit să nu i se refuze nimic. Ce făcea? Vorbea pe whatsapp cu prietenele. Da, vital, mai ales în timpul orei.
Numai că proasta aia de profă nu prea a ținut cont, i l-a luat, l-a pus în cutie și de aici tragedia fără margini. Că ce a făcut așa de rău? Că biata copilă…
Na, nu ai ce să spui.
ApreciazăApreciază
Na, că am pus și virgulă între subiect si predicat. Karma. Numai gândul că a greșit un copil mi-a dat în cap. Nu mai zic niciodată nimic despre asta, oricum mi-e frică de reacții. Că m-a luat cândva unul la rost că dacă n-am copii, să tac. Mentalitate de diamant, deh. 😁
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 te salvez eu, cu virgula, nu te las așa :)))
Iar e o tonă de spus cu fata asta, dar în mod sigur e un punct de plecare în atmosfera aia super-sănătoasă de acasă… 🙂 Abandonul ne duce, de regulă, pe căi greșite și la sisteme proprii de valori aiurea – și răsfățul e tot o formă de abandon, în ultimă instanță. Îți abandonezi copilul în aspectul material al existenței.
Și mai lasă-mă cu „n-am copii”, că eu, dacă mă iei la bani mărunți, pe părinți îi consider cei mai… cei (c-am zis că nu dau cu pietre…). Nu mă refer numai la cei ce își răsfață exagerat copiii. La toți. Și profesorii sînt părinți, dar n-am văzut copil de profesor pîn-acum în centrul atenției. Toți pe care-i știu și-au „aranjat” copiii, de ce le-ar păsa de sistem atîta cît să-l schimbe…? Deci…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Citeam în zori ultimele știri de la noi, printre ele fiind și cea despre încheierea procesului tânărului care, acum patru ani a trimis la Doamne- Doamne 17 elevi și profesori, apoi îmi apare pe reader articolul tău.
Citesc și… atât! Adică nu am putut spune nimic, nu m-a șocat, doar m-a întristat. Profund. Dar era de așteptat să apară astfel de situații. Cine e de vină?! Noi toți, cap coadă! Revin: fata este în situație de risc; lumea ei este făcută praf tocmai de cei care ar fi trebuit s-o ocrotească: părinții! Nimeni n-o întreabă nimic, nimeni nu-i înțelege durerea, disperarea. Nu interesează pe nimeni. Ar vorbi, dar n-are cu cine! Și vii tu, domnul profesor, și-i vorbești despre teoria lui Pitagora sau războiul de Independență sau circumstanțiala de timp! Un suflet zdrobit de copil are nevoie de o minimă atenție, să știe că tu, dascălul lui, îl asculți măcar, îl mângâi, nu-i torni în cap…ce?!
Funcționa pe „vremea mea” comisia de disciplină. Am fost responsabilă ani la rând. Da, am asistat la conflicte de tot felul, între toate părțile. Am discutat cu părțile implicate. Ceea ce m-a șocat a fost faptul că atunci când a fost vorba despre conflictul profesor-elev, profesorul nu a reușit să „rezolve” disputa. Discuțiile cu profesorul, în marea majoritate foarte tânăr și tobă de informații, acesta habar nu avea de psihologie, ca să nu mai vorbesc de managementul conflictelor.
Nu trageți concluzia pripită că dau în profesori! Nu! Nu absolventul de facultate este vinovat că nu cunoaște psihologia copilului, ci sistemul!
Copilul este dincolo de teoreme, reguli, poezii analizate (din care nu înțelege uneori mai nimic!), este un suflețel neînțeles, care are nevoie și de altceva decât să i se impună niște reguli, uneori absurde.
Revin asupra știrii care aici la noi a împărțit opinia publică în două. Tânărul despre care v-am spus a primit pedeapsa „închisoare pe viață”, fără drept de eliberare condiționată. Lumea se aștepta la pedeapsa capitală. Nu intru în amănunte, nici nu-mi precizez de partea cui sunt. Oricum nu are importanță.
Acest individ a fost elev la acel liceu. Și a ales ziua îndrăgostiților să-și rezolve frustrările. Întâmplător?! Părerea mea este că nu!
Aceste probleme, majore zic eu, au rezolvare?! Da. In momentul în care o să vedem în bănci niște copii cu inimă, cu suflet, cu dureri și bucurii, nu doar niște „mașini de memorat”.
Retoric întreb: credeți că este departe momentul în care și la noi va apărea un N. C. ?!
Issa, îmi cer mii de scuze pentru răspunsul acesta prea lung…
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Acum au psihologi, chipurile, în școli, dar… Dar nimic. Îi mai plimbă pe la orele de dirigenție, să vorbească generalități pe care nu le-ascultă nimeni. Asta în cazul în care nu-i un psiholog la nu știu cîte școli (ca doctorii, încă mai sînt școli care n-au doctorii lor). Și ei sînt tot ca să fie.
Am văzut ororile de la voi. De fiecare dată mă crucesc… Atît de greu îmi e să concep… Zic orori, pentru că e vorba de arme. A mai fost unul, mai recent și mult mai mic, tot pe-acolo, prin state. Altul, care-și anunțase planul pe facebook și l-au ignorat toți. Etc. etc. Nu, bineînțeles că nu ajung toți ăștia aici întîmplător . Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc ce-or fi pățit sau cît de deformată e lumea lor, de-s în stare… Pe de altă parte, nu există scuză pentru crimă. Nu e om mare pe pămînt să n-aibă traume. Nu e. Și totuși nu ne omorîm cu toții între noi. Iar, fiindcă vorbim de copii, ei ar fi într-adevăr mai ușor recuperabili. Dar de către cine? Cînd n-au acasă și nici la școală nu găsesc nimic (vorba ta, îi e rupt sufletul și tre s-asculte teorema lui Pitagora), se duce totul. La noi, apropo de suflet frînt, încă mai domină concepția că copiii nici măcar nu gîndesc – ce știu ei, habar n-au de nimic, noi știm totul etc.
Să nu îți mai ceri scuze pentru lungimea vorbelor, doar de aia sînt comentarii, de aia sîntem aici 🙂 Never ever 🙂
ApreciazăApreciază
Ai dreptate, sunt orori. Sunt lucruri pe care nu le înțeleg nici dacă mă pici cu ceară. De exemplu, sistemele de securitate din școli sunt crunte. Nu poți intra ușor într-o școală, nici prin preajmă fără să dai explicații, în cel mai ușor caz. De altfel cam peste tot. Chiar și la Zoo Tampa sau la acvariu dacă merg sunt verificată din cap până în picioare cu tot cu poșetă. Ca să nu mai vorbesc de autobuzele școlare care au regim special de circulație. Și totuși nenorocitul acela a intrat în școală.
Când e vorba de astfel de situații, am observat ceva interesant: majoritatea celor care fac astfel de masacre sunt descendenți ai unor migranți. Aceștia vin aici alungați de sărăcie, crezând că peste tot curge lapte și miere. Visul american. Poți visa oriunde vrei, dar aici e greu să devii bogat peste noapte. Copiii sunt cei mai expuși, marginalizați, nu fac față cerințelor școlii, deci nu se integrează cum au sperat. Unii reușesc, alții nu. Se adună frustrările care se rostogolesc prin generații. Și explodează! Eu nu mă mir. Migrația aici a devenit un flagel. Ar fi multe de spus, dar mă opresc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sînt subiecte inepuizabile și acute la orice oră.
E foarte posibil să ai dreptate, cu migrația, n-am fost atentă la asta, dar… makes sense. Ce-am observat eu, fără să vreau, la ororile americane cu arme, e că mai toți sînt elevi sau foști elevi ai locurilor unde… Probabil că de aici și pătrunderea mai ușoară, dacă-s foști, or ști ei chestii să treacă de vigilența de care zici.
La noi, că mi-ai adus aminte, m-a scos din minți vigilența cu pricina. Eram în comitetul de părinți și eram sunată să aduc/fac ceva prin școală și nu puteam să trec de bodyguard, frate, sau dădeam buletinul de trei ori, dacă de trei ori intram și ieșeam în ziua aia, deși, dincolo de poarta școlii, fumam cot la cot cu bodyguardu’ 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Putem scrie aici un roman fluviu, insa nu facem sa spunem decat despre efecte sinistre insa pronosticabile. Acum vreo opt ani am citit un articol oribil despre depopularea Ro. Nu il mai am si am incercat sa-l regasesc pe net, insa evident ca e aproape imposibil. Era vorba despre mai multe puncte de atins, adica premeditari. Stii cu ce incepea? Invatamant si sanatate, dar mai erau destule. S-a ajuns aici pentru ca s-a vrut sa se ajunga aici, nu mai am niciun dubiu.
Insa s-a gradat destul de fin si oamenii au fost prea ocupati cu viata ca sa observe nuantele si sa reactioneze. La nuante nu se reactioneaza. Poate doar cu mirari!
Am o carte pe care doar am rasfoit-o, insa e crunta:
https://www.esteto.ro/produse-454549-descolarizarea-romaniei-scopurile-cartitele-si-arhitectii-reformei-invatamantului-romanesc-mircea-platon-editura-ideea-europeana
In final exista si niste solutii, Doar ca acestea trebuie realizate de oameni credibili si responsabili. Oameni care sa se gandeasca la viitorul tarii.
E din ce in ce mai complicat, din pacate.
Un final de saptamana linistit, Issa.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E foarte greu de distins între premeditarea unor malefici și indolența interesată de zi cu zi… Și eu îmi pun diverse întrebări și orice mi se pare posibil. Nu văd de ce n-ar dirija și slugărnicii sau ipocrizii cei ce dirijează oricum armate, reci sau calde, cum e acum cea din est.
Sincer, nici pe oamenii ăia atît de dezinteresați, cu gînd curat la viitor, nu-i mai văd posibili. În orice caz, nu dintre rîndul oamenilor politici. Politica în sine e, ca și bursa, o greșeală umană enorm, după mine.
Mulțumesc frumos, Suzana, weekend cu pace și ție!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred ca problema este ca nu comunicam, ca ne ascundem fiecare in spatele unei categorisiri,a unei etichete: profesor, elev, director, inspector, jurnalist, gura-casca… in fine. Uitam ca suntem oameni si putem sa vorbim. Aici adultul trebuie sa aiba initiativa, sa te ia deoparte si sa zica: bai, ce se petrece cu tine? Asta la finele orei, nu de fata cu tot poporul, sa starnesti bravada, mai ales pentru cei care au probleme cu temperamentul. O discutie intre patru ochi are, de cele mai multe ori, efect. orgoliile insa sunt prea mari, si de o parte, si de alta. Sunt totusi profesori care cer elevilor cu probleme sa mai ramana sa discute dupa ora cateva minute, dar destul de putini. Toata lumea e pe fuga, nimeni nu vrea sa se coboare la nivelul elevului, dar uneori, ca sa te intelegi cu cineva, trebuie sa cobori putin si nu in sensul rau. Atat cat sa il privesti in ochi.
E clar ca vor aparea situatii de tip conflict intre profesori si elevi. Intr-adevar, primii trebuie sa fie pregatiti si pentrua stfel de momente, ce sa spuna, ce sa faca, cum sa faca. E la fel de important ca a ii face sa inteleaga materia, ba poate chiar mai mult. Nu stiu daca se invata asa ceva, sau depinde de fiecare, sa mearga pe instinct.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și ăsta e un conflict destul de… inofensiv, față de altele, mai vechi. Nu mă opream asupra lui dacă nu era detaliul cu „divorțul”, care chiar a fost preluat ca atare și ignorat în semnificația lui de auto-defence, îmbrînceala propriu-zisă luînd toate „aplauzele”.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eh, se baga intotdeauna la inaintare cele mai diverse motivatii, dar tot lipsa de comunicare ramane cheia conflictelor. Ma tot gandesc cati oameni exemplari sunt pe lumea asta. Mai stii poezia mea, Rocky?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În clipa asta nu, adu-mi-o aminte, te rog 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
https://adropofinspiration.wordpress.com/2021/09/28/rocky/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 da, îmi aduc!!! Numai că nu după titlu. Bună rău ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte interesant, astept cu interes continuarea. Intotdeauna am crezut ca atunci cand nu ai toate detaliile unei povesti si nu stii pe cine sa crezi, de partea cui sa te asezi, e bine sa asculti cum se pozitioneaza partile.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din păcate, de regulă nu avem toate detaliile unor astfel de povești. Că nu se vrea, că nu se știu, că se aleg tendențios… habar n-am. Dar un singur lucru știu sigur și de aceea mă mai exprim din cînd în cînd: un copil, oricare, al oricui, oricum ar fi, nu a ajuns singur acolo unde e blamat că a ajuns.
Sper să nu te dezamăgească continuarea, e cam utopică… Dar e singura pe care o văd eu 🙂
ApreciazăApreciază
nu suntem normali si nimic nu mai este normal. nu doar vorbind despre Romania, ci despre tot, aproape tot ce se intampla in lume. dar noi suntem cu mii de ani in urma. facem diferenta. una grosolana, mai ales absurda. reactia copilului in fata agresiunii a fost de aparare. nu am vazut inregistrarea, am citit aici prima data intamplarea. dar sigur copilul s-a aparat instinctiv.
am sa ocup un pic spatiul oferit, Issa, si am sa spun un pic despre sistemul de educatie englez, cu mentiunea ca o mama singura cu copil, sau dupa caz, tatal singur cu copil este respectat si ajutat de catre sistem, comunitate, societate, etc.
o sa mai spun si despre experienta de pana acum cu sistemul englez de educatie. aici nu exista denumirea de clasa, ci an de studiu, un copil de 14 ani frecventeaza anul 10 de studiu, cazul fiicei mele. profesorii nu au voie sa agreseze verbal, nici, doamne fereste,fizic copiii. si chiar nu o fac. sunt scoli unde telefonul le este permis, sunt scoli unde nu le este permis. scolile religioase nu permit copiilor sa pastreze telefonul in buzunar, ci in locker oferit de scoala. uniforma este obligatorie. unele scoli o ofera gratuit, alte scoli nu. exista profesori specializati pe safeguarding, ma rog, nu sunt chiar profesori, care iti asigura securitatea copilului la scoala, dar in unele scoli nu intervin in incaierarile dintre copii. copiii sunt monitorizati chiar si in pauze cat timp petrec la baie, cat timp petrec in grupuri, profesorii fiind permanent printre ei. drept multumire si apreciere, copiii si profesorii isi ofera unii altora felicitari scrise. sunt scoli unde orele se tin in spatii deschise, nu in clase. au breakfast-ul gratuit la cantina care e destul de consistent. da, in mare parte totul e ok si sunt multe de povestit. cel mai important e ca un copil este testat in anul de studiu in care se afla, si repartizat pe nivelul lui de pregatire pentru fiecare obiect. notat de la 1 la 6. numit form class, si de la care se poate trece de la un nivel la celalalt. depinde de cum invata copilul. fiecare ora este intr-un alt spatiu, alt loc, cu alti colegi, chiar si cu alti profesori la acelasi obiect. fiica mea are ore si in sala de cinema a scolii.
nu, nu e chiar raiul pe pamant si pacea absoluta. sunt multe de spus. dar e ok.
copiii pot spune liber, clar, raspicat ce-i deranjeaza si incurajati sa faca asta. profesorii actioneaza si reactioneaza punand pe primul plan varsta copiilor. copiii care gresesc sunt suspendati din scoala sau fac detentie, sau sunt o perioada sub atentia unui anumit profesor.
nu e toata lumea fericita, nu! sunt probleme, stres, nervi intre copii si profesori. totusi, profesorii lor stiu sa ramana cu zambetul pe buze si sa gestioneze situatiile.
nu o sa vorbesc despre neajunsurile din Romania. imi este greu. suntem superficiali.
ideea este ca respect munca acelor profesori care si-o fac bine.
ideea mai este ca sunt copiii nostri. copii pe care suntem obligati sa-i trimitem intr-un sistem de invatamant si in care, de cele mai multe ori, sunt invatati cum sa esueze.
la iesirea din scoala se face cordon de profesori, se verifica daca se iese in siguranta, daca nu sunt pericole in zona.
am scris o tona, dar articolul este ravasitor.
multumim, Issa!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Sînt convinsă că e probitate mai mare din partea cadrelor didactice și că nu se pretează la porcăriile de aici. Sînt convinsă că nu e industria de meditații și de auxiliare la care am ajuns noi și din care numai unii trăiesc. În ciuda neajunsurilor voastre, că orice sistem are neplăceri.
Apropo de probitate… știi ultimul scandal de la noi, de zilele trecute? Uite, ca să mai și rîzi, pnm. 200 euro, un porc și 100 kg varză șpagă pentru un post de învățător suplinitor… Că despre asta e vorba la noi în primul rînd.
https://www.edupedu.ro/stenograme-festival-de-spagi-la-inspectoratul-scolar-constanta-200-de-euro-100-kg-de-varza-si-un-porc-pentru-doi-inspectori-pentru-ca-sotia-unui-invatator-sa-ia-un-post-de-suplinitor-in-2021/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
de rasu plansu articolul! si trei baloti de paie!!! ramai tamp la stirile astea, la manariile din educatie. mizeriile astea nu vor disparea niciodata.
nu, Issa, copiii primesc de la scoala caiete, carti, pixuri, etc, pe care le lasa acolo pana la sfarsitul anului. vin si pleaca cu mainile in buzunar.
surprinzator, mi-a placut scoala catolica de arte. am fost nevoita sa o tin jumatate de an acolo. acum e la alt colegiu. iti spun, nu e wow, nu e de vis, dar copilul se duce cu drag la scoala. si asta, stii si tu, conteaza.
mult succes copiilor tai, Issa! si felicitari pentru reusitele lor! 🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aia cu balotul de paie mi-a scăpat, sorry… 😀
Cel mai important e dusul ăla cu drag, dintre toate. Nu știu cînd și dacă o să ajungem acolo.
Mulțumesc mult și mult succes și fetei tale, alor tăi!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mărturisesc că nu cunosc cazul în speță, dar aud despre multe altele asemănătoare, numai de la TV. De aceea aștept cu interes să citesc partea a doua, așa cum fac de fiecare dată când scrii despre educația deficitară de la noi. Tot mai deficitară, din păcate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mersul ăsta în jos mă disperă și pe mine…
Continuarea, cum îi spuneam și lui Adrian, e utopică. Și n-ar fi deloc așa de complicat…, în afară de datul jos de pe tron al unora. Mai mulți, ce-i drept 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da’ unde-i filmul, că pînă acum am văzut doar „subtitrarea”..?
Nu m-apuc să comentez de-adevăratelea, că iese circ. Suzana a fost la obiect cu menţiunea despre premeditare. Nimic din ceea ce se întîmplă nu e întîmplător.
Îmi amintesc cu drag şi cu tristeţe în suflet de vremurile cînd şcoala nu era puşcărie cu gardieni şi detectoare de metale, şi în cele zece ore cît lipseau părinţii de acasă zilnic din cauza serviciului aveam deplina libertate de a-mi gestiona micul-dejun şi prînzul, drumul la şi de la şcoală etc. Telefonul şedea tăcut pe măsuţa lui de pe hol, o mai sunam uneori pe mătuşă-mea să-mi aducă de mîncare dacă mi-era lene să încălzesc sau nu aveam mare lucru, dar nu mă suna nimeni să mă verifice ce fac decît poate atunci cînd eram bolnav şi nu mergeam la şcoală cu săptămîna.
Cineva o să spună că erau alte vremuri. Şi de acolo porneşte, de fapt, discuţia adevărată. Dar eu mă opresc aici.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tastează Medias și elevă sau altercatie sau liceu pe google sau YT și găsești rapid, eu nu distribui așa ceva… Sincer, nu l-am văzut pe tot. N-am putut.
Liceele mele au fost pușcărie, două dintre ele, că am făcut 3 :))) Doar al treilea a fost libertate, cum o înțelegeam eu atunci, ca adolescentă, dar a durat prea puți, doar un trimestru…
Pare să fie prima oară cînd ne contrazicem, dar tot o fac 🙂 Discuția adevărată n-are cum să pornească din trecut. Exclus să ne raportăm la acesta… Te poți raporta la propria copilărie, care, da, tot în trecut a fost. Dar nu la un trecut social colectiv – zic eu 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Filmul ca atare poate oferi indicii despre starea de moment a protagoniştilor care la rîndul lor pot fi indicaţii ale unor probleme mai vechi. Probabil un psiholog ar putea confirma asta. Nu ştiu dacă o să-l caut şi dacă o să-l văd, depinde dacă o să am starea necesară pentru analiză. Nu c-aş fi psiholog, dar am fost întotdeauna interesat oarecum de relaţiile interumane.
Trecutul întotdeauna contribuie decisiv la formarea prezentului care, iluzoriu fiind, devine imediat trecut dar pentru acea clipă poate fi numit „vinovat” pentru determinarea viitorului. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi, atît la nivel individual cît şi la nivel global, ba chiar universal. Adevărul e unic, doar punctele de vedere îl fragmentează şi-l fac să pară diferit. 🙂
Şi eu am trecut prin trei licee; al doilea doar pentru un an şi într-adevăr a fost ceva mai strict, dar nicidecum nu se compară cu ceea ce este acum. Iar în Generală… păi în „pauza mare” dacă n-aveam „pacheţel” şi aveam bani în buzunar traversam strada (nu exista „zebra” în faţa şcolii ca acum), mergeam pe o străduţă îngustă locuită parţial de ţigani, în partea cealaltă mai mergeam vreo sută de metri pînă ajungeam la „Alimentara” de la Pisica Albă (aşa se numea zona, după numele unei bodegi) de unde îmi cumpăram ce puteam: biscuiţi, Eugenia etc. apoi reveneam la şcoală pe acelaşi drum; uneori singur, uneori cu cîte un coleg sau mai mulţi. N-a fost niciunul lovit de maşină, n-a fost niciunul răpit sau maltratat de străini sau altceva, nu existau camere de supraveghere, gardieni sau paznici ci doar „femeia de serviciu” care spăla coridoarele, nu ceream voie învăţătorilor sau profesorilor ca să plecăm în pauză şi nu stătea nimeni cu ochii pe noi 24/7.
E clar că trebuie analizat şi comparat trecutul cu prezentul, de ce atunci se putea şi acum nu mai poate, ce anume s-a schimbat în fiecare individ în parte şi în societate per ansamblu de a condus de la libertate la tiranie cînd – culmea! – aparenţele politice strigă că am fi trecut de la dictatura comunistă la democraţie. Dar dacă stau să mă gîndesc ar fi un exerciţiu futil atîta vreme cît în realitate nu noi, cei mulţi, decidem cum să ne organizăm viaţa.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce s-a schimbat…? Îți spun imediat, că tot ai adus mașinile în discuție. Zici că nu v-a călcat nici o mașină. Dar cîte erau?!? Pentru că eu, care am crescut în Titan, Sălăjan (ăla al lui Puia și BUG etc. 😀) știam pe dinafară mașinile din cartier, cu numere și șoferi cu tot, atît de puține erau. Să vrei și n-avea ce să te calce, ce naiba. Iar acum…? Acum o familie cu 5 membri are 6 mașini, că le trebuie și pt urmați. Sau de rezervă, pnm. Asta s-a schimbat. Pentru că, îți imaginezi, numărul de mașini vine și cu altele la pachet, inclusiv cu atitudini.
Se întîmplau și în trecut chestii urîte. Dar nu le știam decît din zvonuri, de la colț de bloc sau dacă eram implicați direct. Erau drogați, erau de toate… Mai puțini, ce-i drept, dar și noi eram mai puțini.
Acum… zici că ne-a apucat strechea pe toți. Nu mai știm de noi, ce mari și tari sîntem fiecare în bula noastră. Sau poate oamenii sînt aceiași dintotdeauna, numai că îi vedem cu ochii diferitelor vîrste prin care trecem personal – altfel cum ar fi valabile și azi citate din filosofii greci?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E un început bun. Erau maşini puţine dar erau, mai erau şi motociclete şi motorete, erau şi biciclete, ca să nu mai spun de căruţele cu coviltir sau fără… Erau autobuze, de cele mai multe ori încărcate la refuz, se călătorea şi pe scară. Sigur, Ploieştiul nu e şi n-a fost ca Bucureştiul, dar nici sat cu zece case nu-i. 😉 Întrebările sînt suficient de multe ca să ne ocupe jumătate de viaţă. De ce nu mai avem încredere în copiii noştri aşa cum au avut părinţii noştri în noi? De ce se grăbesc azi şoferii şi sînt atît de neatenţi – şi de multe ori nesimţiţi – în trafic? Ce îi îndeamnă pe unii să comită acte atroce sau necugetate faţă de copii/tineri? Şi multe, multe altele.
Toate pleacă din trecut; trecutul a fost încet-încet modificat şi a modelat încontinuu prezentul momentului, care la rîndul lui a fost modificat pentru a modela propriul viitor. „Fotografiile” momentelor ne pot spune, în derularea lor cronologică ce şi cum s-a întîmplat. Dacă avem timp, voinţă şi înclinaţie spre asta. Dar şi noi ne grăbim, ca şi şoferii, ca şi toţi ceilalţi. Căte ce? Către un viitor promis, aşa cum au făcut şi cei dinaintea noastră. Şi iată unde am ajuns: „toate-s vechi şi nouă toate”.
ApreciazăApreciază
P.S. Am căutat şi ce-am găsit e o nimica toată. Fără link-ul original vorbim discuţii. Dar poate că e şters deja sau „ascuns” la cererea autorităţilor, ca multe altele. În fine, nu insist.
ApreciazăApreciază