Frumușel foc și cu vino-ncoa, cum ziceau femeile din sat, înăltuț și subțire, brunet ochios, numai de noroc fusese ocolit Vintilă pân-atunci.

Toată viața lui muncise din greu pentru orice. Și n-avea așa multă în spate douăzeci și șase, mergea pe douăzeci și șapte. Sărac din tată-n fiu, ai lui, câți mai erau, țineau, totuși, o gospodărie de Doamne-ajută.

În Valea lui Stan, satul unde văzuse lumina zilei, nu erau multe de făcut. Sat mic, la trei kilometri de marele oraș Brezoi, care rămăsese doar un vis de copil, bucuria lui cea mai mare, împreună cu alții de-o seamă, fusese fuga la râu, la Lotru, unde jocurile copilăriei căpătau gust și miros și contur. Școală făcuse cu greutate, nestându-i mintea la calcule și formule cărora nu le vedea utilitatea în viața lui zilnică. Știa să calculeze bruma de alimente de la magazin și-i era de ajuns. Doar la română buchisea mai bine.

– Pe-o limbă străină să fi pus și tu mâna, plecai în lume, să-ți cauți trai mai bun, o auzea uneori pe maică-sa, cu obidă, prin curte, vorbind parcă singură.

Dar Vintilă n-o lua în seamă. Mai avea, de altfel, patru frați mai mici și o soră mai mare. Toți erau acum la școala din sat și nu se știa niciodată cui i se adresează, de fapt.

Lui îi plăceau doar poveștile, dar n-avea cine să-i spună și nici cui să spună el povești.

Necazul a început când tatăl lor, mai mult plecat la lucru-n alte case decât acasă, a plecat din nou, de data asta de tot. Într-o lume mai bună, cu verdeață și cu îngeri, spuneau femeie satului pe ulițe, strângându-i cu simpatie mâna când îl vedeau. L-a răpus TBC-ul din mină, spuneau bărbații, mai pragmatici, când trecea pe lângă bufetul din sat.

Nu știa ce e tebeceul ăla de care tot auzea. Taică-său nu zăcuse acasă, ca să vadă și să înțeleagă. Dar, când să termine clasa a opta, tuși prima oară cu un firicel de sânge. Era acasă, prin curte și câteva mici pete roșii, rotunde, dar neregulate pe margini, îi săriseră din gât direct, ca mingea bătută o singură dată, în podul palmei, odată cu tusea. N-ar fi spus, nici nu s-ar fi speriat, dacă sor-sa, Catrina, n-ar fi fost de față și nu i-ar fi zis mamei.

Abia apoi a început necazul adevărat. Au urmat doctori, controale, un liceu chinuit în Brezoi, care-și pierduse de tot farmecul viselor lui copilărești. Se simțea turist aici, dar nu turistul cu bani, așa cum îi vedea pe cei care veneau în oraș la distracții. El era altfel de turist – când la spital, când la cămin, când la liceu, când la tot felul de gazde. Ajuns la majorat, colegii lui au plecat în tabere, în străinătăți, la facultăți. Vintilă a plecat la Conacul Brătienilor, a cărui istorie studiată cu evlavie la școală îl lăsa acum, în noua lumină, rece. Nu se dusese în vizită. Marele conac istoric devenise un sanatoriu pentru TBC-iști și avea de acum încolo să-și petreacă o bună parte din an cu drumuri între satul lui, oraș și străvechea construcție.

Durerea lui cea mai mare, însă, era că nu-și găsea și el o fată, mai ales că mulți cunoscuți se așezau, pe rând, la casele lor. Puținele și timidele tentative de a înjgheba o relație muriseră toate îngropate în câte un acces de tuse, care e adevărat că venea, parcă, mai rar, dar, când venea, era de neoprit. Nici supărat, la urma urmei, nu putea fi pe fetele alea, la fel de tinere ca el, care probabil că nu voiau să își petreacă cei mai frumoși ani și poate tot restul vieții cu responsabilitatea unui tebecist pe cap. Le înțelegea și suferea în plus de nenoroc, pe lângă chinul bolii cronice.

La conacul-spital, lipsa banilor îl împiedica să se bucure de frumusețea locului. Să fi avut mai mulți, ar fi fost cazat și el într-o altă aripă. Așa avea spitalul, aripi, dar nu de zbor, ci de logistică medicală, unde pacienții erau tratați de aceeași boală diferențiat, după venituri. Vintilă fiind un caz social, era în cea mai sărăcăcioasă dintre încăperi.

Peste toate problemele lui venise, mai nou, o pandemie, de care toată lumea se plângea. Lui nu-i schimbase cu nimic cursul vieții. Catrina, soră-sa, tocmai era pe cale să nască al doilea copil și-l chemase în ajutor, să renoveze casa. Cum asta făcea și prin sat, cu ziua, cu ora, cum găsea de lucru, se duse – doar și banii soră-sii tot bani erau.

Însă la rașchetatul pereților îl apucă un acces de tuse parcă mai grav ca-n alte dăți și cumnată-su l-a dus direct la sanatoriu.

Pus direct la aparatul cu aerosoli, Vintilă zări abia atunci alături un înger de femeie, trimis, ar fi zis, din Raiul unde i se odihnea tatăl. Frumoasă cum nu mai văzuse niciodată, cu o cosiță blondă și lungă, ieșind cuminte de sub bonetă, îl privea cu seninul ochilor ca vara fără nor. Oare ce glas o avea, tot îngeresc? se pomeni gândind fără să vrea. 

– Vaccin anti-covid aveți făcut? Văd că nu e trecut în fișă, dar poate între timp…

Îngerul vorbise și era politicos să răspundă, dar cuvintele nu i se înghesuiau deloc să iasă.

– Nnu, am auzit și eu de el și-am zis să mă duc, dar n-am mai apucat… Am ajuns aici, zâmbi el, simțindu-se ca un idiot care fusese scos la tablă și uitase să scrie.

– Ar trebui, în cazul dumneavoastră, mai spunea femeia înger, în timp ce-l conducea în salon.

Pe drumul spre salon, pe holul lung, trecură la un moment dat pe lângă un geam masiv în care se vedea totul ca într-o oglindă. Ajunși la mijlocul geamului, Vintilă, ca într-un basm bine ascuns în mintea lui din copilărie, aruncă o ocheadă spre ei doi și văzu uimit o fată blondă, cu părul despletit și ochi de azur, îmbrăcată într-o rochie albastră, lungă și brodată la poale și în jurul gâtului, cu o curea lată, galbenă ca părul ei. O fată care i se părea tare cunoscută. Iar alături de ea – un tânăr elegant și brunet, sfredelind depărtarea holului cu o privire întunecată și inteligentă.

Femeia reală de lângă el se opri subit, privindu-l în ochii negri și adânci, cufundați încă în viziunea avută:

– Scuzați, nu m-am prezentat și probabil sunteți obișnuit cu alte chipuri aici. Angela mă numesc. Angela Dumitriu, medic rezident. Îmi fac stagiatura aici, dar puteți avea încredere, boala dumneavoastră e specialitatea mea. Iar azi sunt de gardă, deci sunteți pacientul meu.

Angela…! De unde o cunoștea…? Nu, imposibil, nu avusese  vreo colegă cu numele asta, care să dea la medicină. Nici măcar nu auzise de vreo Angela, în afară de o cântăreață celebră, dar care trebuia să fie bătrână deja. Poate făcuse temperatură și delira.

– Vintilă Mușat, tebecist cu state vechi, dar de ocazie, la dispoziția dumneavoastră. Puteți să faceți si experiențe pe mine, dacă vă sunt de folos în carieră!

… Cine vorbise în locul lui? De unde-i veneau cuvintele astea? Vintilă, băiatul sărac și fără căpătâi din sat nu se mai recunoștea. Hotărât, nu era în apele lui. Era ca Lotru, ascuns, căruia hoții de comuniștii îi furaseră cursul și i-l pitiseră sub munte. Un munte de sentimente nedeslușite era și în el, scoțând la iveală îmbinări de vorbe nebănuite, așa cum râul izbucnește la suprafață, gâtuit de drumul pe sub pământ, ca dintr-un subconștient bizar, în mici lacuri de acumulare.

Doctorița care se nimerise de gardă îl luă sub oblăduirea sa, printr-o afinitate ciudată și nerecunoscută, și, văzându-l tulburat ca după multe ploi torențiale, își luă obiceiul să-i administreze în fiecare seară, pe lângă tratamentul de rutină, un sedativ ușor, care nu-i crea dependență.

Iar Vintilă nimic nu aștepta mai mult pe lume decât pastila nocturnă, mică, albă și lucioasă, pe care i-o dădea, de obicei, direct Angela. Știa că, imediat după ce-o înghițea, intra într-o lume în care era copil și sanatoriul redevenea palat. Acolo avea părinți bogați și cunoscători în ale conducerii țării și singura lui grijă era să inventeze jocuri noi în fiecare zi și să se bucure de viață. În afara rudelor de sânge de seama lui, era la palat și o fetiță blondă și frumoasă ca dintr-o poveste nemuritoare. Nu știa a cui era, probabil a vreunui slujitor sau vecin sau rudă depărtată, dar aveau voie să se joace împreună și nu se mai dezlipeau unul de altul. Toată curtea dimprejur era a lor, cu livezi, cu pavilioane, labirinturi verzi, grajdurile de cai și grădinile de flori și numai orele de masă și de noapte-i despărțeau.

Într-o seară, Angela lipsind, cu pastila respectivă veni un doctor morocănos și bătrân, care i-o trânti cu ciudă pe noptieră, bodogănind:

– Asta-i risipă, tinerii ăștia cu ideile lor, sensibili mai sunt, ce să spun. Păi dacă eram noi așa, pe vremea noastră… Las’ că întocmesc eu un inventar pe secții, făcut cu capul pe umeri!

În noaptea aceea se întâmplă ceva neobișnuit. Cei doi copii care se jucau împreună erau mai măricei deja și, fugărindu-se prin grădina cu trandafiri de lângă râu, la un moment dat obosiră. El o prinse de mijloc pe fata blondă. Ea se roși până deveni una cu florile care-o înconjurau și se feri de îmbrățișare, dându-se în spate. Nimeri într-o tufă și spinii au zgâriat-o atât de tare, încât el se uita siderat cum îi izvora sângele din brațe și corp și se făcea râu care intra în pământ.

Vintilă se trezi în toiul nopții, lac de sudoare, dar nu pentru mult timp. Căzu înapoi, pe pat, și intră de data aceasta într-o grădină întunecată și lungă ca un tunel, în care nu zărea nimic în față, în lături și-n părți. Doar crengi uscate și moarte, care-i scrâșneau sub pași, și fiecare creangă ruptă scotea bâzâitul unui aparat de monitorizare, pe care o mână imprecisă îl tot deschidea și închidea la infinit. Oriunde ar fi vrut să se îndrepte, nu întrezărea o cale.

După trei zile în care, conform spuselor angajaților sanatoriului, zăcuse în comă în urma infectării cu covid și din care scăpase ca prin urechile acului – așa declaraseră, uimiți, în unanimitate, toți, de la conducere până la femeia de serviciu – Vintilă se trezi de-a binelea, vesel și mai sănătos ca nicicând.

– Eu nu te-aș externa, îi zise medicul urâcios care mai fusese în salonul lui. Te-aș ține-aici, la studiu, că ești caz medical! Și-așa n-ai altă treabă.

– Dați-mi voie să-mi arog eu acest drept, am deja permisiunea pacientului în cauză, se auzi un glas suav din ușă.

Angela tocmai intrase, cu un uriaș trandafir catifelat în mână, pe care-l puse pe noptiera lui Vintilă.

Ceilalți ieșiră, ca la o comandă nevăzută. Ultimul părăsi încăperea urâciosul, care mai adăugă, cu mâna pe clanță:

– Neapărat să treci și prin cabinetul meu înainte să pleci!

Copleșit, de parcă viața i-o luase, grăbită, înainte și din când în când se oprea să se uite în urmă, să vadă dacă el o urmează, Vintilă răsucea floarea în mâini, gândindu-se, în acele clipe ce păreau foarte importante, aiurea. Se gândea că, în ciuda bolii lui și a tuturor presupunerilor, nu-i fusese niciodată frică de culoarea roșie. Își pierdu apoi privirea sfioasă pe geam, dincolo de tot, departe, în vârful muntelui din zare.

Angela vorbi prima:

– Am fost foarte serioasă, dragul meu. Dacă n-ai nimic împotrivă, aș vrea să vii să stai cu mine în Brezoi, măcar până termin definitivatul. Chiar vreau să studiez impactul covid asupra TBC, am scris deja o lucrare pe tema asta. Și… și îmi doresc să stai cu mine, termină ea, plecând privirea spre cine știe ce lucru interesant, apărut brusc pe parchet.

– Iar eu… Eu, în afară de obiect de studiu al tău, ce-o să fac la oraș?

Nu asta ar fi vrut să întrebe. Nici gând, dar alte vorbe nu-i ieșiseră, de teama fericirii întrezărite.

– Tu? Tu o să-ți faci propriile studii. O să scrii. Te învăț eu să tastezi, să-ți scrii poveștile singur. Știi atât de bine să povestești, mi-ai spus atâtea în fiecare seară, până să adormi! Ai un talent nativ și e păcat să-l pierzi din neștiință! Poate între timp îmi dau și eu seama de unde te cunosc…

Ultimele cuvinte doctorița le spusese în șoaptă, mai mult pentru ea decât pentru pacientul pe cale de a pleca acasă.  

Mult timp după ce se externase de la conacul-sanatoriu, unde Vintilă, băiatul sărac cu nume de boier, încă nu revenise pentru tratamentul de întreținere anuală, umbla vorba printre angajați că doamna Angela, fata cu nume de înger – doctorița ciudată care-și făcuse rezidențiatul acolo – obișnuia să ia apă de băut din Fântâna Brătienilor și, pe toată durata spitalizării, îi adusese și lui Vintilă, schimbându-i-o pe furiș când acesta dormea. 

Fântâna aceea făcuse, cu siguranță, încă o minune.

______________________________

Apărută în antologia Legendele Lotrului, vol. 1, 2022, ed. Franco

Foto repr. etsy.com

Publicitate