Orașul cu jaluzelele trase

Cum puse piciorul pe pământ străin, Ema simți un fior cunoscut. Paradoxul îi stârni un zâmbet. Chiar așa era, își aducea bine aminte acel fior, atunci nou – îl trăise prima oară când plecase de acasă, din satul ei dintre dealuri, și coborâse din tren în gara orașului unde se dusese să facă medicina.  

Acum în urma ei lăsa aeroportul. Se îndrepta spre metropolă, spre gazda pe care i-o găsise un vechi prieten din copilărie, fiul unei vecine de pe aceeași uliță.

– Unde pleci, mamă, unde pleci tu, fata mea, îi suna în urechi glasul bunicii sale, pe care o lăsase mirată și cam supărată de despărțirea cu bătaie lungă.

O supărare ascunsă duios, ca să nu-și întristeze prea tare nepoata.

– La mai bine, bunică, unde să plec? Nu-ți face griji, o să mă descurc. N-o să fiu chiar singură acolo. Uite, și Șerban e-n țara aia de atâția ani, îl luă ea paravan, pentru liniștea bunicii, pe vecinul cu gazda. E acolo, are familie, casă, mi-a găsit și mie. Am o meserie, o să fie bine…

– Așa se-aude, dar de zece ani nu l-a văzut nimeni prin sat, cum vin alții, în vizită, s-aducă un ban, să zugrăvească o cameră, să pună un copac în curte.

– Ei, bunică, cine știe…

– Așa ziceai și tu, că ți-e bine la oraș și uite, acuma pleci hăt, departe…

Oftase adânc atunci Ema și schimbase vorba. Bunica ei nu știa multe. Nu știa că nu terminase cei șase ani de medicină pentru care părăsise satul, trecând din primul an la Facultatea de Asistență Medicală Generală, unde se făceau doar patru. După primele cursuri, înțelesese că nu medic vrea să fie, dar nici în afara sistemului medical nu vrea să iasă, așa că făcuse transferul cu inima ușoară. I se îngreuna doar când se gândea cum să-i explice bunicii care o crescuse și care se mândrea deja cu nepoata ei doctor, așa că se hotărî să tacă. La urma urmei, tot la medicină era, tot un halat avea. În cei doi ani în care lucrase, mințise acasă că învață. Dar se descurcase, deși bunica se mira că-i trebuie tot mai puțini bani, ba chiar îi mai dădea și ei.

Apoi nu se mai descurcase. Viața se scumpise peste noapte, salariul ei era același, iar nebunia pandemiei și a celor văzute prin spitale o abătuse mult din ceea ce crezuse că va fi un drum curat și drept. Și, când pandemia se terminase oficial, deși secția în care lucra era în plină carantină din cauza aceluiași virus, a simțit în pieptul ei de fată cuminte și ascultătoare o revoltă spontană și a decis să plece, după câteva convorbiri pe mail și la telefon cu Șerban.

Șerban n-a așteptat-o la aeroport, cum promisese. Nici la telefon nu răspundea. Noroc că avea niște bani și adresa. Puțin dezorientată, găsi un taxi și îi ceru acestuia s-o ducă. Pe drum remarcă, fără să vrea, un fapt neobișnuit, pe care îl puse pe seama oboselii, emoțiilor, noutății. Toate casele pe lângă care trecea cu mașina aveau jaluzelele trase, deși era un început frumos de zi și de toamnă. Părea că marea metropolă nu se trezise încă. O amorțeală latentă, ca o presimțire incertă, accentuată de tăcerea taximetristului.

Ajunsă, desfăcu parțial sumarul bagaj pe care și-l luase și se trânti pe spate în patul camerei plătite în avans. Vru să nu mai știe de nimic măcar câteva ore și ochii Emei își traseră și ei obloanele, precum casele din jur, ațipind neîntoarsă.

Cum se trezi, aruncă o privire buimacă în semiîntunericul odăii. Când s-o fi făcut seară, își spuse, dând reflex să aprindă becul. Flashuri din drumul cu taxiul îi străbătură mintea și se duse la geam. Uitase că jaluzelele erau trase. Le ridică pe loc și lumina prânzului o invadă dintr-odată, ca o mare revărsându-și valurile, acoperind-o până dincolo de…

Dar nu, n-avea timp de reverii. Avea atâtea de făcut! De despachetat, de luat legătura cu spitalul la care depusese o cerere de angajare temporară dinainte de a pleca de acasă, imediat ce reușise, după o lungă așteptare, să își echivaleze diploma. De găsit ceva de mâncare. I se făcuse foame, deși nu punea mare preț pe astfel de necesități. De găsit pe Șerban – n-avea decât numărul lui, dar își propusese să dea de el neapărat. De… Câte n-avea de făcut!

Se dezbrăcase și voia să se schimbe, când auzi un zgomot dubios și se uită instinctiv spre geam. Două perechi de ochi iscoditori și măslinii, în ciuda părului ireal de blond, o priveau măriți prin sticlă. Ema sări ca arsă și, în sperietura ei, lăsă instinctiv jaluzelele în jos, așa cum le găsise. După un timp care i se păru un veac, prinse curaj și privi printre lamele, ridicându-le treptat. Cei doi plecaseră de mult. Îi zări traversând, cu pașii apăsați, grei pesemne și de tatuajele ce răzbăteau din fiecare colț de piele liberă, iar tururile lăsate ale pantalonilor dădeau, în mișcările lor ritmice, un straniu joc de picioare posesorilor acestora.

Răsuflă ușurată o clipă – doar nu venea dintr-un loc unde nu existau asemenea specimene! –, pentru ca în clipa următoare să-și dea seama că priveliștea de la singurul geam al locuinței, care dădea direct în trotuar, îi dezvăluia un întreg univers la nivelul umerilor trecătorilor, care, uimiți că dădeau peste o jaluzea ridicată, se opreau și se holbau cu toții, mai mult sau mai puțin, înăuntru. Animația de pe străzile viu colorate contrasta puternic cu întunericul din locuință. Uimită peste măsură, lăsă jaluzeaua să cadă pe pervaz, propunându-și să se gândească mai târziu la asta.

N-a mai avut timp. În treacăt a observat, a doua zi, în drum spre noul serviciu, că majoritatea caselor din zonă păreau proiectate de un arhitect amețit, care, din cine știe ce motive, le trasase acestora un etaj în plus, între subsol și parter. Dar, cum era în țara în care numărătoarea etajelor începe de la unu, își zise că probabil îi scapă ei ceva.

La serviciu, altă surpriză. A intrat direct în pâine la câteva minute după ce a ieșit de la interviul cu managerul. Fără o pauză de-o cafea, de cunoscut colegi, de bârfit diverse, cum era obișnuită.

– Hai, corp operator trei, plagă deschisă, o luă un doctor în primire de cum o văzu în halat pe culoarul lung și impecabil.

Alături de o altă asistentă, cu care făcu ulterior cunoștință, participă la sutura fracturii unui individ care-i aduse involuntar în minte ochii ciocolatii din geam. Din încăierarea declarată de individ mai primiră vreo doi pacienți mai târziu și reuși să bea o cafea slabă și fără gust de la aparat abia spre terminarea turei, pitită în spatele ușii de la urgențe.

Primul an de lucru a trecut, cu bune și cu rele, ca un vis de a cărui natură nu era încă sigură. La început a fost mulțumită. Câștiga bine și putea să pună bani deoparte. Pe urmă toate zilele au început să i se pară la fel. Avea impresia că se angajează și reangajează la nesfârșit, repetând aceeași zi în timp, cum văzuse cândva într-un film. Era o constanță bizară în ritualul zilnic, deși cazurile erau mereu altele, medicii se schimbau des, asistentele veneau și plecau și ele, ea însăși alternând câteva secții. Nu se putea plânge de ceva anume. Dar nici cui să i se plângă, pur și simplu, că azi e mai frig decât ieri sau că o doare capul, nu avea, iar umezeala orașului parcă îi usca tot mai mult gâtul atunci când era nevoită să comunice.

Și spitalul la care lucra i se părea ciudat. Era obișnuită cu fel de fel de vârste și de boli, însă aici veneau mai degrabă învinșii din bătăliile stradale. Nu văzuse nicio astfel de bătălie, dar și le imagina din povestirile lor și le repara participanții.

Doar de Cynthia, asistenta de la prima operație, se apropiase cât de cât. Culmea, ea rămăsese, în pofida fluctuațiilor care-i alcătuiau cotidianul. Aveau drum comun până la metrou, Cynthia locuind într-o suburbie. Singură și cam de aceeași vârstă cu Ema, ieșise de curând dintr-o căsnicie ratată, pe care o relată pe fragmente și cu un umor sec: un străin, care-o cucerise inițial cu aerul său exotic, ca același aer să devină, în final, prilej de discordie, deoarece el și-l exersa în continuare, nestingherit, pe orice exemplar feminin din cale.

– Mentalități! pufni Cynthia. Un bigam incurabil. M-am săturat să ne impună alții normalitatea lor, în loc să fie invers. Doar ei au venit aici. Hai cu mine la un bar, îi făcu ea cu ochiul într-o seară. Eu mai trec pe-acolo, în drum spre casă.

Ezitând vag, Ema se duse. Bău două beri, în timp ce Cynthia părea mai obișnuită cu shot-urile. Cu limba mai dezghețată, Ema îi mărturisi celei de-a doua cum se aștepta să fie luată pe sus și dusă pe undeva, prin spate, eventual traficată…

– Poate chiar tu faci parte din vreo grupare și m-ai atras aici ca să…, glumi ea.

– Fii pe pace, râse Cynthia sănătos, ai văzut prea multe filme, nu așa merg treburile!

Și-i povesti despre bandele din zonă, care erau împărțite pe naționalități și pe „domenii” de activitate. Unii erau mai agresivi și mai activi. Alții, în vizorul strict al autorităților, în special din cauza religiei, erau mult mai liniștiți în aparență.

– Tac, dar fac, probabil, concluzionă Ema, îngrozită.

– Tu nu ai de ce să te temi, ăștia au ce au unii cu alții. Nu se leagă de oamenii de pe stradă, încercă Cynthia s-o liniștească.

– Te cred… Doar nu vedem zilnic astfel de incidente la spital, zâmbi ironic Ema.

– Nu zic că nu-s și victime colaterale în reglările de conturi dintre bande, râse iar Cynthia, dar nu ele fac grosul.

– La mine în țară e invers, răspunse, nostalgică, Ema. Cu unele excepții, nu-s așa de organizați. În schimb, sunt o mulțime de șmecheri pe cont propriu, de teama cărora nu poți să intri undeva singură sau să mergi noaptea pe stradă. Dar, nu știu…, izbucni ea deodată, la mine ziua e lumină în casă! Nu stă nimeni ziua cu draperiile trase la geamuri!

–  Ce?!? A, da, înțeleg ce zici, dar… eu nici n-am observat! se miră sincer Cynthia. Sensibilitate balcanică, draga mea.

Râseră amândouă și, după mica discuție, se despărțiră, Ema plecând spre casă cu senzația acută că, dacă a doua zi colega ei nu ar mai fi venit la serviciu, nu ar fi fost nimic neobișnuit. Cât ești, e foarte bine, când nu mai ești, nu-i pasă nimănui de ce nu mai ești. Văzuse, în anul scurs, destui din personalul spitalului dispărând, fără să afle vreodată dacă plecaseră de bunăvoie sau pățiseră ceva. Ca niște case cu obloanele trase pentru totdeauna.

A doua zi, Cynthia era la locul ei și Ema, involuntar, răsuflă ușurată, însă, printre răniții care curgeau la urgențe, dădu brusc peste Șerban. Îl recunoscu imediat, dar, aducându-și aminte de tăcerea lui și exersând calmul aparent al țării adoptive, nu se miră deloc, nici măcar când acesta, plin de sânge, recunoscând-o la rândul lui, îngână niște scuze tardive și neînțelese.

– N-am putut… Am… A… Am fost…

– Lasă, Șerban, îi zise ea amicului din copilărie. Lasă. Taci. Nu te chinui să-mi explici. Am văzut destule între timp. Păstrează-ți energia. Important e să te faci bine și să te întorci la nevastă și la copil.

– N-am, Ema. N-am nevastă. Copil, nici atât.

– Și-atunci, de unde…?

– Din dorința alor mei de-a mă vedea așa! De câte ori îi sunam și mă întrebau, răspundeam în dodii, ca să nu se-ngrijoreze. Sunt…

Ema nu-l lăsă să mai vorbească și îl îngriji ca pe un frate. Când Șerban se întremă și îi mărturisi că nu are unde să se ducă, îl luă pe furiș în camera ei, unde acesta îi povesti, una după alta, toate aventurile prea puțin ortodoxe prin care trecuse și cum rămăsese fără niciunele din cauza alegerilor tot mai proaste pe care le făcea.

– Ce aiurea, îi spuse Ema într-o seară, zâmbind amuzată, tu stai, practic, ascuns în casa pe care mi-ai recomandat-o mie!

– Da, râse și Șerban, așa e! Îl știu pe proprietar, dar nu pot să-i spun. Cum noi nu ne suntem nimic unul altuia, e ca și cum mi-ai fi subînchiriat mie camera ta, fără acte, ceea ce e ilegal.

– Bine, dar suntem… Suntem compatrioți!

– Toată lumea e compatrioată cu cineva!

– Oare ce taine ascund toate ferestrele astea prin care nu se vede nimic…?

Micile dialoguri îi reînvățau pe amândoi să râdă. Clandestinitatea în care trăiau și, mai ales, originea comună și dorul de locul natal îi apropiară cum nu ar fi crezut. Ema avea acum grijă – și parcă râsul îi era tot clandestin, ca Șerban și ca viața cu jaluzele trase pe care o ducea – să fie ermetic închis geamul, mai ales în timpul zilei, ca să nu fie Șerban depistat nici de bande, nici de autorități.

Iarna era pe sfârșite și simțăminte mai adânci și mai altfel decât dragostea frățească îi făcură într-o altă seară să-și ia inima în dinți și să vorbească despre ele. Abia acum se cunoșteau cu adevărat, deși se știau de o viață și, sub imperiul neașteptatei revelații, Ema și Șerban hotărâră să își unească drumul și să se întoarcă împreună în țara lor.

– Vezi unde ne-a dus soarta, să vii într-adevăr căsătorit acasă, îi spuse Ema într-o ultimă seară pe meleaguri străine, printre râsete și noi temeri.

– Iar tu o să-i spui bunicii tale adevărul despre facultate. Ce mare lucru c-ai făcut patru ani în loc de șase!

– Diferența nu e-n ani, e-n halate. Sunt asistent, nu doctor! Unii au halate verzi și alții albe!

– Dacă tragi jaluzeaua, nu se mai vede culoarea, râse Șerban de obsesia declarată a proaspetei soții.

– Așa-i, e o minciună fără rost și bunica mea nu merită asta. Dar… apropo, dacă totul între noi a fost un foc de paie, izbucnit din cauza jaluzelelor trase? îl încercă ea, oarecum îngrijorată.

– Le stric mecanismul, ca să nu se mai ridice deloc, dacă asta e condiția iubirii noastre, glumi Șerban. Ema, nu mai suntem adolescenți, să ne scriem jurăminte pe nisip. Nu putem afla decât trăind… și eu știu, în sfârșit, ce vreau, datorită ție!

Și-au luat bilete spre țara lor. Șerban mai avea o brumă de bani și ar fi putut recupera alții de la foștii tovarăși, însă Ema nu l-a lăsat să se complice din nou. Iar ea constată cu ușurare cât de ușor îi e să lichideze orice cont care o legase de locuința și de serviciul temporar. Îi părea cumva rău de Cynthia. Și orașul era frumos. Poate în alte împrejurări, în alt timp, în altă viață… Dar nu acum. Acum mergeau acasă.

Căsătoria propriu-zisă și-au permis-o într-o țară de tranzit, unde au ales o escală romantică de o zi, cu plajă și cină pe malul mării. Au lăsat în urma lor, pe țărm, un castel din nisip ud, lucind sub raza complice a lunii, iar a doua zi și-au continuat drumul spre casă. Pe măsură ce se apropiau, vechile griji rămăseseră în urmă, șterse cu repeziciune de buretele cotidianului și altele noi începuseră să le ocupe gândurile.

– Măcar eram departe de război dacă rămâneam acolo, așa o să fim la granița cu el, ofta Ema, citind avidă toate știrile recente din ziare.

– Măcar o să fim acasă…, oftă și Șerban. Nu m-aș fi întors fără tine!

S-au dus direct în sat. Ema și-a dorit ca amândoi să treacă întâi pe la bunica ei. Plecase toamna, se întorcea primăvara și nu-și dădu seama cât de mult îi lipsiseră caișii și cireșii în floare decât când îi văzu din nou în fața ochilor. Intrară, îmbrățișă curtea cu privirea și, în fericirea regăsirii, tresări puternic, strângând tare mâna lui Șerban:

– Dar de ce sunt trase draperiile la toate camerele? E miezul zilei, ce s-a întâmplat??

Se desprinse, fără să mai aștepte vreun răspuns și năvăli în casă. Își găsi bunica liniștită, la televizor. Nu auzise poarta și intrarea furtunoasă a nepoatei o năuci.

– Bunica!!! strigă Ema, fericită. Bunică, ce m-ai speriat! De ce ai tras draperiile la camera de oaspeți și pe holuri?

– Mamă, îi răspunse bătrâna după ce-și mai reveni din bucuria revederii, la ce să le ridic? Ca să-mi fac de lucru seara? Cu bătrânețea și singurătatea mea, mă descurc aici, în cămăruța asta, nu-mi mai trebuie restul.

Ema alergă prin toată casa, ca atunci când era copil, dând toate draperiile și perdelele într-o parte și deschizând larg toate geamurile.

– Bunică, nu știi ce dor mi-a fost de lumina asta! De lumina din casă…! Stai să-l chem și pe Șerban, mai zise ea, constatând că-l uitase în curte, o să-ți povestim despre noi și o să mergem după aia la părinții lui. Până ne angajăm amândoi la oraș, promit că-ți fac casa lună și că o să venim săptămânal după aceea la tine!

Evenimentele au fost atât de surprinzătoare pentru mica lume a satului, încât nimeni nu a avut întrebări în plus, iar petrecerile de revedere cu rude, prieteni sau cunoscuți ar fi închis oricum gurile curioase. Gura lumii se deschide a întrebare doar când nu are ce să mănânce sau să bea.

Banii aduși din străinătate s-au dus repede, iar alții la fel de frumoși nu se întrezăreau la orizont. Niciunul nu mai tânjea, însă, după ei. Tot ce-și mai dorea Ema era să scape de noul obicei de a se trezi cu noaptea în cap, să dea drumul soarelui în dormitor, orice zi a săptămânii ar fi fost, chiar dacă adormea apoi la loc. Dar știa că, atunci când apăsarea orașului cu jaluzele trase i se va ridica de pe suflet, se va duce și obiceiul acesta și vor veni altele.

_______________________

În drum spre a-mi lua mențiunea la un concurs cu această proză, o las deja aici, că nu diploma contează. Mai ales că e un concurs la care aspir la marele premiu precum Mircea Cărtărescu la Nobel 😀

În altă ordine, abia aștept părerea de „anglicană” a lui Ami… Proza e scrisă după poveștile unei prietene din Londra, Laura, căreia i-am dedicat-o. Sunt curioasă dacă am prins vreun pic dintr-o atmosferă pe care nu am trăit-o 🙂

_______________________

Foto repr. suntech romania