– Bună ziua, îmi permiteți? Am fost programat la ora 14.

– Da, sigur, poftiți. O secundă, să vă caut fișa, dacă aveți.

– N-am. Eu…

*

El, Neluțu fusese cel mai normal om din lume.

Avea tot ce are omul obișnuit. Avea părinți, care-i trăiau amândoi și se ajutau reciproc. Avea nevastă, copil, avea casă – un apartament de două camere, dar ce le trebuia mai mult? Avea și rate la el, dar se descurcau de la o lună la alta cu serviciul lui și cu slujba ei.

Nevasta era bună și harnică, câștiga tot normal, salariul mediu, și contribuia și ea la întreținerea traiului comun.

Avea și ceva carte, iar acum avea chiar un copil la școală, în care își pusese mai multă nădejde decât au avut ai lui în el la vremea respectivă.

Se aranjase, cum se spune și, deși vedea multe în jur, el nu râvnea din fire la ceea ce nu putea atinge.

Avea și un grup de amici de toate soiurile, cu care mai ieșea din când în când la o bere. Ca bărbații – dar erau oameni serioși, nu întreceau măsura. Schimbau o vorbă, se distrau, se duceau mai veseli acasă.

Toate până într-o zi, când în grup își făcu apariția, la una dintre ieșiri, și Gică, alt amic vechi. Dădură noroc, se bătură pe umeri și-l invitară să ia loc. Dar Gică, agitat, avea ceva pe suflet, ce trebuia împărtășit urgent. În extaz, deși nu se apucaseră încă de băut, dădu la fiecare câte o hârtie frumos colorată, însoțită de exclamații:

– Băi fraților, m-am scos! exulta Gică, înainte de a-și comanda halba. Nabab mă fac, am cunoscut un coach și, ascultați aici, vă duc și pe voi la el!

– Un ce, mă…? ziseră unanim ceilalți meseni.

– Un… Dar ce-mi bat eu capul, las’, că vedeți voi la fața locului, care-i deștept și vrea să vină, să-nvețe să fie fericit!

Nelu nu-i băgă prea mult în seamă elucubrațiile. I-ar fi plăcut și lui multe, dar în genere nu se considera prea nefericit. Doar așa, câte-un zgândăr ce nu-i da pace din timp în timp. Luă totuși pliantul, să nu se facă de râs că e singurul care refuză.

Abia a doua zi – noroc că era sfârșit de săptămână – târziu, după ce-l părăsi de tot mahmureala, regăsi hârtia într-un buzunar. O lăsă acolo, dar spre seară o scoase iar și i-o arătă nevestei:

– Ia privește, femeie, ce scrie aici! Îl mai știi pe Gică? Mergem și noi la curs de fericire? Că ne-a invitat”

– Nelule, lasă prostiile, că nici la bere nu te mai duci, dacă-i vorba pe-așa, îi reteză nevastă-sa din fașă iluzia paradisului incipient.

Nelu dădu din umeri și citi încă o dată, pe furiș: Îndrăznește să vrei mai mult! Îndrăznește să crezi că se poate!

Se culcă pe dreapta, ca de obicei, cu ochii pe cămașa pregătită deja pentru luni, așezată frumos pe spătarul scaunului. Era cea bleumarin, una dintre cele cinci pe care le avea și pe care soața le întreținea cu mare grijă. Era vară, era cald și își imagină dintr-odată cum ar fi să fie într-o pereche de blugi, cu o cămașă fină, cu mânecă scurtă, în carouri sau poate palmieri, cu pantofi sport, albi, iar weekend-ul să devină o vacanță veșnică…

Ptiu, scuipă în sân de așa gânduri otrăvite, al naibii Gică ăsta, cu fericirea lui. Somnul veni mai greu, dar îl ajunse pân-la urmă.

Aruncă a doua zi pliantul pe un raft, deasupra unui aparat de radio vechi, și-și văzu de viață. Numai că titlurile de pe hârtia frumos colorată i se înșurubau încet și constant în creier, răsucite metodic de șurubelnița fericirii promise și deja începuse să privească lumea înconjurătoare cu alți ochi. Ce-ar fi dacă…

Iar când Gică, din ce în ce mai vesel și mai în bani, într-o seară nu mai apăru la bere, ci lăsă vorbă că-i plecat departe, în afară, și nu știe când se-ntoarce, dar le trimite dovadă niște poze apetisante, Nelu se hotărî.

La urma urmei, era doar un curs, ce putea să fie așa rău? Vorbea un om ca și el și, dacă nu-i convenea, pleca. Doar nu era nimic obligatoriu. Iar prima lecție era gratis. De ce să fii prost că te duci, cum credea nevastă-sa? Prost să fii, să nu încerci…!

Ce poate fi rău în a îndrăzni să vrei mai mult…? Ce-i drept, pentru taxa primului modul a trebuit să jongleze pe ascuns cu rata apartamentului la bancă. Dar se va descurca el mai târziu, când va fi bogat. Dacă și Gicu reușise… Puțină răbdare îi trebuia.

La curs, nota cu înfrigurare indicații și sfaturi, iar în afara lui exersa atitudini și se simțea din ce în ce mai tare. Atât de tare încât șeful lui îl concediase, pe temei că absentează și nu-și mai execută sarcinile, iar în șoaptă se spunea că Neluțu înnebunise. Dar ce știau ei, nu erau absențe și neexecutare. Era doar o listă nouă de priorități, cum nu-l învățase nimeni până atunci, iar discuția cu șeful fusese o simplă „comunicare deschisă și directă”. Așa scria în curs că trebuie procedat, pentru stima de sine.

Rămas tot mai mult fără bani, dar din ce in ce mai sigur pe el, pentru că la cursul intensiv i se interzisese să se subaprecieze, se-apucă, pe scurt, să amaneteze lucruri din casă. Fericirea cere taxă – nimic nu e gratis, dai și primești, legea acțiunii și reacțiunii, tot acolo aflase. La el era mai degrabă „dai și aștepți”, dar aici intervenea lecția despre răbdare.

Nevasta sesiză niște schimbări radicale în comportamentul lui și în finanțele comune. Dar, cum Neluțu nu considera necesar să-i explice, ci doar să-i comunice „pașii”, după câteva certuri zdravene aceasta își luă copilul și plecă la părinți.

Iubire de sine și respect reciproc, se calmă Neluțu singur. Așa-i zisese și soața:

– Din iubire de sine plec, nu vreau să văd cum ne lași fără nimic.

Era evident că femeia lui înțelege greșit toate noțiunile și că habar n-are ce-i aia iubirea necondiționată, strict necesară menținerii tuturor gândurilor pozitive spre o reușită finală majoră. Mai e și plină de negativism, pe deasupra, și asemenea oameni sunt buni de ocolit.

Tot răul spre bine, concluzionă el, conform unei zicale mai vechi decât cursurile cu pricina. Mai amesteca înțelepciunea populară cu cea modernă, dar optimismul lui abia acum părea la cote maxime. Va fi liber în acțiuni și le va arăta el lor, când își va atinge scopul propus.

Ultimul modul, plătit numai el știa prin ce șmecherii, presupunea și indicații sumare de antreprenoriat. Zis și făcut. Nu avea mare importanță că nu avea cunoștințele tehnice și economice necesare, puternica motivație interioară avea să dizolve acest aspect profan. Doar de aceea se afla la curs, pentru a-și activa energiile și a-și desăvârși conexiunea cu Universul.

Învățase destul, era timpul faptelor. Venise vremea să își deschidă propria afacere.

Mai avea un pas până la succes. Îndrăznise să viseze și să creadă în visele lui, așa că a îndrăznit, pentru a-și urma visul integral, să-și vândă și apartamentul și, cu banii rămași în urma plății datoriilor acumulate, să închirieze un spațiu comercial cu vad. Gândurile pozitive nu-l părăsiseră. Le întreținea bine, udându-le cu noul grup de amici, la fel de motivați ca el, unul și unul.

Ca să nu piardă timpul liber degeaba, studia, în paralel cu menținerea echilibrului interior de la cursuri, și pe cea a echilibrului exterior când ieșea de la cârciumă.

De acolo, dintre cursanți, își alese și colegii de afacere pentru depozitul de materiale mici de construcții și de electrocasnice mari la care se gândise. Entuziaști, au pecetluit înțelegerea finală, cum că se ocupă ei de sursele de aprovizionare și alte mărunțișuri. El să se ocupe de spațiul comercial și de studierea pieței, ca patron, trebuind să se reunească la deschiderea magazinului.

Aciuat într-un colț al depozitului închiriat, cu puținul pe care-l mai avea și văzând că nu se mai întâmplă nimic, Neluțu se decise într-o zi să-și caute partenerii. Însă, probabil absent la lecția despre răbdare, îl căuta și pe el noul proprietar al locului, care veni cu poliția să îl evacueze, pe temei de neplată a chiriei. Partenerii dispăruseră, după vânzarea apartamentului său, cu toți banii pe care li-i dăduse în avans și pe încredere, care, așa cum li se repeta mereu, era esențială, iar cursurile, singurul loc de unde putea să-i ia, se mutaseră între timp în alt oraș, cu coach cu tot.

Nu îndrăznea să creadă că era lefter și pe drumuri și că se alesese, culmea, cu dosar penal pentru ultraj – așa definiseră organele de ordine micul lui dialog principial cu proprietarul și polițiștii. În niciun vis din ultimul timp nu i se arătase amendamentul la verdictul căpătat, și anume acela că, dacă urmează tratamentul de recuperare mintală oferit gratuit de instituția de reabilitare, va fi liber într-o zi să-și ia din nou viața în piept.

El, care voise, ca toată lumea din jur, doar să se dezvolte personal…


*

Doamna din fața lui îl privi cu îngăduință:

– Înțeleg, doar pentru asta ați fost trimis la mine. Eu nu vă pot promite fericirea. Doar întoarcerea la realitate. Și, în consecință, o încercare de reconciliere cu familia. Trebuie doar să vreți și să credeți că se poate. Să începem cu…

Text apărut în Convorbiri literar-artistice nr. 29-30/2022

Publicitate