Un serial HBO de cursă lungă, cum numai la „Fringe” am mai rezistat, dar care merită din plin. Șapte sezoane, 151 de episoade.
E cu de toate. Evident, și cu clișee, tratate însă cu brio prin farmecul interpreților și al situațiilor în care sunt puși.
Caractere charismatice, plauzibilități, paranormal explicat, unor, romantism, realism, polițist.
Și, mai ales, e cu rebelismul acela strict necesar trăirii, și nu doar supraviețuirii.
E și cu dezamăgiri – într-un moment-cheie al lui am fost dezamăgită, dar scenaristul s-a priceput atât de bine să pună dezamăgirea respectivă în cârca protagonistului, că n-a fost cale de ales decât să-mi treacă a mea.
În fiecare episod se depășesc limite, la o… limită, cum spuneam, plauzibilă. Condamnabilă legal și justificabilă uman. Dar cui nu i-ar plăcea ca vinovatul să fie prins și să plătească (exceptând unele teorii moderne, care e clar că nu duc nicăieri) pe măsură? Dilema care revine, rezolvată în diverse feluri, e aceea dacă îl împuști, putând, pe criminal (nu vorbim aici de erori judiciare grave) sau îl lași pe mâna legii, unde scapă, din cauza unui avocat bun, cu câțiva ani de închisoare, în timp ce trauma lăsată în urmă e intratabilă și neexpirabilă. Iar modul în care e rezolvată dilema cu pricina pe tot parcursul serialului m-a uns pe suflet de fiecare dată.
Caracterele sunt memorabile.
Mentalistul, Patrick Jane (Simon Baker), e un fost „clarvăzător”, care, în urma unei drame personale teribile, pornește, pe orice cale și nedându-se în lături de la nimic, în căutarea vinovatului. E plin de cusururi și profită din plin de calitatea sa de consultant al forțelor de ordine, adică nesupus în totalitate regulamentului acestora. Fără nicio putere fizică, Patrick încearcă să rezolve cazurile numai prin cea a minții sale, de pe canapeaua instalată la sediul CBI, ulterior FBI, cu ceșcuța lui de ceai – o minte înzestrată cu „citirea” (o citire „la rece”, care nu este deloc șarlatanie, așa cum o demonstrează el însuși de câte ori dă prin drumul lui de careva care pretinde că are astfel de „capacități”) omului din față și cu scoaterea subconștientului acestuia la suprafață prin hipnoză instantă. Un privitor atent la astfel de aspecte ar avea destule de învățat din serial.
Teresa Lisbon (Robin Tuney), partenera și, teoretic, șefa lui, e femeia onestă până la absurd, oripilată de șmecheriile pe care trebuie să le înghită din partea lui Patrick, numai pe baza faptului că acesta rezolvă orice caz – în cele din urmă și în stilul său. Asta numai inițial.
Kimball Cho (Tim Kang) este emigrantul coreean ajuns federal prin ambiție și corectitudine. E dominat de un ermetism total, din care pare că nimeni și nimic nu l-ar putea scoate. Taciturn sau monosilabic, corect și aparent neinfluențabil de nimic din jur, a sfârşit prin a deveni personajul meu preferat. Pentru asta, fac și o dezvăluire, poate nu la locul ei, dar nu pot să mă abțin: îl vedem zâmbind în ultimul episod din ultimul sezon.
Wayne Rigsby (Owain Yeoman) și Grace Van Pelt (Amanda Righetti) sunt parcă destinați unul altuia. Agenți obișnuiți, dedicați carierei, înalți și frumoși amândoi, strălucind printr-un spirit de echipă rar, se luptă și ei cu dilemele lor: faptul că n-au voie, conform legilor interne, să fie o pereche.
În partea a doua (cam așa s-ar traduce, ideatic, scenariul, în două părți, în ciuda împărțirii pe sezoane și episoade) echipa suportă modificări și intră în scenă alți doi agenți. Tineri și hotărâți să-și facă o carieră, se agață de protagoniști pentru a fi remarcați și, pe merite dovedite, reușesc să se integreze în ritmul deja cunoscut de spectator: Michelle Vega (Josie Loren) și Jason Wylie (Joe Adler). Integrarea e desăvârșită atunci când micuța și pisăloaga plină de entuziasm Michelle, luată în cele din urmă într-o acțiune de mare amploare pe teren, îl întreabă pe versatul agent Cho ce le-ar recomanda agenților începători ca ea, iar acesta îi răspunde: „Le-aș interzice să vorbească”.
Cum am mai spus, serialul e, inevitabil, plin de clișee, însă toate sunt admirabil rezolvate de scenariști: acolo unde nu strălucește misterul de rezolvat, o face modul prin care se ajunge la închiderea cazului și invers. Plictiseala e redusă la minim prin tot felul de faze mărunte inedite, care reușesc, după părerea mea, să surprindă de fiecare dată, fără a crea senzația de supă prelungită cu apă, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor de această natură. Chiar în ciuda faptului că finalul e apoteotic, de basm curat.
Dar, la urma urmei, de ce n-am merita cu toții, actori sau spectatori, un asemenea final…?

Foto repr.: upt.ro
Foto 2: Twitter

Publicitate