Ajunsă aici, Irina se opri din citit. Foaia manuscrisului era ușor încrețită în dreptul a două, trei cuvinte, pe care le-a dedus fără probleme, dar era prea obosită să continue.
Își derulă încet în gând, cu ochii în gol, ziua în curs.
Ultima perioadă fusese încărcată la serviciu. Făcuse câteva stratageme – cum îi plăcea ei să spună, deși a păcăli pe cineva era o cale pe care n-ar fi luat-o în considerare nici dacă n-ar fi fost alta – pentru succesul editurii la care lucra în calitate de secretar de redacție. Erau parte din planul-cadru pentru anul următor, pe care îl așteptau și directorul ei și managerul trustului. Promisese că va termina în timp util și se ținuse de cuvânt. Era chiar mai devreme decât își propusese și le predase anticipat, culegând aceiași lauri dintotdeauna.
Se dusese, așadar, de dimineață, la prima oră, să pună la punct ultimele dosare cu semnături și să lase ultimele indicații înainte de concediu. Apoi se îndreptase către un corp de mobilier în care umbla rar. Se aplecase, deschisese ultimul sertar și scosese de acolo un manuscris, pe care l-a pus imediat, grăbită, parcă furișându-se, în rucsacul cu care venise și, luându-și la revedere de la colegi, o luase spre casă.
Își propusese, conform firii sale metodice, să înceapă spre seară citirea caietului, dar nu mai avu răbdare, după ce acesta zăcuse un an în sertar, deschizându-l imediat ce intrase pe ușă și se schimbase. Devenise vital în anul scurs. Pătrunsese apoi atât de mult în rândurile citite cu nesaț, încât simțea că-i e imposibil să iasă din povestea aceea veche de cine știe când și să-și respecte planul organizat de lectură. Mai ales că era foarte nerăbdătoare să-l termine.
Însă nici planul de a-l citi pe nerăsuflate nu funcționa la cotele scontate. Gândul îi aluneca, printre rândurile Rosei, din ce în ce mai mult spre Paul.
Pe Paul îl cunoscuse în urmă cu un an. El îi adusese manuscrisul cu pricina.
Acum un an ajunsese, ca și azi, ca în fiecare dimineață, la serviciu. Intrase în birou ca de obicei, scuturându-se imaginar de ploaia care nu căzuse încă. Era o dimineață mohorâtă de toamnă. Ca-n manuscris, își zâmbi sieși, amintindu-și unde rămăsese – fetei din caiet îi plecase viitorul iubit, căci n-avea nicio îndoială că despre asta era vorba, iar la ea abia venise.
Numai oamenii sunt alții. Toamnele sunt, pesemne, aceleași mereu.
Își pornise și calculatorul și laptopul, își înșirase foile de lucru pe birou și, în timp ce aștepta cafeaua, frunzărea mailurile primite peste noapte, necitind practic niciunul cu atenția cuvenită. Ar fi zis astăzi că era într-o așteptare latentă a ceva ce urma să se întâmple neapărat.
Ușa s-a deschis și, în loc de ceșcuța de colecție cu cafea aburindă, adusă invariabil de secretara care avea grijă să pună de fiecare dată pe tăviță și cuburi suplimentare de zahăr brun, deși Irina nu le ceruse niciodată, în încăpere a năvălit un… miros. Unul excentric. Proaspăt cu vechi laolaltă, ca și cum cineva ar fi scos la aerisit, în aerul jilav al dimineții reci, un palton nepurtat de mult. Combinația olfactivă o duse cu gândul, până să se uite spre sursa mirosului, la anticariatele prin care umbla uneori, necăutând ceva anume, atrasă doar, ca fluturii de noapte, de luciul mat al vechilor coperte din piele.
Silită de împrejurare, și-a ridicat ochii de pe monitor. Posesorul mirosului era un individ tare bizar, constatase ea imediat, la prima privire pe sub gene. Înalt, pletos și ponosit, cu o sclipire ce părea pe cale de a se stinge de tot, dacă nu i se oferea o cât de mică scânteie să-i întrețină pâlpâirea. Or, în Irina nu ardea nimic la acea oră matinală. În spatele lui, secretara, cu ambele mâini goale, făcea din ele semne disperate, traductibile prin e nebun, n-am putut să-l opresc!
Așa a interpretat Irina mai târziu, pentru că în acea clipă, scoasă prea de dimineață din ale ei, și-a spus doar că trebuie să rămână cât mai calmă, ca să scape repede de intrus. Gândul la aroma cafelei fierbinți era încă prioritar.
L-a lăsat în picioare – măcar atât, își spuse, mulțumită de posibilitatea unei cât de mici șicanări, deși nu-și amintea când fusese ultima oară nepoliticoasă. Individul, nepărând afectat de lipsa invitației de a lua loc, s-a apropiat de ea cu o mapă de plastic în mână.
– Desigur, un manuscris, spuse ea, în loc de orice altă introducere. Ce altceva decât un manuscris poate să-mi aducă lumea?
Nici acest răspuns și felul în care l-a dat nu-i erau în fire. Era uimită de sine însăși, de neprofesionalismul cu care îl interpelase pe străin. Însă era convinsă că impertinența lui justifica orice atitudine a ei.
– Da, un manuscris, răspunse și el pe același ton plat. Nu e o editură aici?
– E, se opinti Irina, dar nu așa…
– Nu l-am adus ca să-l publicați.
Privirea foarte mirată a Irinei reuși, aparent, să-l scoată pe necunoscut din apatia al cărei sclav de bunăvoie se arătase a fi, deoarece acesta schiță un zâmbet. Unul timid, în mare contrast cu aroganța afișată. O a doua combinație inedită, într-un timp mult prea scurt pentru a fi procesată vreuna dintre componente.
– De fapt, continuă el, părând să conștientizeze nonsensul cuvintelor anterioare, l-am adus pentru că… Pentru că nu pot nici să îl țin, nici să îl arunc. Decideți voi ce e de făcut cu el, doar sunteți o editură și cu asta vă ocupați.
Voi… Un plural de circumstanță? Nici măcar unul de politețe…?
Din ce în ce mai intrigată, abia atunci Irina îndrăzni să-l privească direct în ochi, înțelegând că nu are de ales și că va trebui să poarte un dialog cu acel individ teribil de incomod.
Și dintr-odată privirea ei, când o întâlni pe a lui, părăsi pe loc timpul prezent al unui birou oarecare al unei clădiri oarecare dintr-o toamnă oarecare, plutind în atemporalitatea celeilalte priviri, în care un sentiment indefinit, de pierdere și regăsire și iar pierdere a unei stări imperceptibile, stăruia și părea împărtășit.
Cât a durat, n-au știut să-și spună nici după aceea, mult mai târziu, când erau deja unul în brațele celuilalt, amintindu-și clipa primei întâlniri.
Dar atunci, după acel moment în care se simțise mai descoperită de haine și de sentimente decât fusese vreodată goală sau chiar prunc în brațele mamei, Irina s-a supărat și mai tare pe ea însăși și pe toată situația respectivă și i-a comunicat, cât a putut de sec:
– Manuscrisele se trimit pe mail. Nu le mai primim de mult în format fizic. Reveniți, vă rog, cu el redactat. Și trimis electronic, accentuă ea. La revedere.
– Sunt în imposibilitatea de a mă angaja într-o astfel de operațiune în acest moment. În plus, vreau să vând casa în care l-am găsit, iar motive strict personale și foarte serioase nu-mi permit să-l arunc la gunoi sau să-l las pe mâna unui necunoscut.
– Și eu ce sunt? replică imediat Irina, arțăgoasă.
Străinul, impenetrabil, îi răspunse:
– Un editor.
– Corect, admise Irina. Deci preferați să-l aruncați pe biroul meu.
– Da, dacă așa vreți să definiți acțiunea mea.
– Bine. Frumos. Ne-mai-po-me-nit, în sensul cel mai propriu. Lăsați-l aici. Transfer de responsabilitate. Interesant. Dar, să fie clar, nu vă promit nimic.
– Nu cer promisiuni. Vă mulțumesc pentru înțelegere. Și pentru… preluarea responsabilității.
Pluralul de politețe totuși exista și era constant. Măcar atât. Putea fi concesivă, deși cugeta încă dacă să treacă sau nu peste ironia lui finală.
Fără să mai aștepte rezultatul deliberării interioare a Irinei și fără să se mai privească în ochi, fie cât pentru o secundă de rămas bun, individul, precaut, ori doar foarte intuitiv, ieșise deja.
Abia în urma lui, Irina se gândi la statura atletică a acestuia, la frumusețea trăsăturilor întrezărite sub ținuta neglijentă și, mai presus de acestea, la tristețea lui calmă, care, fără a putea specifica în ce mod anume, îi ieșea din întreaga făptură, învăluindu-l, de parcă ar purta pe umeri o taină grea și fără sfârșit previzibil.
Aiurea, concise ea atunci. Cunoștea, din toate cărțile trecute prin mâna ei de cititoare și din portofoliul editurii, aerul cu pricina. E numai aerul trist pe care și-l iau bărbații, crezându-se imbatabili cu masca respectivă, când vor să obțină ceva. Probabil vor, subconștient, pentru că nu îi credea atât de subtili, să stârnească instinctul matern existent în majoritatea femeilor și să profite de nevoia lor de a-i alina, rezolvându-le problema pusă pe tapet.
Voise inițial să cerceteze cum pătrunsese individul cu manuscrisul în clădire. Era dovada vie că există o breșă în sistemul de securitate. Dar, aruncând mapa într-un sertar cu mărunțișuri, folosit doar cât să țină în el hârtiile cu care nu știa ce să facă pe loc și la care avea să se gândească mai târziu, stabili că e mai bine să uite. Fusese o întâmplare, fără doar și poate. Apoi își dăduse seama, cu stupoare, după ce bărbatul ieșise de mult afară, că nu lăsase vreun nume sau un număr de telefon. Nicio posibilitate de contact. Ei nici atât nu-i dăduse prin cap să ceară. Din ce în ce mai bine.
Voise apoi să arunce o privire prin mapă. Cine știe, poate lăsase acolo un semn. Abia atunci observă ciudățenia manuscrisului. Nu era un caiet obișnuit. Sau carte, agendă, jurnal, foi volante. Erau niște coli împăturite. Mai multe coli îndoite în două, în așa fel încât fiecare în parte fusese transformată în patru pagini mai mici, acoperite integral cu un scris mărunt, albastru închis și destul de ordonat.
Studie cu vag interes profesional și legătura colilor. Nu erau prinse din interior, pe mijloc, în formatul clasic al caietelor moderne. Foile erau puse, după ce fuseseră împăturite, una peste alta și cusute între ele, pe marginea unde fuseseră îndoite, cu o ață groasă, roșie, care ici, colo se decolorase, căpătând un degrade suav, spre roz, în contrast strident cu scrisul întunecat, iar unele găuri prin care trecea ața erau la limita de fi străpuns literele, fapt care îi induse Irinei certitudinea că fuseseră cusute după ce au fost scrise. Iar toată această istorie era introdusă într-o mapă ordinară de plastic.
In-folio, gândise ea automat, zâmbind absentă. O procedură încă în vigoare în anumite ramuri ale industriei tipografice, iar în altele – denaturată până la a reprezenta tot felul de filigranări în mare vogă. Interesant cum…
Telefonul a sunat exact când a vrut să citească, doar orientativ, câteva cuvinte. Apelul, anunțând o ședință neprogramată, o readusese cu picioarele pe pământ. Ziua se prefigura, ca întotdeauna, plină. Să mai aștepte și necunoscutul, și manuscrisul, a hotărât ea atunci. Oricum planul editorial pe anul care urma era stabilit în întregime, a fost verdictul definitiv. Iar clipa ei de slăbiciune, aceea de a-l accepta, și-a spus și mai categorică, trebuia clasată, exact ca manuscrisul în cauză.
Între timp secretara îi adusese cafeaua dorită, dar, dintr-un motiv imposibil de precizat rațional, gustul acesteia, amar de la prima înghițitură, oricâte cuburi de zahăr, contrar obiceiului, a adăugat ulterior, persista.
În aceeași zi în care îl cunoscuse pe Paul, spre terminarea programului o sunase Cosmin. Îi propusese să se întâlnească la un restaurant. Să se bucure de prezența ei, precizase acesta.
Cosmin era relația ei comodă, cea mai comodă și mai profitabilă din câte avusese. Era un om deosebit de cald și, în plus, arăta excelent și dovedise că ține cu adevărat la ea. Irinei îi era drag cu adevărat, foarte drag, dar lâncezeau într-o legătură care nu părea de la un timp să mai ducă undeva.
Ajunseseră, din iubiți, prieteni la cataramă și uneori chiar vorbeau despre asta cu umor, neputându-se desprinde încă unul de altul. Părinții lui Cosmin o adorau – desigur, era partida perfectă pentru copilul lor, comentase ea, răutăcioasă, când el îi ceruse impresiile despre aceștia. Avea bani, casă, un serviciu compatibil și mai era și frumoasă și deșteaptă.
– Poate prea deșteaptă, râsese Cosmin, altfel erai de mult soția mea!
– Daaa, și toată lumea ar fi fost fericită, în afară de mine. Un happy end universal, cu eroina principală plângând neștiută într-un cotlon de vilă, restul personajelor dansând un dans nupțial pe repeat. Și, evident, nepăsându-le. Prea clasic, dragul meu.
– Așa de rău e lângă mine…? se alintase el, ca înecatul la mal, bănuind, dincolo de cuvintele în glumă, o realitate șfichiuitoare.
– Of, Doamne, nuu… Iartă-mă, îi luase Irina, oarecum vinovată, mâna în palmele sale, mângâindu-l în neștire, m-a furat imaginația mea panoramică… N-am vrut să sune așa, nu, nu e rău deloc lângă tine, dar…
Dar e punctul mort în care legăturile, de obicei, se înfundă și o știau amândoi. Râseseră cândva împreună și de asta.
– Dar e bine cum e acum, cu noi, cu toate și nu vreau altfel, terminase ea, cu glas moale, ideea începută în joacă și ajunsă în impas.
Ceva lipsea între ei, deși fusese îndrăgostită la nebunie de el într-o primă etapă, deși se simțea iubită peste măsură în cea actuală. Deși avea dovezi nu cu carul, ci cât să încarce vagoane întregi, trase de locomotiva trenului unei iubiri asumate. Mecanicului însă îi lipsea ceva infinitezimal, care nu se vedea cu ochiul liber și nici nu se lăsa definit, iar trenul se oprise momentan într-o haltă neașteptată, de unde călătoarea nu mai știa dacă să coboare din tren și nici, odată coborâtă, în ce direcție s-o apuce.
Mama ei îi reproșase des:
– Ești prea pretențioasă! Prea ambițioasă. Neam nu te-ai mulțumi și tu cu ce ai!
Așa era, într-adevăr. De mică, nu era satisfăcută niciodată de ceea ce primea, acolo unde era convinsă că se poate mai mult sau altfel. Toată lumea aflase cum într-un an, la școală, refuzase locul doi la un concurs de geografie, pe motiv că era sigură că făcuse totul perfect și că merita locul întâi. Nimeni nu o luase în serios. Nimeni nu o susținuse. Toți, din diverse motive, îi spuneau, într-un refren obsedant ca bâzâitul muștei care nu se dă bătută, oricât ai alunga-o, revenind obsedant într-un singur loc:
– E un premiu bun, cum poți să fii nemulțumită?!?
Andra, prietena ei cea mai apropiată de atunci și de acum, iarăși o certase:
– Ești nebună, zău, ce merci aș fi zis eu cu orice premiu!!
Iar când tatăl ei, în care își pusese ultima speranță și care se dusese între timp la ceruri, unde se zice că totul e corect și fără pată, decretase și el: ia-l și mai taci și tu odată din gură, a știut ce are de făcut.
A fost singură la directoare, a făcut reclamație, apoi s-a dus și la inspectorat și a cerut reevaluarea testelor în cauză. A insistat până când au luat-o în seamă, neavând de la început susținerea părinților sau a vreunui cadru didactic. S-a ales în cele din urmă cu premiul întâi, cel meritat. Dar și cu gustul ciuntit al unei victorii ce ar fi trebuit să fie firească, nu revendicată.
O timpurie cafea fără zahăr a vieții.
Iar când, mai târziu, a aflat întâmplător că premianta inițială era nepoata directoarei, a fost cât pe ce să redeschidă cazul. Morile de vânt ale adulților au domolit-o și a rămas cu promisiunea făcută sieși că, dacă în jurul ei, când va crește, vor fi oameni care vor depinde cumva de ea, aceasta se va întâmpla pe baza unui singur criteriu: competența lor. Ea va fi corectă aici, pe pământ, nu într-un viitor de apoi, imprecis și nebazat pe nicio mărturie plauzibilă.
Așa îl recepta acum, în adâncul ei, dincolo de orice logică, pe Cosmin. Ca pe un premiu doi într-un concurs cu temă și subiecte pe care, amăgitor, crezuse că le-a studiat temeinic și efectuat corect. Atunci… ce-i scăpase? Ce nu-i ieșea în rezolvarea ecuației propriei vieți?
Mai rău, nu știa exact cum arată marele premiu și nici cum să-l obțină.
S-a întâlnit, prin urmare, în seara respectivă cu el și totul a fost aproape perfect. Așa era mereu lângă Cosmin. Aproape perfect.
Era o terasă acoperită, pe care n-o închisese încă vremea rece și ploioasă. Au mâncat, au băut, au râs și și-a povestit fiecare ziua de lucru.
Cosmin era inginer proiectant și, deși Irina nu mai cocheta demult cu științele exacte, el folosise multe idei futuriste de-ale ei, care îi veneau spontan văzând câte o schiță de-ale lui înșirată uneori pe masă. Apoi el traducea în linii și cifre imaginația ei, dovedită de neprețuit în practică, iar ea îl tachina:
– Vezi, asta înseamnă colaborare reală și benefică! Eu cu ce mă aleg de la tine?
– Cum cu ce? Sunt prințul tău consort, nu e suficient? Cred că mi-am spălat toate păcatele, imaginare sau nu, cu asta!
Ziua lui fusese monotonă. Singurul lucru plăcut, spuse la un moment dat Cosmin, era această întâlnire.
– De fapt, nu plăcut, ci deosebit, Irina. Întâlnirile noastre din ce în ce mai rare au ajuns să fie deosebite.
– Nu așa ar trebui să fie o iubire?
– Poate. Nu mai știu. Cred că deosebit ar trebui să fie la început, nu la sfârșit.
– Iar eu cred că deosebit ar trebui să fie în fiecare zi, indiferent de început sau de sfârșit.
Cuvântul acela însă, sfârșit, repetat atât de des într-un timp atât de scurt, îi cufundă pe amândoi în niște gânduri de care nu avea niciunul chef în acel moment, așa că el reveni repede la conversația anterioară:
– Și tu? Tu ce-ai făcut azi?
– Eu… A, da, am făcut. Stai să vezi!
Și i-a povestit de manuscris și de vizitatorul inoportun. După ce a încheiat povestea și-a dat seama că a omis să spună de momentul aiurea, în care s-au privit și ei i s-a părut că s-au pierdut unul în altul. Sau în timp sau unul de altul… De fapt, ce să-i spună? N-avea ce, câtă vreme era o senzație pe care n-o înțelesese nici ea.
Cosmin simți imediat că era ceva în neregulă cu vizita aceea, dar, neavând detalii pe care să-și consolideze intuiția, încercă doar să o descoasă mai departe în stilul ironic-defensiv în care ajunseseră să vorbească despre orice:
– Poate-ar trebui să-ți arunci ochii pe el. Cine știe ce poveste-minune conține, dați lovitura și deveniți editura secolului. Mileniului. Un bestseller. Ce titlu are?
– In-folio, zise repede Irina, amuzată.
– Cum?!? Ce titlu e ăsta?
– N-are.
– Ce n-are?
– Titlu. Nu, nu e ăsta titlul, am zis eu așa, la nimereală, datorită asemănării manuscrisului cu un tipar vechi.
– Nu-mi povesti ce-i ăla, că m-apuc și eu să-ți explic alimentarea transversală a etrierului cu un șurub cu pas crescut.
Irina râdea acum fără oprire.
– Oh, nu refuza șansa asta, continuase Cosmin, râzând și el. O întâlnire extra-ordinară nu poate fi urmată decât de ceva la fel de extra-ordinar.
– … Zici…? căzuse ea pe gânduri, ignorând aluzia abia perceptibilă din ultimele lui cuvinte. Mda, deci n-are titlu. Nici nu l-am deschis, recunosc. Am vrut, dar…
– Bine, lasă asta. Cum era tipul cu manuscrisul? Bătrân, adus de spate, cu chelie, evident, pe mijloc, și cu plete în jurul ei, mic de statură, torturat de regrete și de neîmpliniri? Și-a lăsat bastonul la garderobă, la cererea agenților de pază și te-ai oferit, amabilă, să-l conduci până jos?
– Daa…, cu plete, exact, zâmbi Irina strâmb, cum de ai ghicit?
– Păi cum altfel poate să arate cineva care-ți aduce un teanc de hârtii scrise de mână din podul unei case cu siguranță vechi?
– Pod?!? De ce zici pod? N-am zis nimic de pod!
– Pod, da. Casele noi n-au poduri, au mansarde, dar moșul tău cu plete nu se-ncadrează într-un apartament ultramodern.
– Dar n-am zis nimic de locul unde l-a găsit, pentru că… Pentru că nici el n-a zis nimic!
– Doar nu vrei să cred că îl ținea pe noptieră! În poduri se țin vechiturile.
– Și-atunci, dacă-i moș cu baston și stă într-o casă veche, cum a urcat în pod, după manuscris, ca să aibă ce-mi aduce mie?
– O fi rugat pe cineva. Vreo rudă, vreun vecin. În fine, bătu Cosmin în retragere, cu senzația că, cu cât o tachinează mai mult pe seama străinului cu manuscrisul, cu atât Irina pare să-l protejeze mai abitir, din motive ce scăpau puterii lui de înțelegere. Chiar așa, nu te-am invitat niciodată în podul casei mele.
– Nu. Corect. Să mă duci. Ar putea fi fascinant.
– Exact cât de fascinant e un pod nou, de vilă renovată. N-am unde. Am glumit. Adică am pod, dar podul meu mansardă e gol-goluț și n-a cunoscut pânză de păianjen. Și, cât e mama pe lume, nici n-o să cunoască. Poate fi chiar locuibil, dar n-are cine să stea-n el.
– Închiriază-l.
– Și dacă totuși mă-nsor și fac mulți copii? Unde-or să stea?
– În pod?? Și câți crezi c-o să faci deodată, mă rog, de n-o să mai încapi în casă de ei și va trebui să-i plasezi în pod?
Cosmin râse sănătos:
– Știi bine ce zic. Vor crește și vor avea nevoie de libertate, chestii din astea și unde crezi că-i cel mai bine…
– În pod, bineînțeles! râse și Irina, sincer amuzată de întorsătura discuției.
– Încetează cu podul! Da, la mansardă. Câți n-au visat o mansardă a lor?
– Bine, bine. Fără pod…
Disputa pe tema podului versus mansardă îi duse pe amândoi, treptat, în direcții opuse cu mintea, cu imaginația, cu dorințe și opinii separate și o tăcere marcată de un fulger autumnal firav, incipient, se așternu între ei.
– Ce facem, mergem? S-a făcut târziu și e și frig.
– Da. Se închide și terasa, aprobă Cosmin. Unde mergem? La mine, la tine sau fiecare la casa lui?

_________________________

Cartea se poate cumpăra de la editura UP http://www.edituraup.ro/cumpara/trandafiri-in-ruine-issabela-cotelin-262 sau de la Gaudeamus, unde va avea lansarea, pentru cei în trecere prin București sau târg, pe 10 decembrie, ora 17.

Fragmentul este apărut în revista Ofranda literar-artistică nr. 5-6 (16-17)/2022

Publicitate