Povestea Dosarelor

Se stinseseră becurile în clădirea micului depozit din buricul orașului, semn că Oamenii plecaseră acasă. Pe strada la fel de mică, laterală, ieșind din artera principală ca o șuviță rebelă dintr-o coafură impecabilă, se aprinsese felinarul.
Depozitul era parte a unei vile vechi, dezafectate, cu un balcon într-o rână. Ar fi nins cu petale de tencuială la cel mai mic suspin al unei Juliete întârziate, iar vreun ultim Romeo ar fi fost în pericol grav și iminent, oricât ar fi trecut ca vântul și ca gândul pe dedesubtul lui.
Copie fidelă, din întâmplare, a unui celebru turn italian, clădirea în întregime dădea, de altfel, impresia că stă să cadă în clipa următoare. Prin urmare, pentru ca Oamenii-Edili să nu fie siliți să ia vreo măsură constructivă pe hârtie sau, și mai rău, în realitate, clădirea fusese alocată arhivelor generale.
Cu toate acestea, în încăperea de la intrare, transformată în ghișeu pentru că se ținea, contrar tuturor aparențelor, binișor pe picioare, mai lucrau câțiva Oameni-Funcționari. Aceștia erau, în treacăt fie spus, fericiți, pentru că, datorită (corect ar fi din cauza, dar cine e Om știe prea bine de ce vom folosi în context datorită) stării proaste a clădirii, nu-i controla nimeni, astfel că veneau și plecau când voiau și făceau ce-și doreau la serviciu.
Ce arhive fuseseră exilate în acest spațiu inițial gol din burta clădirii strâmbe nu mai știa nimeni cu exactitate, deoarece cursese multă apă pe albia râului local de când nu mai făcuse mână de Om ordine prin ele. Prin forța împrejurărilor, se înjghebase acolo și un depozit ocazional de mobilă, nu numai de hârtii. Zăceau, claie peste grămadă, birouri vechi și moderne, biblioteci de lemn masiv și rafturi firave de pal, scaune directoriale rotative și fotolii tapițate. Pe ici, pe colo erau și niște aparate ciudate, ieșite din uz, din al căror dos ieșea, implacabil, un fir ce aducea cu o coadă… brr… care dădea fiori Dosarelor.
Dar ce nu era acolo! Se adunaseră, cu anii, hârțoagele multor instituții care nu aveau unde să-și reverse maculatura. Sigur, „hârțoage” și „maculatură” trebuie considerate metafore, deoarece, dacă entitățile numite Dosare, proprietarele acelei încăperi, ar auzi sau citi, s-ar răzbuna, probabil, crunt pe primul Om care ar avea nevoie de vreun act. Șșșt…, cu speranța că nu și-au dat seama de nimic, să le continuăm povestea.
Locuiau aici, așadar, nenumărate Dosare părăsite de-a lungul timpului. Dosare de pe urma cărora se făcuseră multe cărți la masa de joc a vieții sociale a Oamenilor. Și, mai ales, bani grei.
Toate erau nerezolvate sau în curs de soluționare. Dar lor nu de asta le păsa. În ultimă instanță, cea a Timpului, nesoluționarea, dacă e să fim drepți cu ele, le asigura longevitatea. Pe Dosare le durea mai degrabă nepăsarea cu care le trata Omul. Dosarele bătrâne observaseră că Oamenii nu mai căutau, când aveau nevoie de informații, prin cele păstrate cu sfințenie între copertele lor, ci întocmeau, superficiali, Dosare noi.
Nici asta n-ar fi fost tocmai rău, căci, pe lângă durata de viață, le era asigurată și perpetuarea speciei. Dar Dosarele noi, lucioase, cu rochițele lor de plastic în toate culorile curcubeului, prinseseră obiceiul de a le lua în zeflemea pe cele vechi, în haine ponosite și unicolore, cu pielea pătată și roase de patina vremii.
– Nu mai există respect la tânăra generație pentru nimic, pufnea adesea un Dosar impozant, bătrân și gros, înțepenit într-un sertar defect.
Era Dosarul-Bunic. Abia i se mai distingea numele și pe el însuși îl lăsase memoria, la cât de suplimentat fusese. Își mai aducea aminte, fără să bage mâna-filă în foc, că ar fi al unui palat, trecut prin secole din stăpân în stăpân, palat pe care instituții și Oameni au dus crunte bătălii scriptice. Câte vieți, câte destine, ce glorii găzduise! Câte tragedii, câte reușite ascundea în el! Toate erau acolo, cândva ordonate pe „căprării” – așa zisese ultimul Om care-i dăduse atenție.
– Ciudată expresie, din ce-o fi izvorând, îl întrebase el, jignit oarecum de apropierea făcută între conținutul lui și aluzia caprină, dar întrebarea i se dovedise retorică.
Același Om, într-o altă zi, îl clasase.
– Altă sintagmă bizară, care, dac-ar veni de la „clasă”, ar însemna că „am clasă”, dar că „sunt clasat” pare cu totul altceva, comentase iarăși, indignat.
Vorbise tot în vânt. Era, de altfel, geamul deschis, se făcuse curent și briza urbană îi adia, împăciuitoare, foile.
Acum foile curgeau din el ca ațele din tivul rupt al unui trenci uzat. Avea, însă, o puzderie de nepoți și strănepoți, făcuți dinr-o o altă puzderie de copii și era tare mândru de toți. Dosarele-Copii, cât păstra legătura cu ele prin notițe numite de Oameni „trimiteri”, mai erau cum erau, adică serioase. Dar cele mai mici, ultimele apărute pe lume, parcă erau apucate de streche. Roșii sau verzi, albastre sau galbene, chiar mov sau maro – forme fără fond, cum le numea Dosarul-Bunic cu năduf – fugeau întruna de acasă, găsindu-și domicilii flotante prin fel de fel de bibliorafturi sau mape și nu erau interesate decât de joacă, nicidecum să-și consolideze conținutul. Unde mai pui că erau subțiri, din profil, ca o pană.
– Voi nu mâncați destul timp și destui bani, le reproșase el, scandalizat, văzând că frivolitatea lor devine obicei. Puneți rostul Dosarului însuși în pericol!
Pe alt raft din depozit, de la mezaninul unui dulap aproape nou-nouț, locuia fiica sa cea mare, Mama-Dosar. Dovadă a istoriei unui edificiu cu origini boierești, care fusese, pe rând, minister, școală, muzeu, spital, sediu de partid, trăise vremuri tulburi, dar rămăsese intactă. Oamenii aveau încă nevoie de ea. Pentru „conservarea patrimoniului”, ziceau. Eh, ce perioadă efervescentă fusese și în perioada „revendicărilor”! Un cuvânt care făcuse furori printre Oameni și pe orice Dosar mai în vârstă îl umplea de nostalgii.
Deși trecută de a doua tinerețe, păstra sumare urme de cochetărie. Fardată cu marker pe la titluri, stârnise deunăzi râsul unei surate:
– Râd și curcile de tine, îi zisese surata respectivă, pesemne invidioasă.
Dar Mama-Dosar o pusese la punct:
– De parcă ar fi curci în oraș! Dar de unde să știi tu, sărmana, care reprezinți un amărât de teren rural!
Toate aceste mici se stinseseră, însă, de mult. De fapt, de când se treziseră cu toatele singure și părăsite în depozitul cu pricina. Iar vremea lor părea să apună odată cu utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a plasticului și Mama-Dosar se cam acrise cu această ocazie, ca soacra Omului, căreia nu-i scoți din cap nici cu dovezi imbatabile că știe ea ce știe.
Făcuse mulți copii la viața ei. Copii, cu accent pe i. Nu copii, cu accent pe o – niște zvârlugi de foi trase la xerox, urâte și murdare, cum vedea, din locul ei, că se introduceau în Dosarele mai tinere. Xerox, auzi… Pe vremea ei nu exista așa ceva, originalul era original și rolul Dosarului pe lume tocmai ăsta era, să le păstreze. N-o maltratase nimeni în tinerețe cu flash-uri țâșnite dintr-un dreptunghi mic și bizar, numit telefon mobil. Când vedea cum se hlizesc la astfel de poze Dosarele Dive de azi, o apuca marea lehamite. Darămite s-o dezbrace careva de vreo foaie și s-o bage într-un aparat și mai neidentificat, strivind-o acolo și scoțându-i, ca la o naștere pe altă planetă, o soră geamănă, numai că negricioasă, prin celălalt capăt al aparatului. Xerox, auzi, obișnuia să mormăie, chiar dacă n-o asculta nimeni.
Nu, Mama-Dosar nu suferea, cum am fi tentați să credem, de rasism, dar ce să-i faci, așa ieșeau copiii – pardon, copiile – la xerox. Negre.
Mama-Dosar și Dosarul-Bunic știau că nu pot interveni în mersul lucrurilor. Știau că acestea evoluează și că nu au cum să se împotrivească progresului. Dintr-un neant, un Big Bang originar al nevoii umane de a poseda orice, apăruseră și ele, Dosarele vechi și poate că într-o zi vor dispărea în același neant. Când auzise niște zvonuri anapoda despre niște Dosare electronice făcuse temperatură mare. Febra fusese, se pare, contagioasă, căci cuprinsese și pe vecinii ei și a fost nevoie, când a luat dimensiuni apocaliptice, de Omul-Pompier ca să stingă focul.
Apropo de apocalipsă, se cuvine să consemnăm că Mama-Dosar trecuse și printr-un Potop. Un Om căutase într-o zi ceva anume, se enervase că nu găsise și aruncase Dosarul cu pricina pe o masă. Toate ca toate, dar, când să plece, Omul se dusese să se spele pe mâini la chiuveta de la ieșirea din depozit.
– Acum mă clătesc și vin, spusese el în aparatul dreptunghiular care făcea și poze, ținându-l între umăr și ureche. M-am murdărit de praf de la dosarele astea.
Murdărit?!? Mama-Dosar simțise o furie teribilă. Auzi, murdărit!!! Se foi, de ciudă, pe masa plină de alte Dosare, unde zăcea atunci uitată, până când căzu pe jos, împrăștiindu-și foile în toate părțile și antrenându-le în căderea ei și pe celelalte. Omul, când văzu, fugi disperat la semenii lui, să-l ajute la strâns, uitând apa deschisă și… aia a fost. Ele au fost salvate de la înec, dar încă ținea minte podeaua transformată într-o baltă cu pixuri, gume de șters, agrafe de birou și alte obiecte deloc acvatice plutind în lumea nimănui. Noroc tot cu Omul-Pompier.
Abia după aceea fusese mutată la mezaninul dulapului, loc în care mai sălășluiește însă. Rămasă cu niște pete pe corp de la Marea Febră și de la Potop, se pierdea adesea în reverii, privind neputincioasă la Dosarele-Copii cum zburdau chiuind pe aparatul numit xerox ca pe toboganele din curtea unei grădinițe. Apoi, când au venit Dosarele-Nepoți, a trăit o bucurie nouă, neașteptată. Epoca xeroxului părea să se fi încheiat, ca atâtea altele care se stinseseră sub ochii ei. Acesta, spre marea ei bucurie, dar și nedumerire, fu detronat de niște aparaturi și mai sofisticate, numite „scaner” și „imprimantă”. Era depășită de evenimente, dar mulțumită că îi erau din nou urmașii urmașilor frumoși și curați.
Nepoții, însă, crescuți, cum se știe, de bunici, deoarece majoritatea părinților erau plecați peste hotare cu Oamenii pe care îi slujeau, aveau o dezinvoltură teribilă în fața oricărei noi cuceriri a tehnologiei, deși ea, Mama-Dosar, plină de neliniște, ca și cei de un leat cu ea, încerca să le insufle pericolul digitalizării globale.
În seara aceea se jucau încă în lumina difuză printre mobilele depozitului din centru, când de bătrână se apropie o Fetiță-Dosar. O micuță mai temătoare din fire, care nu se amesteca de obicei cu verișorii cei zvăpăiați.
– Tu, mamaie, am auzit că vor să ne omoare, zise Fetița-Dosar, aranjându-și discret cele trei file tipărite din ea.
Poate nu e totul pierdut, gândi rapid Mama-Dosar, privindu-și strănepoata cu multă duioșie.
– Cine, puiul meu? Și unde ai auzit tu așa ceva, iar stai toată ziua pe net?
– Oamenii, mamaie. Oamenii ne-au pus gând rău. Vor să ne digitalizeze în întregime.
Iar cuvântul ăsta nesuferit, oftă Mama-Dosar.
– Nu cred că ar trebui să-ți faci griji, încercă ea s-o liniștească. Oamenii nu se vor lipsi așa ușor de noi. Au ei un proverb, ce-i în mână nu-i minciună. Ai văzut că așa au făcut și cu banii, și-au făcut carduri peste carduri, ba au inventat și banul virtual, bitcoin-ul, și tot cu averea la saltea stau mulți. Până nu simt ei în mână…
– Da, insistă micuța, știu toate astea, dar uite că au avut o pandemie și au făcut Dosare online.
– Așa, și? râse Mama-Dosar, deși nu mai credea că se poate amuza pe o asemenea temă, vitală pentru destinul lor. Și-au făcut Dosare online, pe care au trebuit să le depună tot la ghișeul cutare de la etajul cutare al instituției cutare! Poate erai prea mică să-ți aduci aminte, dar a fost atunci sărbătoare internațională în Imperiul Dosarelor și am participat și noi!
– Dar acum e război printre Oameni, mamaie! Și ne-au zis și la istorie, și la geografie că o să fie iar vraiște în Lumea Dosarelor. Cum adică? De ce?
Mama-Dosar căzu pe niște gânduri numai de ea știute.
– Pentru că vor face, într-adevăr, o grămadă de noi Dosare. Vor fi Dosare de refugiați, de soldați, de copii pierduți, de ce vrei și ce nu vrei. Însă le vor face fiecare cum îi convine, după interesul personal și să vezi atunci…
– Păi asta e bine, că ne va crește Imperiul!
– Teoretic da, dar, drăguța mea, logica lor ne poate învrăjbi și pe noi. Unul și același Om poate fi erou pentru unii și criminal pentru alții. S-a mai întâmplat așa. Cu alte cuvinte, dacă Omul nu face ordine în lumea lui, nu va fi nici în a noastră.
Fetița încercă să rumege informațiile primite, însă ele nu făcură decât să-i stârnească alte nedumeriri.
– Mamaie, dar.. când o să se termine războiul, o să aibă fiecare țară dosarele ei sau vor face dosare internaționale, după pacturile pe care le au între ele? Că atunci înseamnă că ne vor despărți din nou.
Mama-Dosar oftă din nou. Luna, răsărită între timp, își trimise o rază în interiorul depozitului, printr-un ochi crăpat de geam și praful ridicat de oftatul bătrânei pluti câteva clipe, cu sclipiri magice, în raza acesteia.
– Tot ce știu, răspunse ea cu greu, e că, atunci când Oamenii își reîmpart granițele, noi, cele mai vechi, putem să le stăm în drum și atunci… ne uită în cel mai bun caz. Am avut, însă, arderi pe rug în istorie…
– Dar, mamaie, de mult tot vreau să te întreb și altceva. Legenda Dosarelor Securității, care bântuie peste tot, ce e? De ce n-o învățăm și pe ea la școală, așa cum învățăm, de exemplu, despre Mitul Indigoului?
– Eh, puiule…, e simplu, pe de o parte. Pentru că indigoul nu mai există, de exemplu, și e ușor să înveți despre ceva care s-a dus. Dar Oamenii din acele Dosare pomenite de tine mai trăiesc sau mai au urmași și… Mă rog, din punctul ăsta de vedere e prea complicat pentru tine acum și s-a făcut și târziu.
– Dar asta înseamnă că învățăm numai nimicuri! Eu nu mai vreau la școală, zău așa. Învățăm numai clasificări și ierarhii. De parcă n-aș vedea oricum că suntem cu șină sau plic, din plastic sau din carton. De parcă n-aș ști că, dacă trăiesc într-un biblioraft, e ca într-un bloc, unde trebuie să-mi respect vecinii și să nu mă foiesc când am eu chef. Sau că într-o bibliotecă nu trebuie să ies din rând până când nu mă scoate Omul. Iar Omul acela face alt Dosar, ca să mă scoată pe mine!
– Și uite cum te contrazici singură, draga mea! Păi cum crezi tu că se va lipsi omul de noi, când, ironia sorții, ca să folosească un Dosar, trebuie să întocmească altul, cum că are acces la cel dintâi!
Râseră amândouă, mult mai relaxate și cea mică o luă spre raftul ei, așezându-și frumos volănașele-foi de la rochiță, ca să stea mai comod pe polița unde fusese repartizată.
– Hai, copii, cu toții la culcare, strigă și matusalemicul Dosar-Bunic, care până atunci stătuse în expectativă, dar se declarase în sinea lui mulțumit de felul cum fiică-sa, Mama-Dosar, condusese discuția cu nepoata.
– Tataie, iar ai greșit accentul la copii, se tăvăleau de râs zglobiile Dosărele, desprinzându-se greu de zbenguiala din praful latent al depozitului.
– Hai, hai, lăsați prostiile, nerespectuoșilor ce sunteți, se burzului Dosarul-Bunic suficient cât să-i facă pe micuți să râdă și mai mult. La culcare cu voi, că de mâine o să fie iar ceva zarvă.
– De ce, ce e mâine? se iți un glas de Dosărel, curios foc.
– Încep examenele! Licee, facultăți, licențe, doctorate, restanțe… Iar apoi reîncepe activitatea parlamentară. Nu mai zic și de rapoartele de sfârșit de an. Vor prinde viață o grămadă de Dosare noi. Somn ușor, dragii moșului, lumea Omului e încă a noastră…!

_________________

Text apărut în Moldova literară nr. 4(53)/2022

Foto repr. edupedu.ro