Prognoza

Piscina lucea în soarele verii. Fluxuri și refluxuri fine unduiau apa albastră, întunecată doar de bălăceală. În mângâierea undelor, cei doi copii nedespărțiți, Axel și Sarah, se jucau voioși. Era o mare distracție să sară peste valurile ca o coardă întinsă, valuri care, deși uneori le izbeau picioarele, pentru cei șase ani ai ei și șapte ai lui, păreau cele ale unui ocean uriaș dintr-o poveste care se repeta la infinit.
De fapt, tot ce trăiau Axel și Sarah – și nu numai ei – era un basm fără sfârșit. Nu-și mai aminteau nimic din viața de dinaintea minunatului orfelinat unde nimeriseră. Nici nu-și doreau. Auziseră în treacăt, pe holuri, cuvintele puținilor oameni mari și străini pe care-i vedeau. Oamenii aceia spuneau că acolo ar fi numai copii speciali, iar ei, copiii, erau foarte mândri de asemenea vorbe. Cu siguranță, soarta li se schimbase când nimeriseră acolo. Câți nimereau, după ce fuseseră părăsiți, în paradis? Un paradis la fel de special.
Uneori valurile erau foarte calde. Aproape fierbinți. Probabil de la soarele care nu apunea niciodată. Dar Mama, buna lor Mamă, avea grijă mereu de ei, deoarece, după ce se ardeau, îi ungea cu o cremă, preparată și ea special. Crema mirosea ciudat, însă izul li se impregnase atât de mult în nări, încât îl adulmecau și când n-o foloseau – cumva acrișor, cumva dulceag, ca de mere arse de prea mult copt. La culoare crema semăna cu noroiul argilos, roșiatic, în care se jucau în spatele clădirii, când Mama avea ședințe cu ceilalți părinți adoptivi din conducerea orfelinatului. Dar Mama spunea despre cremă că e o alifie minune, creată după chipul și asemănarea omului, care vindecă rănile de la joaca în valuri sau în curte, așa că ei, niște oameni mai mici, o ascultau orbește.
Când nu aveau lecții sau nu se jucau la piscină, Mama, dacă era odihnită și avea și ea chef de joacă, îi ducea alături, în sala cu multe bomboane. Acestea erau peste tot – fel de fel de culori, modele și mărimi. Erau crocante și păreau vii. Parcă le fugeau printre degete. Dar imaginația lor de copii era de vină și Mama le adormea, cu blândețe, de fiecare dată, orice mirare de acest gen:
– Le-ați mișcat voi din greșeală, dragilor, și-au alunecat, spunea ea, zâmbind lung, iar copiii râdeau și ei și fugăreau bomboanele mai departe.
Prinsul lor era bucuria zilei.
O bucurie și mai mare era când venea vreo sărbătoare. Atunci răsfățul devenea pe măsură. Axel și Sarah mergeau din nou în sala de petreceri, unde, într-un loc tot special, era montată o fântână de ciocolată, anume dezvelită pentru eveniment. Cu acea ocazie erau aduși toți copiii și, fascinați, făceau un cerc în jurul ei, privind curgerea delicioaselor straturi care izvorau întruna dintr-un punct de undeva, de sus de tot. Curgeau neobosite și se răsfrângeau ca o rochiță cu volănașe lăsată să cadă încet de pe trup, dispărând apoi, pliată, într-un loc misterios, pentru a renaște iar și iar din punctul de deasupra tuturor.
Mama nu le dădea voie să atingă crema de ciocolată după pofta inimii.
– Aveți răbdare până vă vine rândul, îi sfătuia ea, menținându-i la distanța necesară, cu mare dexteritate, pe cei prea curioși.
La fiecare petrecere era ales câte unul, care căpăta dreptul la fântână. Acesta își băga mânuțele în alimentul vâscos, întâi un deget, apoi altul, apoi mâna toată, după care, sub ochii celor rămași, strigând de bucurie, dispărea încet, încet în valul de ciocolată perpetuă, ca într-o gaură neagră din cele arătate în sala de clasă, la ora de geografie.
– Experimentăm magia, spunea Mama, draga de ea, senină, și copiii o ascultau vrăjiți și cuminți. Din ciocolată am venit, în ciocolată ne întoarcem.
Îi îmbrățișa apoi, cu mâinile ei bătătorite de atâta muncă, la ale căror ușoare zgârieturi nu mai crâcnea nimeni de mult.
Câteodată, copiii mai scăpau de sub control și explorau singuri, pe furiș, rafturile cu balonașe, batoane sau acadele înșirate undeva, deasupra unor mese de lucru, la care râvneau tare mult, ori unele jucării din sala de petreceri, dar Mama apărea întotdeauna la momentul potrivit de undeva, din spate, nevăzută, și îi tempera, cu tonul ei egal și controlat. Un ochi de cunoscător într-ale ființei umane, sau măcar într-ale Mamei, ar fi zis că îi lăsa deliberat să scape de sub control. Dar, cum asemenea ochi nu avea nimeni, orice aventură se termina cu glasul relaxat al acesteia din urmă:
– Copii, toate la timpul lor, e timp pentru toate, pentru voi e tot ce vedeți aici. E raiul vostru, să nu uitați.
Mare bucurie mare erau și Muffins. Copiii știau deja că, după ce se jucau la fântâna cu ciocolată, urmau de fiecare dată Muffins-urile. Acestea erau cam de statura unui copil așa, ca ei, cu mâini și picioare. Aveau năsturei și ochișori sau alte decorațiuni din bombonele în toate culorile curcubeului. Coca era bine rumenită și era bătălie pe acele turte dulci. Rupeau fericiți din copilul-turtă, cum îi spuneau în glumă, fără să mai țină cont de micile așchii care le înțepau din când în când gingiile și dințișorii încă în formare.
– Iar nu s-a mixat bine aluatul, trebuie să mai umblu la mașina de ciocolată, s-o repar, spunea atunci Mama.
Dar copiii, în ciuda gustului nu atât de dulce cât ar fi trebuit să fie dacă ar fi avut cu ce să îl compare, dar suficient de parfumat, mușcau din ele cu poftă mare, liniștindu-și Mama:
– Nu-i nimic, sunt foarte bune, spuneau ei în cor, cum fuseseră învățați, și îți suntem recunoscători pentru tot ce faci pentru noi!
Știau și că Mama avea grijă ca ei să nu mănânce prea dulce sau prea sărat, pentru sănătatea lor, notând tot timpul conștiincioasă într-un caiețel toate ingredientele și cantitățile. Alteori, în loc de Muffins, Mama, după ce făcea aluatul, îl lăsa puțin să se așeze, cum le explica cu bunăvoință, apoi aducea coca semi-întărită în sala de clasă și-i lăsa pe copii s-o modeleze și s-o orneze. Le numeau ca pe turte, prăjituri-copil. Era ora de literatură și uriașele prăjituri didactice erau împodobite conform personajelor din opere celebre, cu care apoi, într-un alt joc nemaipomenit, interpretau dialoguri și scenete din cărți.
Afară, în curtea din jurul clădirii, se jucau cu mingea în aer liber, îndeosebi când aveau ora de sport. Era plin de mingi, mai mari, mai mici și la fel de colorate ca toate jucăriile lor. Le aruncau unii spre alții sau în sus, ca să le prindă, cum îi învățase tot Mama, și, de obicei, cei nou veniți se loveau, neștiind cum să le manevreze. Așa îi certa Mama, că se loveau cu mingile din neatenția lor, dar, bună cum era, îi oblojea imediat.
Mama avea întotdeauna grijă de tot și crema-minune era nesfârșită ca mașina de ciocolată.
Traiul lor de vis a fost spulberat într-o zi pe neașteptate. Venise peste partea lor de lume o epidemie, un virus despre care nu învățaseră la nicio oră și din care n-au înțeles decât că aducea cu el multe schimbări în multe vieți și, prin urmare, și în ale lor. Pe deasupra, virusul – sau epidemia, căci nu mai stătea nimeni să le povestească ce se întâmpla – adusese și o foamete mare. Această nenorocire avea să le schimbe destinul din nou. Deși aveau acolo tot ce le trebuia, și mâncare, și jucării, și îngrijitori, copiii a trebuit să fie evacuați și împărțiți prin alte orfelinate din alte orașe, căminul lor transformându-se, printr-un ordin venit cine știe de unde, în spital de carantină. Doar Mama rămăsese acum, în calitate de soră medicală, să-i ajute, în altruismul ei, în continuare pe cei bolnavi.
Axel și Sarah au fost despărțiți și repartizați în locuri diferite. Nicăieri n-au mai regăsit feeria acelui an petrecut împreună, încrederea în ziua de mâine, asigurată prin repetabilitatea evenimentelor. În nimeni n-au mai regăsit-o pe Mama, care era peste tot și în toate, și nu se simțeau niciodată singuri.
Iar viața și-a urmat cursul ei indiferent. Anii au trecut în zbor peste un alt infinit de clipe, și mai bune, și mai rele. Epidemia s-a dus, ca orice plagă, de parcă n-ar fi fost, și toată lumea se refăcea cum putea după ea. Copiii au crescut și au devenit oameni mari, de care se auzeau sporadic numai lucruri bune. Erau, se spunea, ancorați în societate, cu drepturi și cu responsabilități.
Trecutul ar fi rămas și el uitat pentru totdeauna, căci prezentul, plin de evenimente noi, nu e niciodată prea permisiv cu întoarcerile în timp, dorite sau nu.
Și așa ar fi rămas în continuare, dacă într-o zi oarecare, fără niciun preaviz de la soartă, fără niciun presentiment, deși uneori mai dă sau lasă semne, Axel nu s-ar fi dus să-și facă un credit.
A intrat, copleșit de importanța actului pe care urma să îl semneze, în sediul băncii sugerate de colegii lui actuali. Devenise, prin forță și muncă proprie, șeful unei firme de construcții și îi mai trebuia o sumă infimă, pe lângă cea serioasă pe care o câștiga, să își cumpere primul lui apartament spațios și amenajat ca în reviste.
A fost îndrumat către șefa de serviciu care se ocupa de credite personale și, rătăcind cu ochii după biroul acesteia pe culoarul lung și plin de uși al instituției, dosarul de sub braț i-a alunecat la un moment dat. Și-a adunat meticulos foile de jos. Căutând în stânga și-n dreapta după inscripția cu biroul dorit, a auzit un glas din spate:
– Mai e una, cred că de la tine a căzut.
A luat foaia din mâna femeii cu tocuri, fustă scurtă și păr lung, lăsat liber pe umeri, pe care o înregistrase în treacăt și a dat să plece mai departe, dar, parcă teleghidat de o inflexiune ce nu-i dădea pace din vocea ei, a strigat-o:
– Stai puțin, te rog, cred c-am uitat să-ți mulțumesc…
Clipa când ochii li s-au întâlnit a fost și răsărit și asfințit laolaltă, ca o zi pe o planetă străină. Timp și spațiu cunoscute cândva s-au chircit, concentrate, gata să iasă iarăși la lumină, în unicitatea unei clipe. În cea următoare, recunoașterea a venit de la sine:
– Sarah…
– … Axel?
Se tatonau cu privirea, cu gândurile, cu amintirile, pierduți și regăsiți, pe rând și deodată, în fiecare dintre acestea.
Când au fost siguri că nu visează niciunul dintre ei și le-a revenit și puterea articulării cuvintelor obișnuite, s-au îmbrățișat strâns și s-au luat de mână ca în urmă cu mulți, nenumărați ani, ieșind împreună din sediul băncii. Au uitat până și din ce motive erau acolo. El, pentru credit, ea – pentru interviul la care fusese programată.
Aveau timp pentru restul. Acum era timpul lor.
Au vorbit mult. Toată ziua aceea în care se reîntâlniseră au vorbit fără încetare. Și-au povestit viețile, speranțele, dezamăgirile. Apoi a venit și prima lor deznădejde comună – aceea că venea seara și trebuiau să se despartă.
– Doar până mâine, își repetau și unul altuia, și fiecare lui însuși.
A fost cea mai frumoasă noapte albă a lor de până atunci. Niciunul, acasă la el, nu a închis un ochi. A doua zi s-au întâlnit din nou, cum s-a luminat afară. Prima rază a soarelui mângâia blând cafeaua deja comandată, desenând modele din aburi în răcoarea venită dinspre malul râului care străbătea orașul. Radioul barului transmitea în surdină un scurt buletin meteo informativ: vremea se va menține caldă și senină pe tot parcursul zilei, fără șanse de precipitații sau vânt; pe alocuri va depăși maxima…
Mica brioșă îmbietoare, surpriza barului pentru consumatorii matinali, i-a trimis cu gândul în direcții nestrăbătute în ziua precedentă. Și-au adus aminte, gustând din prăjitură, de paradisul lor pierdut.
– Tu mai știi ceva de orfelinatul nostru?
– Nu mai știu nimic, Sarah. Mi s-a șters totul din memorie, am fost nevoit să trăiesc numai în prezent. Nu am avut deloc timp să-mi bat capul cu ce-a fost. Până acum, că spui tu…
Sarah căzu pe gânduri.
– Da, ai dreptate. Nici eu nu m-am mai gândit deloc până azi. Ce aiurea. Țin minte că a trebuit să plecăm, din cauza unei epidemii. Poate l-au refăcut după ce s-a terminat. Poate mai e și acum.
– Sau poate a rămas spital. N-am nicio idee. Dar ar fi frumos…
– … Să mergem!
Gândul țâșnit la fel din amândoi îi amuți câteva secunde. Nu mult. Nerăbdarea era mai mare decât orice uimire.
– Să mergem, Axel, să vedem, continuă Sarah. Pierdem, în cel mai rău caz, o zi. În cel mai bun, aflăm de unde venim. Să luăm și un…
– Buchet de flori pentru Mama, dacă mai e acolo! îi completă Axel cu naturalețe intenția încă nerostită.
– Sau o cutie mare de bomboane de ciocolată, zâmbi ea unor aduceri aminte nedefinite, ascunse în cotloane ale minții ermetic ferecate.
– Sau o cutie de bomboane. Să mergem, foarte bună și ideea ta!
Zis și făcut.
Entuziasmul lui Sarah îi inundă și lui întreaga ființă. Parcă tot nu-i venea să creadă că ea e aievea, lângă el, că se țin de mână ca pe vremuri, când își erau unul altuia motiv de a fi. Și Sarah îl simțea la fel. O jumătate care îi reîntregea părți despre care nu știuse că-i lipsesc până nu îl reîntâlnise.
Iar acum mergeau, unul lângă altul, spre locul unde se cunoscuseră prima oară.
– Mai ții minte când eram copii speciali? începu ea cu degajare o discuție atât de interzisă cândva.
Degajarea ei îi dărui lui Axel o liniște incomensurabilă.
– Daa… Cum să uit? Cât am tras din cauza asta în lumea oamenilor normali, unde am fost aruncați! Acolo am aflat că eu eram bipolar. Tulburare bipolară afectivă de personalitate, așa scria pe fișa de la noul amplasament. Cred că am avut în perioada aceea și amnezie parțială, am încă fragmente de viață scoase din minte. Cât de mândri eram de denumirea aceea de speciali… Cât de naivi eram!
– Iar eu aveam schizofrenie paranoidă. Mi s-a spus, în locul unde-am ajuns prima oară după ce ne-au despărțit, că am avut noroc, că putea fi mai grav. Sunt aproape vindecată acum. Nicio urmă. Mă descurc singură perfect, lucrez, mă întrețin, cum ai văzut. S-a dus totul. Doar un control anual, strict, dar de rutină, mai fac. Și medicamente, la nevoie. În ultimele luni n-am luat deloc.
Mașina înghițea drumul cu pofta cu care vorbeau despre ei. Voiau să regăsească ce lăsaseră în urmă, să reîntregească tablouri vechi, să fie numai lumină în cele noi.
La o curbă ivită din mers, praful uscat de pe drumul marginal pe care o luaseră, ridicat într-un vârtej bizar de vânt cald ivit brusc, îi făcu să tușească și să ridice geamurile. Un gând ca o umbră fugară, stârnit de acest mic incident neplăcut, îi amuți subit o scurtă perioadă.
– Nicio mașină n-a mai trecut pe lângă noi, nici dinspre orfelinat spre oraș, nici din spatele nostru, redeschise Sarah dialogul, cam indecisă.
– Cred c-o să plouă, în pofida prognozei, spuse și Axel, parcă străin dintr-odată.
Într-adevăr, câțiva nori rebeli, nebănuiți, se aglomeraseră deasupra câmpului pe care rulau și parcă-i urmăreau, așa cum luna, din goana mașinii, dă noaptea impresia că merge odată cu omul, când ea stă, de fapt, nemișcată pe cer.
Și-au dat seama de departe, văzând silueta unei clădiri care nu mai avea conturul știut, că nu mai e nimic acolo. Nimic viu. Dar, cu strângere de inimă, au continuat drumul. Aveau nevoie să fie din nou față în față cu copilăria lor.
Ajunseră, în cele din urmă. Mașina s-a oprit. În aceeași tăcere care se lăsase după ultimele cuvinte ale lui Axel înaintară cu reținere, cu o durere vagă și nelocalizată, punând tristețea pe seama clădirii dezafectate în totalitate și a buruienilor care-și făcuseră sălaș în orice palmă de pământ liber, separând-o ca un brâu inutil și fals ocrotitor de lumea exterioară.
Toată rugina începutului de toamnă în care Axel și Sarah se întorseseră în locul acum părăsit îmbrăca fostul orfelinat în haina timpului scurs implacabil.

Unele dintre turle căzuseră, parcă dărâmate de pe castelul din cuburi de lemn de un copil supărat. Zidurile și o mare parte din acoperiș rămăseseră însă în picioare și păreau intacte.
Trecură pragul, căutându-și reflex mâinile, să se simtă împreună din nou în fața necunoscutului de dincolo de ușa ce se deschise singură, cu un scârțâit slab și hodorogit, la atingerea lui Axel.
Înăuntru, nu recunoscură mare lucru. Sălile păreau imortalizate într-un cadru defect de film, în care domnea păienjenișul așternuturilor uzate ale unor paturi mult mai mari decât își aduceau ei aminte – trebuie să fi fost cele de spital, aduse ulterior, și-au șoptit cei doi, aproape simultan.
Nici sala de mese, cu bucătăria, nu mai părea la fel. Peste tot erau dulapuri cu uși deschise, rafturi scoase, obiecte împrăștiate, ca și cum ar fi fost lăsate așa în urma unui alt cataclism. Poate că anii schimbaseră dimensiunile rămase pe retinele lor de copii. Sau poate chiar erau alte mese, alte scaune, alte tacâmuri, așa cum erau și alte paturi. În dezordinea amestecată cu impresii contradictorii, nu își mai dădeau bine seama.
Rătăcind fantomatic prin camerele enorme, singurul lucru pe care îl recunoscură, cu o strângere de mână și de inimă simultan, era tavanul, al cărui model ochii lor fragezi de copii îl fixaseră de-atâtea ori.
Tot mergând unde-i duceau pașii singuri, dădură de niște scări care, în mod logic, trebuiau să ducă la un subsol.
În capătul acestora, privind în jos, tresăriră iarăși amândoi, involuntar. Sarah, a cărei mână liberă i se încleștase între timp pe buchetul acum uitat, scăpă florile proaspete, atât de contrastante cu tot decorul din jur și, lăsându-le vraiște pe podea, cu o reținere ciudată, începu să coboare, aproape trăgându-l pe Axel.
– Sala de petreceri…, șopti el după câteva secunde, abia auzit, cu un fior care, împotriva oricărei așteptări, nu era de bucurie.
Intrară în vechea încăpere, unde, în semiumbra apăsătoare a geamurilor mate sparte, primul lucru pe care-l văzură fu un candelabru uriaș, din al cărui corp central rotund ieșeau brațe răsfirate în formă de raze.
– … Soarele nostru, care nu apunea niciodată…?
Se priviră unul pe altul, nedându-și seama care vorbise. Părea mai mult un gând decât o vorbă spusă cu glas tare.
Sub candelabru, o fostă, după toate aparențele, saună, foarte încăpătoare, era străjuită de un perete interior din beton care o separa de restul încăperii din subsol, lăsând doar o nișă de traversare, din care răzbăteau la vedere niște capete de țevi sudate prost și niște butoane înțepenite.
– … Piscina…? îngăimă, cu un frison rece, Sarah.
Împresurați de amintiri neclare, care li se ciocneau din toate părțile cu rațiunea de adult, trecură prin nișă, pomenindu-se în mijlocul restului de subsol, în fața unei mașinării cel puțin bizare.
– Un malaxor de beton…! a exclamat Axel, suprapunând fără voie imaginea utilajului din fața lui cu a celui de pe șantierul unde lucra, în același timp în care Sarah aproape că strigă la vederea mașinăriei:
– Fântâna de ciocolată…!
De jur împrejurul largului spațiu erau urme de polițe, prinse precar de pereți, de care atârnau pe alocuri, aparent fără noimă, niște lanțuri cu zale alungite. Pe rafturi odihneau somn de veci stive de gândaci morți și uscați, de diverse forme și mărimi. Semănau teribil cu bomboanele expuse în magazinele de dulciuri și pe unele carcase scorojite se mai vedeau urme de vopsea.
Într-un colț, la lumina lanternei telefonului, dibuiră câteva manechine. Așa păreau de la distanță. Cât pe ce să nu le vadă. Se apropiară, înfrigurați, de ele. Aduceau cu niște Muffins foarte mari, al căror aluat păstra cu încăpățânare forma unor contururi umane, deși o mână expertă se chinuise să le metamorfozeze în prăjituri.
La gâtul unei astfel de Muffins, Sarah zări un luciu nefiresc. Se apropie, înlemnită:
– … Chloe… Era lănțișorul ei… Spunea mereu că îl avea la gât când fusese găsită pe trepte…
În jur, pe jos, zăceau aruncate câteva bucăți de prăjituri, în care se mai puteau încă distinge urme de mușcături de copil, labil întreținute de mucegai și de mușchiul crescut pe deasupra.
De peste tot, ieșind parcă din porii pereților rămași în picioare, îi înconjură deodată pe amândoi un iz cunoscut, deși obiectul de proveniență nu părea să mai fie nicăieri. Izul dulce-acrișor și grețos al alifiei minune cu care li se vindecau rănile.
Lui Sarah i se făcu rău și o luă la fugă. O fugă ca de un adevăr pe care, deși inconștient îl dorise, nu ar fi vrut să-l știe niciodată. Atât de speciali fuseseră, încât nu înțeleseseră nicio clipă că tot ce făceau, tot ce mâncau și tot ce sorbeau cu nesaț avea mereu același gust și același miros, atunci necunoscut.
Simțea o nevoie acută să respire aer curat. În capătul scărilor, în fuga ei, se împiedică de buchetul de flori căzut și se înțepă într-un trandafir. O picătură de sânge îi căzu pe o piatră de lângă ea și Sarah privi siderată piatra. Era mare și rotundă și arăta ca o minge sau ca un balon. Dintr-odată fu sigură că, dacă ar fi aruncat piatra aceea în sus sau înspre alt copil…
Axel, care ieșise imediat după ea, pradă aceleiași senzații de sufocare, vru să se repeadă s-o ajute să se ridice, dar se opri, fără să vrea, doi metri mai încolo, la un cufăr mic, cu lacătul spart. Își aminti că-l remarcase și înainte să coboare, dar nu se oprise în loc. Îi dădu la o parte, ca în transă, capacul și silabisi, tot pasiv, încă necrezându-și ochilor, prima pagină din teancul de documente dactilografiate, bine păstrate de uscăciunea din cutie: Lista cu copiii dispăruți de la Orfelinatul…
Încet, încet, fără un cuvânt, înțelese. Totul. Fără vorbe. Fără putința de întoarcere la neștiința dinainte.
Aruncă hârtia cât colo și alergă grăbit spre Sarah, văzând-o, roabă aceleiași revelații, aproape leșinată. O prinse de subsuori și o scoase afară din clădire.
Ploua, împotriva tuturor prognozelor, torențial. Tot spațiul din jur – câmp și clădire – arăta ca piscina primordială a unui proprietar dement, care plecase de acasă și uitase robinetul deschis.
Miezul zilei se întunecase cât o noapte fără lună. Se făcuse suficientă beznă încât primul fulger să lumineze, în direcția în care știau că-și lăsaseră mașina, o cruce mică, într-o rână, neobservată în soarele de la sosire.
Crucea părea mai degrabă o sperietoare de ciori, schițată rudimentar, în mare grabă. Pe ea, degetele unui copil neștiutor de carte sau, poate, ale unui bolnav cuprins de febra epidemică, scrijeliseră tremurat un nume: Mama. Fiecare literă avea altă culoare, ca bomboanele-năsturei de pe turtele dulci, și ploaia săpase, cu timpul, șanțuri în vopseaua acestora, care se scursese nepăsătoare în pământul răscolit.

Povestea mea din antologia Abandonat, care se găsește la editura UP cu reducere pînă pe 20 decmebrie. Și nu numai ea 🙂