Insula canarilor liberi

Soarele scăpăta pe insula plină de copaci groși, cu ramuri până în cer și înconjurați de tufișuri verzi ca iarba crudă. Ultimele raze ale zilei își prelungeau culoarea într-o mare de cănărași adunați pe crengi răzlețe, prezidați de un canar bătrân, cocoțat undeva, sus, pe un ciot de alun, de unde-i putea supraveghea, când cu un ochi, când cu celălalt, pe cei mici.
– Dragii moșului, cum începusem să vă spun data trecută, au fost cândva, demult, pe când lumea era cu totul alta și noi eram aceiași, niște monștri, care s-au ridicat din pământ, l-au împânzit și au vrut să îl stăpânească în întregime.
– Cum, străbunicule, ce fel de monștri? Cum arătau ei?
Bătrânul canar se foi puțin pe ciotul de unde alesese, la rugămintea canarilor părinți, să le vorbească despre una dintre cele mai vechi legende ale neamului lor: legenda tigăii. Cei mici se înfiorară la unison și se strânseră mai aproape unul de altul, într-un talaz galben-roșiatic de pene zburlite.
– Frumoșii moșului, se impacientă bătrânul, mai răsfirați-vă nițel, că devenim pradă sigură pentru pisicile sălbatice de pe insulă. Deși pornește de la fapte reale, e doar o poveste ce vă spun eu acum!
Cănărașii șușotiră între ei și, cu mici triluri fiecare, se aciuară fiecare pe câte o altă creangă, dar fără să se mai ducă prea departe. Acum voiau să știe toți, până și cei rebeli de pe margine, care la început nu fuseseră atenți, despre bizarii monștri de demult.
– Străbunicule, haide, descrie-ne odată și nouă monștrii de care zici!
– Așa, să ne înțelegem de la început. Monștrii, dragilor, erau niște animale care mergeau, spre deosebire de cele pe care le știm noi azi, în două picioare, și care își ziceau oameni și trăiau în niște cuiburi uriașe.
– Uau, se miră un cănăraș, dar cum încăpeau, dacă erau așa mari? Aveau cuiburile lipite unul de altul?
Canarul bătrân râse cu îngăduință pe sub cioc:
– Nu, drăguțule, cuiburile lor nu erau în copaci. Le făceau pe pământ, așa, ca fazanul. Sau ca ciocârlia, dacă vreți. Iar pământul e muuult mai mare decât insula pe care trăim noi. Pământul e alcătuit dintr-o grămadă de insule, de diverse mărimi. Dar despre pământ o să învățăm altădată. Ei bine, ca să revenim, ciudățenia lor era că, deși în cuiburile alea ar fi încăput o mulțime de oameni, de multe ori stăteau singuri acolo. Îl știți pe cuc, nu?
– Daaa, cum să nu? răspunse corul de prichindei, într-un tril cu note suitoare.
– Ei bine, imaginați-vă un cuib cât o colină, în care stătea un singur om, ca un cuc, după ce, tot aidoma cucului, își plasa de multe ori ouăle în alte cuiburi.
– Pfuuu, dar ce pasăre mai era și asta, moșule? exclamă un micuț, tremurând, deși era numai vară pe insula lor.
– Nu era pasăre, copile, tocmai asta încerc să zic, că era o ființă între pasăre și animal.
– Ochi avea?
– Avea ochi. Doi, așa, ca noi.
– Cioc avea?
– Avea, da-i zicea gură și arăta cu totul altfel.
– Ca botul pisicii?
– Nuu… Cum să vă zic eu? Așa, dacă vreți, ca să vă puteți imagina, cam ca a maimuțelelor noastre arăta gura lor.
– Ahaa, se auzi un vuiet de mirare din mulțime.
– Pene aveau?
– N-aveau pene, dar aveau un fel de păr.
– Știu, aveau blană! sări un puști cu caș la gură.
– Nee, tărăgănă bătrânul. Nu era blană, ca la pisică. Firul lor de păr semăna cu un fir de blană, dar mai puțin des și de altă consistență. Ce-ar fi iarăși straniu e că femelele își lăsau părul pe cap, să atârne până-n pământ, iar de pe corp și-l dădeau jos. În schimb, masculii, cu cât erau mai păroși pe corp, cu atât erau considerați mai arătoși, în timp ce-și tăiau tot părul din cap.
– Oooii, ce caraghioși trebuie să fi fost! râseră câțiva.
– Da’ aripi avea omul? strigă un altul, din spate.
Bunicul râse la început, apoi se întristă, fără motiv aparent.
– Nu, nu avea aripi. Însă și-a construit, urmărindu-ne pe noi, păsările, cum zburăm.
– Cum adică „și-a construit”, străbunicule? Ce înseamnă să construiești? Cum ne fac părinții noștri cuibul, pai cu pai sau bulgăraș cu bulgăraș de argilă?
– Ei, oarecum, dar nu chiar așa. Paradoxal ar fi că tot paie și pământ foloseau la cuiburi, dar prelucrate în forme de nerecunoscut. Aripile lor, în schimb, erau construite din materiale pe care nu le avem în natură. Le lipeau de un aparat mare, cu motor, care întâi îi ducea pe ei dintr-un loc în altul, iar mai apoi au început să-și omoare semenii cu aparatul ăsta.
– Ce-i ăla „motor”? întrebă firav un cănăraș.
– Uuu, bunicule, zise laolaltă un grup de canari mai mari, chiar că erau niște monștri vietățile astea!
– Lasă motorul, zi-ne legenda! îi întrerupse altul, mai nerăbdător. Ce treabă aveau monștrii ăștia cu noi?
– Dragii mei, încercă bătrânul să-i tempereze pe toți, închipuiți-vă că omul de care zic a vrut să stăpânească tot pământul nostru, pe care trăim acum în pace. Au vrut munții și apele, au vrut cerul și apoi au vrut să aibă în cuibul lor toate celelalte animale și păsări de pe pământ, luându-ne cu forța din cuiburile noastre și punându-ne lanțuri la gât sau băgându-ne în colivii, ca să le ținem de urât!
Un nou fior străbătu cănărimea din tufiș. Câțiva își desfăcuseră aripile, să-și ia zborul, dar frații lor îi opriră, să asculte până la capăt.
– Și noi în ce categorie am fost, bunicule?
– Animalele erau ținute cu lanțuri la gât, iar păsările în colivii, enunță o cănăriță mai răsărită, care până atunci tăcuse.
Era o adolescentă ajunsă la vârsta la care se pregătea să facă primii pui și, de aceea, era foarte impresionabilă. Povesti aproape plângând:
– Știu de la mama, că ne mai speria când eram mici, să nu plecăm aiurea din cuib. Oamenii ne țineau în colivii, ca să le cântăm, că le plăcea cântul nostru. Coliviile arau atât de mici, că nu ne puteam întinde aripile, să zburăm în ele. Puteam doar să sărim de pe un băț pe altul și bețele nu erau crengi de copaci. Erau dintr-un metal rece și uniform. Și, când voiau doar cântec de la noi, ne separau. Își dăduseră seama că noi, fetele, nu cântam, iar băieții cântau doar când ne făceau curte, așa că ne despărțeau în colivii separate, ca să le facem pe plac și să cântăm întruna, căutându-ne perechea.
– Metalul ce mai e? zise un canar mic de tot, dar nu-l auzi nimeni în hărmălaia creată.
– Ce oroare, vociferau câțiva mai mari, nu departe de vârsta adolescentei emoționate. Dar cum a fost posibil așa ceva?
– Simplu, din păcate, reluă străbunicul firul poveștii. Erau mult mai mari decât noi și aveau tot felul de instrumente cu care să ne prindă și să ne construiască închisori. Dar nu asta a fost cel mai rău.
– Dar ce? cântară câțiva în cor.
– Am ajuns la tigaie? se auzi un tril subțire, separat, dintr-o parte.
Rumoarea din mica mulțime se transforma treptat într-o mare revoltă. Străbunicul își puse chiar problema dacă e bine să le spună mai departe sau să abandoneze legenda care devenea poveste de groază. Însă mamele și tații de canari țineau morțiș să se păstreze vie istoria în rândul generațiilor libere și fericite, tocmai pentru a nu se mai repeta niciodată. Astfel, continuă cu greu, încercând să îndulcească tonul, ca pentru ceva dus pentru totdeauna:
– Acuș vine și tigaia. Un strop de răbdare. Oamenii se ghidau, deci, după cărți. Și în cărțile lor scria, printre altele: „Este în natura canarului să încânte iubitorii de păsări”. Dar e limpede că ei nu înțelegeau cum trebuie nici cuvântul „natură”, pe care o supuneau unor nevoi exclusive; nici „păsări”, pentru că cu multe se hrăneau de-a dreptul, după ce le ardeau pe rug; nici, mai ales, „iubitori”, pentru că nu poți să ții închis sau să mănânci ce iubești. Prin urmare, nu numai că ne-au închis în colivii, dar ne-au și împerecheat după bunul lor plac. Stați liniștiți, nu vă mai impacientați, că asta făceau și cu ei înșiși, când aveau chef de experimente.
– Omul ăsta era o fiară tare rea! concluzionă careva. Curat monstru!
– Așa au ieșit străbunii noștri, de care poate ați auzit, în toate culorile curcubeului, cu moț în frunte, cu pete sau cu pene crețe, continuă bătrânul.
– Da, eu am auzit, răspunse un prichindel îngândurat, dar am râs, că nu-mi venea să cred grozăvia asta! Credeam că vrea mama să mă sperie, ca să nu mai zbor așa departe din prima zi!
– Și, dragii moșului, zise bătrânul, după ce-i trimise un tril drăgăstos prichindelului dinainte, nici azi nu știm ce e mai rău, că ne-au pus în colivii și ne-au combinat după bunul lor plac sau că, înainte de asta, ne-au folosit ca păsări de sacrificiu.
O liniște adâncă, neașteptată, să lăsă. Frunzișul tufișului încremenise. Cuvintele acelea pesemne că sunau foarte teribil pentru mintea micuților canari, fiindcă niciunul nu îndrăzni câteva clipe să scoată vreun tril. În cele din urmă, se încumetă adolescenta:
– Ce înseamnă „de sacrificiu”? Sunetele astea împreună îmi dau o senzație…
– Senzația ta e corectă, draga moșului, dar nu trebuie să te mai temi acum. Omul a făcut, așadar, găuri enorme în munți, numite „mine”, de unde își extrăgeau materialele pentru confortul de la suprafața pământului. Eei, dar să nu credeți, dragilor, că în minele acelea se duceau cei care huzureau în cuiburile lor de cuci. Acolo îi băgau pe sclavi, cei care trăiau claie peste grămadă în afara acestor cuiburi. Și, pentru ca să nu le moară sclavii și să nu mai aibă cine munci pentru ei, ne prindeau pe noi, canarii, și ne trimiteau primii în minele lor, să verificăm calitatea aerului. Noi eram – și suntem, sublinie bătrânul canar cu mândrie – foarte sensibili la aerul din jurul nostru! Dacă aerul era prea încărcat de componente dăunătoare, muream noi și astfel ei știau că nu e în regulă locul și căutau altul.
– Horror! exclamă un cănăraș, scuturându-și penajul.
– Ce-ai spus? i se adresă bătrânul, cu delicatețe.
– Am zis „horror”, repetă piticul. Adică…
– Știu ce înseamnă termenul, nu-s atât de moș cum par, zâmbi bătrânul. Dar nu vi s-a spus să nu mai luați sunete din limba altor păsări? Vă spun eu acum, că nu strică să repet. Fiecare pasăre cu sunetul ei. Dacă amestecăm fără noimă lucrurile, nu facem decât ce-a făcut…
– Omul! răspunseră toți deodată.
– Bun, văd c-ați înțeles ce era de înțeles. Bravo, copilașii mei. Acum să terminăm legenda și să ne vedem apoi de-ale noastre, că se întorc și părinții voștri din zborurile lor. Și am cam obosit și eu, recunosc.
– Mai e ceva și mai rău decât tot ce ne-ai spus? ciripi un alt micuț. Că și noi cred că am obosit de atâta rău, chiar dacă a fost de mult.
– Tigaia, murmurară câțiva, drept răspuns.
– Da, tigaia, am ajuns și la ea, îi mângâie bătrânul cu glasul pe toți. Mai e această ultimă nuanță a răului, deși eu nu mă simt în stare să gradez formele pe care le-a dat omul răului în sine. O poveste care n-a ținut foarte mult, dar suficient cât să fie consemnată în istoria canarilor, din cauza durerii provocate neamului nostru. Omul, deci, la un moment dat al existenței lui, și-a construit, printre atâtea altele, și o tigaie.
– O ce?!? se trezi un cănăraș care până atunci dormitase cu capul între aripioare.
– O tigaie! zise careva din mulțime.
Mirarea lui și repetarea cuvântului îi făcură pe mulți să râdă. Suna așa de caraghios! Bătrânul îi lăsă un pic să-și facă de cap, apoi continuă:
– Râdeți, frumoșii moșului, dar nu prea e de râs… Era un instrument mare și rotund, pe care îl puneau deasupra focului, să prepare mâncarea cu care se alimentau. În tigaia cu pricina, adică, se găseau multe surate ale noastre, cu aripi… Gândiți-vă la bieții porumbei.
– Și ce putea fi mai rău decât să ne ardă, ca pe porumbei, în tigaia de care zici? șușoti, neîncrezător, un alt micuț din mulțime.
Îl impresionase, desigur, soarta fraților înaripați mai mari, dar porumbeii erau pe alte insule, iar povestea asta era foarte aproape, se spunea acolo, în fața lui.
– Să ne pună într-o colivie, deasupra focului, ca să depistăm toxicitatea materialului din care își făceau tigăile de care vă zic, ciripi grav bătrânul.
– Adică ne fierbeau la abur, în loc să ne prăjească?
– Nuu, dragilor, stați să vă explic altfel. Agățau colivia undeva, sus, deasupra focului, pe care puneau tigaia goală, să vadă dacă-i bun pentru mâncarea lor materialul din care o făcuseră. Ne amplasau, așadar, în așa fel încât focul să nu ajungă la noi. La noi ajungeau numai vaporii de abur ridicați din materialul încins al tigăii. Și, dacă materialul era toxic, așa cum era uneori aerul din minele de care v-am spus mai devreme, noi, canarii, iarăși muream închiși în colivie.
– Ruletă rusească, ciripi un alt micuț, cu aerul că e foarte bine informat.
– Ceee?!?
Fu rândul bătrânului să rămână perplex. Cât era de în vârstă, nu-și amintea deloc o asemenea expresie.
– Ce e aia? își recunoscu el neștiința, văzând că micuțul tace subit.
– Habar n-am, răspunse cănărașul, cu siguranța de sine pierdută, fiindcă devenise ținta tuturor ochișorilor. Nu știu ce-i aia „ruletă” și nici „rusească”. Nici mama și tata, de la care am auzit, nu mai știu. Am dedus doar că era o expresie umană pentru „noroc”.
– Mama și tatăl tău sunt disidenți? Că altfel nu-mi explic cum au păstrat o amintire a robiei la care am fost supuși secole la rând. Am hotărât de mult să le eradicăm pe toate, păstrând doar aceste legende, pentru luare aminte, dacă se mai ridică vreodată vreo ființă fără blană, aripi sau pene în două picioare, ca să asuprească pe altele.
– Nuuu, zise iar cănărașul, rușinat de-a binelea de data asta, nici pomeneală, le plăcuse doar îmbinarea de sunete! Și… e adevărat…, nu prea au fost la lecții din astea când erau mici… De aia m-au trimis pe mine acum, conjurându-mă să nu lipsesc la vreuna!
– Bine, puiule, te iert, nu se pune problema. Doar că m-a trecut și pe mine, cât îs de bătrân, un fior uitat. Ca să terminăm lecția de azi, ați auzit, cred, cu toții, cum era, într-un trecut mai apropiat, pădurea, când lua foc uneori…
– Da, am auzit, dar n-am văzut, spuse corul de cănărași. Chiar așa, de ce mai lua foc pădurea, dacă omul nu mai era?
– Pentru că, deși omul dispăruse de ceva vreme, au rămas în urma lui multe obiecte inflamabile, care, la temperaturi ridicate, se aprindeau, iar vântul, indiferent, răspândea vâlvătăile, până să ajungă și ploaia la locul faptei.
– Mare belea omul ăsta, ciripi șugubăț un canar din rândul celor măricei.
Bătrânul se pregătea să-l apostrofeze pentru limbajul cam libertin, întocmai cum făcuse cu acela care folosise expresia de tristă amintire, când un alt pitic îi deturnă intențiile:
– Dar, străbunicule, cum am scăpat de om? Cum a pierit el de pe pământ?
– Ei, dragii…
N-apucă bătrânul să termine, că zeci de aripi se ridicară din numerosul public:
– M-am prins!
– Spun eu!
– Ba eu!
– Ba nu, că tu ai mai cântat azi!
– Eu, eu, eu!
– Bine, bine, îi așeză la locurile lor bătrânul, cu o fâlfâire serioasă din aripi. Ia zi tu, micuțule, arătă el spre un cănăraș cu aripioara ridicată, căruia nu-i auzise glasul în după-amiaza aceea.
– Eu cred că omul a pierit, ciripi acesta, cuminte și silabisit, din cauza experimentelor pe care le făcea pe tot ceea ce îl înconjura. Adică fiecare pasăre pe limba ei piere, deși omul nu era pasăre. Dar, dacă extindem ideea…
Un stol de canari întorși din aventurile zilei întrerupse mica tiradă a învățăcelului și nimănui dintre cei prezenți nu-i trecu prin cap să se supere. Stolul, de un portocaliu deplin, care nu venea de la apusul soarelui, deși se suprapunea perfect cu acesta, acoperi în formă de nor mica insulă din oceanul fără nume. Un alt nor, tot portocaliu, dar mai micuț, se ridică din zona cu tufișuri, unde avusese loc lecția, în întâmpinarea primului și, când norii se uniră, tot cerul și tot pământul se preschimbară într-un cântec portocaliu fără cusur.
Cântul canarului e un dar dumnezeiesc, primit la naștere și păstrat cu sfințenie din generație în generație. Dar asta e o altă poveste.

______________________________

Apărută în revista Astralis nr. 4(16)/2022

Foto repr.: pixabey