Se spune că oamenii poartă fiecare, fără excepție, câte o cruce în spate. Aplecați de greutatea ei, unii reușesc să meargă drepți, dar altora urâțenia dinlăuntru, urmare a crucilor duse aiurea, li se transformă într-o cocoașă tare hidoasă la vedere.
Dar pisicile? Pisicile ce-și atârnă de suflet, ce cruci fără voie le pun oamenii în cârcă?
Anelie, tânăra suavă și veselă din blocul cu patru etaje de la marginea unui orășel, ghicise sufletul Prințesei – felina tărcată, născută și crescută din tată în fiu, cum spun semenii umani, în grădina, scara, subsolul și împrejurimile blocului din poveste. Afecțiunea dintre ele fusese o dragoste la prima vedere, deși în lumea ei Prințesa îl avea consort pe Năzdrăvan, un roșcat notoriu în cartier și tată, la rându-i, al multor generații de pisoiași.
Când Anelie venea de la serviciu, Prințesa era nelipsită de la manevrele de parcare a mașinii. Deoparte, dar nu și departe, privea și aștepta cu calm felinesc poziționarea acesteia și oprirea motorului. Apoi, până să prindă Anelie de veste – deși aceasta îi învățase obiceiurile, dar îi plăcea să se prefacă mereu surprinsă de prezența prietenei cu blană – Prințesa făcea, simultan cu deschiderea portierei, un salt înăuntru și se așeza pe bancheta din spate ca pe tronul cuvenit, așteptând.
Anelie știa ce așteaptă: pliculețul cu mâncare. Și mai știa că nu mănâncă oricum, ci dintr-o farfuriuță, ca o prințesă reală ce era. Drept urmare, avea mereu una la îndemână și dacă, din întâmplare, uitase în ziua precedentă să o ia acasă și să o spele, dimineața lua alta din bucătărie, specială pentru gustarea de la ora cinci a Prințesei.
Năzdrăvan, prințul consort care era întotdeauna prin preajmă, aștepta cuminte pe bordură să termine Prințesa, pentru ca apoi să-și capete și el porția. Niciodată nu urca în mașină, deși fusese poftit repetat de Anelie. Iar atunci când ceilalți locatari le puneau mâncarea în locurile știute, aștepta tot timpul, tacticos, să termine întâi Prințesa.
Totul era perfect, iar viața lor s-ar fi desfășurat la infinit – un infinit pisicesc – în această ordine și sub aceste auspicii luminoase, dacă într-o zi Prințesa n-ar fi dispărut subit.
La început a observat doar Anelie, pentru că nimeni nu i-a mai sărit pe bancheta din spate la deschiderea portierei. Iar Năzdrăvan era la locul lui, la distanța regulamentară, de parcă ar fi vrut să spună ceva și nu știa cum. Anelie se gândi imediat că, dacă Prințesa ar fi pățit ceva prin apropiere, el n-ar fi stat acolo pur și simplu, statuie nemișcată a absenței iubitei. Totuși, pentru liniștea ei, o căută de jur împrejurul blocului, sperând orice, numai să n-o găsească rănită pe undeva.
Din fericire – sau din păcate, greu de spus în context – Prințesa nu era nicăieri. Anelie urcă acasă, dar privirea lui Năzdrăvan nu-i dădea pace. Îi vedea cu ochii minții căutătura de ajutor și neputința o năpădi. Mai coborî o dată, spre culcare. Prințesa – nicăieri din nou. Se așeză pe treptele scării, mângâindu-l în neștire și motanul, spre deosebire de toate celelalte dăți, stătu supus. De obicei nu primea mângâierile nimănui – le lăsa și pe acestea prietenei sale, supraveghindu-le expert.
Într-un târziu se ridică și-l invită în scară, dar motanul refuză, ridicându-și mândru coada și depărtându-se încet spre lumea lui. Ce naivă sunt, își spuse Anelie, cum să cred că vine în casă, n-a venit el până azi, darămite acum când Prințesa ar putea apărea de cine știe unde…
A doua zi se sesizară și ceilalți vecini de lipsa frumoasei și blândei feline și începură să-și pună și să pună întrebări. Le părea rău, chiar dacă se implicau mai puțin. Prințesa prea făcea parte din peisajul blocului.
Primele incursiuni și săpături fură în jurul a două alte vecine, de prin niște blocuri adiacente, de care se auzise că ar pune diverse substanțe toxice în hrana animalelor de pe stradă, dar acestea se jurară pe ce aveau mai sfânt că nu erau de vină și că nu mai întreprindeau astfel de acțiuni. Fără o dovadă, deoarece, când se întâmplau astfel de cazuri, era și biata „dovadă” găsită în vreun fel sau altul, ele neștergându-și urmele crimelor, au trebuit să le lase în pace.
Au mai scormonit prin zonă cât s-au priceput, apoi, printr-o minune, un tânăr de pe scară a așteptat-o într-o seară pe Anelie așa cum altădată o aștepta Prințesa, la mașină.
– Uite, intră el direct în subiect, nefiind timp de pierdut, cred că am găsit-o!
Anelie a priceput imediat despre ce e vorba și n-a mai stat pe gânduri. Băiatul o văzuse în niște poze, expusă pe o rețea de socializare de către o femeie care spunea că a găsit-o pe stradă și că a salvat-o, convinsă fiind că era aruncată.
– Vezi, e tunsă și arată caraghios, dar eu sunt sigur că e ea, prea seamănă, nu?
Anelie se uită, trăsnită. Din poze o privea o pisică spășită și tristă, cu blana aproape rasă, dar cu ochii alungiți și verzi ca ai Prințesei. Și dungile de la gât, întretăierea celor albe cu cele portocalii și negre, toate semănau perfect. Nu mai avu nicio îndoială:
– E Prințesa noastră!
– Ce facem acum?
– Îi scriem femeii! N-are cum să stea departe!
Zis și făcut. Anelie porni o conversație cu ea și mai-mai că se invită singură la aceasta acasă în următoarele cinci minute.
– Hai cu mine, îi zise tânărului și demară mașina din nou, înainte ca acesta să răspundă.
– Da, vin, zise el, ca să fie zis, ceva mai încolo. Apropo, eu sunt Marcian.
– Eu – Anelie, răspunse ea peste umăr, grăbită.
– Știu…
Ajunși la bloc, sunară la interfon și urcară în zbor cele trei etaje, nemaiavând răbdare să vină liftul. Cum se deschise ușa și intrară în hol, o pisică sări de undeva, de sus, dintre pălăriile simandicoase expuse pe o poliță înaltă, direct pe umerii fetei.
– E Prințesa! exclamară aceasta și tânărul vecin în cor.
Prințesa începu să toarcă, plină de speranțe.
– Babella. Babella DeBau, se prezentă, aferată, femeia între două vârste, care umbla în tocuri prin casa golașă de covoare.
– Anelie, îngâimă tânăra, prezentându-se a doua oară în acea seară.
Nu știa cum să plece mai repede, cu pisică cu tot, care torcea cu un zgomot egal cu decibelii tocurilor bătând step pe loc ale femeii care o răpise din fața blocului.
– Deci toarce! Torci, nemernică nerecunoscătoare, i se adresă ea deodată direct pisicii, care se ascunse după claia de păr despletit a tinerei.
Și se porni pe turuit cum a găsit biata pisică murdară și a dus-o la veterinar, apoi la coafor, apoi acasă, dar mâța, îndărătnică, nu i-a arătat strop de empatie la toate eforturile ei de a o civiliza și a o face o doamnă de apartament.
Anelie încercă să-i explice că Prințesa avea viața ei și că o ducea foarte bine acolo de unde femeia crezuse că a salvat-o. Că are un prieten și că e iubită de toată lumea și că ea, de fapt, venise, în numele tuturor, să o ia acasă.
– Care „acasă”, se enervă deodată doamna DeBau, casă e ceea ce îi ofer eu și va trebui să priceapă!
Apoi luă pisica cu forța de pe umerii tinerei și-i împinse afară pe cei doi, amenințându-i că, dacă nu dispar, cheamă Poliția Animalelor.
Anelie și Marcian ieșiră abătuți, neîndrăznind să vorbească parcă între ei de grozăvia pe care o bănuiau în spatele ușii închise în nas. Ascultară o clipă și, auzind țipete ascuțite, plecară cu ochii în lacrimi de imposibilitatea unei acțiuni imediate.
– Ce să facem, să sunăm noi la Poliția Animalelor și să le povestim tot?
– Și crezi că or să ne ia în seamă, mai ales în fața cucoanei ăsteia? E cuvântul nostru contra cuvântului ei…
Câteva zile încercară să-și vadă de existența obișnuită, însă nimic nu mai era ca înainte. Ba chiar cei doi se ocoliră intenționat – simpla vedere le amintea de suferința comună. El însă urmări pisica mai departe pe rețeaua de socializare și curând o așteptă din nou la mașină pe Anelie:
– E din ce în ce mai slabă și mai tristă pisica noastră!
Vru să-i arate. Ea refuză cu un gest telefonul.
– Știu. Am văzut și eu!
– Ce facem? Trebuie să putem face ceva.
– Mergem și o furăm, așa cum a furat-o și ea din fața blocului. Sunăm, intrăm, prindem un moment, o luăm pe sus, plecăm și asta e. Mai vedem după aia.
– Hai!
Cum conversația avea loc pe trotuar, câțiva vecini o auziră și se oferiră să meargă și ei. Fiind așa mulți, s-au dus pe jos și de data asta n-au mai anunțat-o pe doamna hoață că vin, ca să nu întâmpine un refuz. Au sunat direct la ușă. Surprinsă, Babella DeBau le-a deschis, pregătindu-se de o tiradă vizibil în defavoarea lor, a pisicii, a oricui în afară de ea. Numai că, văzând atâția oameni la ușa ei, avu un moment de derută. Pisica, refugiată în același loc, a profitat imediat, sărind din nou în brațele tinerei, iar Anelie, simțind-o, o strânse la piept și ieși cu ea, plecând cu toții în grabă, cu pisică cu tot, absolut indiferenți la ocările ce răsunau pe scară în urma lor. S-au oprit doar cât să râdă de nepotrivirea vorbelor cu cea care le emitea și care avea pretenția a fi o mare doamnă.
Prințesa slăbise îngrozitor, de amărăciune. Se vedea că nu mai mâncase de mult și că-i pierise cheful de trai. Când ajunseră la bloc, Anelie scoase un plic cu mâncare pisicească din geantă, iar pisica nu mai așteptă o clipă în plus și, cu o poftă uriașă, îl înfulecă de pe asfalt, fără farfuriuță, fără nimic, pe nerăsuflate.
Vecinii o mângâiară pe săturate, deși Prințesa părea că nu se mai satură nici de mâncare, nici de alintături, apoi o luară spre apartamentele lor.
Marcian îi întinse un șervețel lui Anelie, să se șteargă.

– Mulțumesc, îi răspunse ea politicos, apoi, fericiți, izbucniră din nou în râs, cu Prințesa torcând și frecându-se când de unul, când de altul, în curbe fără nicio direcție, vrând parcă să recupereze tot timpul pierdut.
Surpriza finală fu Năzdrăvan, care aflase cumva tot ce se întâmplă. Apărând de după colț, își reluă rapid locul, nemișcat, părând să aștepte lângă ușa scării. Slăbise și el între timp, deoarece, de îngrijorare, nu mai pusese gura pe nimic în ultimele zile, dar privea scena cu ochii sclipind. N-apucă să privească mult. Prințesa părăsi imediat picioarele oamenilor și o zbughi spre el, mormăind ceva pe limba ei. Plecară împreună spre spatele blocului mirosindu-se și atingându-și cozile tremurate, parcă împletindu-le într-un destin comun, în care să nu mai fie despărțiți niciodată.
Muți de uimire în fața solidarității celor două feline, Anelie și Marcian rămaseră unul lângă altul, privind după ele în neștire.
– Să-i fi dat și lui ceva să mănânce…, șopti Anelie.
– Lasă-i. Au timp să recupereze, zise și Marcian și, fără să-și dea seama, o prinse de mână pe frumoasa tânără pe care, în urmă cu o săptămână, încă o urmărea pe geam, îndrăgostit în taină, fără să-i imagineze că va putea vorbi atât de curând cu ea.
Mâna lui Anelie tresări o clipă, apoi, învinsă de evenimente și de farmecul lunii pline, se lăsă în voia mâinii care o căutase. Porniră spre scară și, poate, și spre o viață împreună, aidoma patrupedelor cărora le redaseră fericirea.

_____________________________________

Poveste pentru Potecuță, cadoul meu de Crăciun (Potecuț, mă ierți c-am mai alunecat, pe ici, pe colo, mai ales spre final, pe lîngă subiectul de bază, dar greu să reziști unor așa tentații generoase…)

_____________________________________

Foto repr.: animalzoo.ro

Publicitate