Pe tine te-am iubit puțin mai tîrziu, dar cît pentru tot timpul posibil la un loc.
Nu chiar de la primele mele vacanțe, pentru că mă puneai să fac treabă, în loc să stau numai prin sat și pe dealuri, trebuia să fac și curat prin casă și prin curte…
Am măturat curtea mare și curtea mică, pentru că venea cineva, sau pentru noi, c-așa-i frumos, pînă cînd a ajuns tot pămînt și buruieni.
Și buruienile le-am tot plivit pentru pui, găini și ce mai erau an de an, pe care după aia le mîncam, pînă cînd n-au mai fost nici păsări, nici voi, am rămas doar eu.
Am frecat, spălat și șters paharele din vitrina din holul mare de atîtea ori, că azi n-a mai rămas nimic din ele, nici măcar holul… Am schimbat atîtea hîrtii în atîtea sertare, știi, hîrtiile alea albe de le-aduceam din București și mai furam din ele să mai scriu și eu cînd m-apuca, în timp ce lumea punea ziare… și nici sertarele nu mai sînt.
S-au dus, și paharele, și dulapul, și sertarele, nu de cît le-am curățat eu, ci de vreme, că așa se duc toate lucrurile la un moment dat. Se termină cu ele. Și cu oamenii se termină, dar ei, unii dintre ei, cum ai fost tu, bunica mea, îți rămîn și după sfîrșit.
Banii pe care mi-i dădeai în plus, pe lîngă cei pe care mi-i dădeați împreună, de fiecare dată înainte să plec cu cursa aceea de dimineața, de la ora patru jumate, cînd era frig afară în orice anotimp și abia se crăpa de ziuă.
Preotul din sat pe care bunicul îl dădea afară pe o poartă și tu-i făceai semn să intre pe cealaltă, pe furiș, să-și facă și el treaba.
Pisicile pe care le mîngîiai pe-ascuns cu mine și mă lăsai să le iau în camera mea, știai și te făceai că nu, pentru că aveai un suflet bun, tare bun.
Vreo vecină sau femeie din sat, le ascultai mereu, le ajutai mereu cum puteai.
„Să nu știe tata”, tata, adică bunicul, era parola pentru toate astea, numai că tata știa tot și s-a făcut o viață că nu știe, am aflat mult, mult mai tîrziu…
Pe tine am învațat crescînd să te iubesc. Dar cel mai mult și pentru veci te-am iubit atunci cînd am fost și eu femeie și-am ajuns și mamă. Atunci am văzut altfel toată lumea din jur, toată viața mea, a ta, a noastră.
Primeai orice, dădeai orice, iertai orice, treceai peste orice. Erai mereu acolo, știi, prezența aceea nevăzută căreia numai cînd n-o mai ai îi simți aripile îngerești, umărul pe care poți să-ți plîngi toate spusele și nespusele.
Pentru ca eu să exist, a trebuit să se facă cum că tu erai foarte tînără și orfană, de război, și încă ne-bunicul meu să te zărească și să-și spună că ești tot ce-i trebuie, apoi să te ia din satul tău și să te ducă în al lui, departe. Unde să te lase într-o curte, cu încă ne-străbunica mea, altă minune de femeie, și să plece la rîndul lui la alt război, din care nu aveai de unde să știi dacă se va mai întoarce… S-a întors și restul e istorie adevărată, pentru că, uite, eu exist acum.
Ai fost și-ați fost bunicii din cea mai frumoasă poveste din lume, pentru că-i a mea. Nu sînt ca voi, nu simt că am chiar smerenia ta și chiar mîndria bunicului meu în fața vieții și a morții, dar atît mi-aș dori, să las cumva, cîndva nepoților mei încă nenăscuți o infimă picătură din același sentiment de absolut pe care îl trăiesc eu știind că voi ați fost.
