Anti-reclamă la Veo (copiilor mei)

Instagram.scriitorul

Ați văzut-o azi pe Veo,
Cea cu ochii de Oreo…?

Știți pe Veo, jucăușa,
Care, dacă închizi ușa,
Pe ecran e-n casa ta
De n-ai cum scăpa de ea,

Blondă și analfabetă,
Încrezută și cochetă,
Deși pare din desene
Animate și obscene.

Ne tot amuzam în glumă
S-o votăm, că-i tare bună
Pentru validat prostia
Școlilor din România.

Însă gluma s-a-ngroșat
Și ne e viața pe blat,
Sănătatea e bolnavă,
Țara-i toată-n stare gravă.

Să ne adunăm, copii,
Să-i rugăm pe toți cei vii
Să-i dea kick, s-o bage-n spam,
Altfel spus – un vot de blam.

… Ce părere-aveți, copii?
Numai Veo să nu fii…

Gânduri la drum lung

Sursa posterspy.com

A fost o cursă lungă, lungă, pe care-o alergam în prostie, sperând și resemnându-mă, fără să am habar de traseu, ori măcar de linia de sosire. Mai târziu, aproape de final, fără să știu că eram atât de aproape, am aflat. Aflasem, așadar, unde se sfârșea cursa.

Am început să număr secundele invers. Alerg gâfâind, încordată, pe ultima sută de metri. Parcă mă prăbușesc, așa mi se pare mereu, și totuși nu cad. Mai e puțin, puțin de tot.

Voi reuși să simt clipa divină când panglica albă, în văzul a mii de spectatori care nu par să mă-nțeleagă, voi reuși să simt panglica liniei de sosire rupându-se de pieptul meu?

Apoi, golită de forțe și vise, amânând bucuria, să mă prăbușesc, obosită, învingătoare? Și totuși, ca o ultimă zbatere, aș fi în stare, sunt convinsă c-aș fi, să ridic o dată brațele spre cer. Iar în primele poze pe care mi le-ar face fotoreporterii, înainte de-o cumplită sfâșiere a simțurilor, în ochii mei ar licări lumina triumfului.

Mai e puțin… Nu mai văd în jurul meu. Oare ceilalți mai aleargă? Dar dac-am rămas numai eu, dacă ceilalți au abandonat, dacă spectatorii au plecat de mult, atunci de ce mai fug ca o nebună? Spre ce?

Aș vrea să mă opresc. Nu pot. Și deodată simt că nu trebuie să pot. Simt că n-alerg de una singură, că tribunele nu sunt goale. Și mi-e ciudă atunci pe toți alergătorii din spatele meu, pentru că știu că toți gândesc la fel ca mine. Și eu, când eram în poziția a cincea, a patra, a treia, a doua, gândeam la fel.

Și mă tem de ei, mă tem de disperarea ultimei sute de metri. E una anume.

Să fiu pe locul doi… Adică să știi că mereu în fața ta e cineva. Nu, n-o să mă mai gândesc la așa ceva, îmi pierd concentrarea.

Încă puțin… Dar, dacă n-aș fi fost a doua, nu puteam fi prima. Nu se poate câștiga o cursă decât trecând prin locul doi.

Un alergător de cursă lungă știe întotdeauna că nu poate fi în fruntea celorlalți de la început până la sfârșit.

Dar locul doi mai e și siguranța că ceilalți mai sunt în cursă, atâta timp cât vezi pe cineva în fața ta. Căci pierzi secunde uitându-te în spate.

Dacă n-ar fi locurile doi și trei si restul, n-ar mai fi nici cursa…

… Crainicul a-nceput să numere invers. Îi aud ca prin vis vocea. Încerc s-o-nlătur, mă tulbură. Aud tot mai distinct răsuflări și pași în urma mea. Aș vrea, vreau frenetic să privesc în spate. Îmi adun toate forțele… N-o fac. Nu pot. Poate că mi-e teamă.

Ultimii metri. Cel din spatele meu se-apropie tot mai mult. Îl simt, îi simt disperarea. Simt nebunia ultimului atac. Panglica e-aproape, tot mai aproape, albă, perfect întinsă, dincolo de ea – mulțimea așteptând să năvălească, blitz-urile lor pregătite… Pentru mine, oare?… mai apuc să gândesc și, deodată, nu mai simt nimic.

Leapșă preluată

Sursa – jocuridincopilarie.ro

Am preluat leapșa, pornită pe dealedianei.ro, de la Vrăbiuțe. Am considerat că sunt niște întrebări de bun simț și cu unele răspunsuri sunt oarecum datoare micului meu grup de cititori (text adaptat).

1. Cum alegi subiectul unui articol? Cauți idei sau vin ele la tine?

Nici eu nu aleg, e plin de subiecte și-n noi și în afara noastră. Doar așteaptă să fie scrise.

2. Ai zile în care pur și simplu nu ai chef să scrii? Dacă da, ce faci? Ignori sentimentul și scrii oricum?

Absolut că da, am zile fără scris și nu scriu, aștept să vină. Scrisul, cheful, ce-o fi, când vine scriu și pe stradă-n timp ce merg, și noaptea la 3 dacă m-am trezit pentru asta. Când nu, nu m-ajută nimic din exterior să încropesc un text oarecare.

3. Care este subiectul preferat despre care îți place să scrii?

Sufletul omului. Esențe. Nu de parfumuri.

4. Cum îți împarți timpul între familie și blog?

Nu-i împărțeală, se îmbină, uneori se completează. Cum le vine rândul.

5. Dacă nu ai avea colaborări, ai scrie despre diferite produse?

Nu am colaborări, nici nu m-am gândit până acum. După ce-am trecut printr-un SuperBlog, categoric aș scrie, dar numai despre ce îmi place cu adevărat.

6. Care este produsul pe care l-ai recomanda oricând?

Nu am obiecte preferate. Doar oameni preferați.

7. Care este cartea pe care o recomanzi fără rețineri?

Patul lui Procust. Nu, nu suntem la bac sau pierduți în timp prin vreun liceu, dar am vorbit de curând de ea și mi-a revenit în minte plăcerea descoperirii ei.

8. Ai în jurul tău prieteni bloggeri?

Cred că pot răspunde afirmativ, pe câțiva îi cunosc chiar live și mi se pare foarte important.

9. Cât de important este aspectul blogului pentru tine?

Este, evident, doar mă reprezintă virtual. Mi se pare important să fie curat, clar, prietenos. Și să aibă nume și prenume.

10. Un gând pentru bloggerii începători!

Follow the sun… de la un începător pentru alți începători…

Telefonul

– … Alo?
– Da…?
– Bună ziua. 0216393969?
– Da.
– Cine sunteți? Cine ești…?
– Tu ai sunat. Tu cine ești?
– Eu…? A, da. Sunt Issabela. Așa mă cheamă.
– Și cu cine vrei să vorbești?
– Habar n-am. Am sunat să văd dacă mai există numărul ăsta.
– Există.
– I-am pus o grămadă de prefixe, să-l actualizez. Dar numărul, numărul în sine… Acele șase cifre.
– Dacă am răspuns eu la el, înseamnă că e.
– A fost primul meu număr de telefon.
– …………………… (tăcere de copil)
– Dar nu mi-ai zis, tu cine ești?
– Mama nu-i acasă.
– Nu vreau cu mama ta. Voiam doar să văd dacă mai răspunde cineva.
– Am răspuns. Dar mai bine închid. Mama zice să nu vorbesc cu străinii.
– Vorbim de câteva minute, ți-am spus și cum mă cheamă, nu mai suntem străine, nu?
– ………………… (tăcere de copil)
– Bine. Dar tu nu mi-ai spus. Spune-mi măcar unde stai.
– Nu am voie să spun unde stau. Cine mă sună trebuie să mă cunoască și să știe unde stau.
– Ai dreptate… Și e logic. Stai într-un bloc cu patru etaje, la etajul trei. Am ghicit?
– … Da. Dar… dar ai zis că a fost numărul tău, adică ai stat aici și tu?
– Da. Acum foarte mult timp.
– Și de ce ai plecat?
– Am crescut. Copiii cresc și pleacă la casele lor. De obicei, nu mereu.
– Eu nu aș vrea să plec de-aici.
– Poate nu vei pleca. Uite, să-ți mai demonstrez, să vezi că nu te mint cu nimic.
– Demonstrează-mi.
– Era un brad în fața scării. Era mic și el. N-ajungea la geamul meu… geamul tău, adică. Și nimeni nu taie brazi de obicei, taie alți copaci. Trebuie să mai fie bradul ăla.
– Da, e bradul!
– Și trebuie să fi trecut acum de etajul trei, poate că-i cât blocul…
– Nu, e cât ai zis tu prima dată. Poate crescuse prea mare și, ca să nu-l taie, că spui că nu se taie brazii, i-au tăiat doar vârful și e din nou cât era. Înțelegi?
– Da, cumva…
– Bine… Acum te cred. O să-ți spun și eu un secret. Acum ne cunoaștem, că am vorbit mult.
– Sigur, chiar sunt curioasă.
– Și pe mine mă cheamă ca pe tine, dar mama îmi zice Issa, mai scurt. Îmi zice Issabela doar când se supără pe mine.
– … Și câți ani ai, … Issa?
– Șapte ani. Mă duc singură la școală. Și stau singură acasă. De-aia am răspuns. Mă plictisesc și afară nu-i nimeni.
– ……………………. (tăcerea mea)
– Și secretul meu e că nu am telefon.
– … Nu înțeleg, cum nu ai, dacă vorbim?
– Nici eu nu înțeleg. N-avem telefon, nici prietenii mei nu au. N-are nimeni telefon acasă. Doar am văzut unul la mami la serviciu, când mă ia cu ea.
– ………………….. (altă tăcere a mea )
– Și mi-am imaginat că avem și noi unul acasă, să vorbesc când sunt singură și mi-e urât. Mi-am imaginat numărul ăsta, 393969, pentru că îl țin minte ușor. Atunci noi de ce vorbim acum?

Foto – cronicipebune.ro

Tirul cu arcul, un sport individual de echipă

Doar șase săgeți ai în tolbă și ce greșești – greșit rămîne. Toată făptura ți-o pui în săgeată pînă pleacă din arc. Cînd a țîșnit, orice calcul și orice noroc din lume se duc și rămîne așteptarea. Drumul ei e implacabil, orice gest și gînd sînt în zadar. Ochii-ți stau goliți pe țintă, pe mijlocul acela galben. Și, cînd săgeata s-a înfipt, s-a terminat. Iei totul de la capăt, cu următoarea. Mai e un pas. Greu: să o ignori pe cea trecută. Dacă a atins cercul dorit, să nu te culci pe laurii ei; dacă nu – să nu disperi. Înveți să înțelegi că a fost unică și că cea care vine e la fel. Ca șansa.
Viața e o tolbă cu săgeți. Doar că lor nu le știm numărul….

… Așa reflectam, conform „amintirilor” facebook, pe una dintre băncile de pe marginea terenului de tir cu arcul al stadionului Olimpia, acum vreo doi ani, privind jocul.
Am tras și eu. Am nimerit destule, din prima, cum se spune, cu antrenoarea lîngă mine și cu cele cîteva indicații sumare obligatorii. Normal, de ce să nu reușesc, eram afonă la tir, dar nu la experiența atingerii unei ținte și la puterea de concentrare.

Însă cel mai frumos lucru, pe care nu l-am povestit atunci, era dusul arcașilor după săgeți. Din acest fapt înveți, poate, mai mult decît din trasul propriu-zis.
Pașii aceia agale ai tuturor, o liniște anume în care, după, numai după ce și-au tras toți toate săgețile, pleacă împreună să și le adune. Un spirit de echipă căruia nu ai cum să nu i te supui, oricine-ai fi și-oricît de nou ai fi. Altfel nu merge.
Mersul încet, negrăbit dar nici leneș, paralel, în timp ce vorbele schimbate molcom se intersectează prin căldura anotimpului respectului pentru celălalt.

Respect pornit din regula elementară că nu ai voie să pleci după săgețile tale decît după ce și le-au tras toți. Poți să faci ce vrei cu ale tale, cu ținta ta, cu arcul tău, poți să ai cel mai rudimentar sau cel mai sofisticat arc, aștepți să termine toți, altfel cineva rănește sau poate fi rănit.

Liniște și pasiune mocnită sau doar relaxare absolută, multă liniște în aer și în om.
Oameni care își vorbesc egal, iarăși oricine și oricum ar fi.

Un sport care, practicat mai îndelung, sînt sigură că te poate defini în cele din urmă.

Bunicii mele

Pe tine te-am iubit puțin mai tîrziu, dar cît pentru tot timpul posibil la un loc.

Nu chiar de la primele mele vacanțe, pentru că mă puneai să fac treabă, în loc să stau numai prin sat și pe dealuri, trebuia să fac și curat prin casă și prin curte…

Am măturat curtea mare și curtea mică, pentru că venea cineva, sau pentru noi, c-așa-i frumos, pînă cînd a ajuns tot pămînt și buruieni.

Și buruienile le-am tot plivit pentru pui, găini și ce mai erau an de an, pe care după aia le mîncam, pînă cînd n-au mai fost nici păsări, nici voi, am rămas doar eu.

Am frecat, spălat și șters paharele din vitrina din holul mare de atîtea ori, că azi n-a mai rămas nimic din ele, nici măcar holul… Am schimbat atîtea hîrtii în atîtea sertare, știi, hîrtiile alea albe de le-aduceam din București și mai furam din ele să mai scriu și eu cînd m-apuca, în timp ce lumea punea ziare… și nici sertarele nu mai sînt.

S-au dus, și paharele, și dulapul, și sertarele, nu de cît le-am curățat eu, ci de vreme, că așa se duc toate lucrurile la un moment dat. Se termină cu ele. Și cu oamenii se termină, dar ei, unii dintre ei, cum ai fost tu, bunica mea, îți rămîn și după sfîrșit.

Banii pe care mi-i dădeai în plus, pe lîngă cei pe care mi-i dădeați împreună, de fiecare dată înainte să plec cu cursa aceea de dimineața, de la ora patru jumate, cînd era frig afară în orice anotimp și abia se crăpa de ziuă.

Preotul din sat pe care bunicul îl dădea afară pe o poartă și tu-i făceai semn să intre pe cealaltă, pe furiș, să-și facă și el treaba.

Pisicile pe care le mîngîiai pe-ascuns cu mine și mă lăsai să le iau în camera mea, știai și te făceai că nu, pentru că aveai un suflet bun, tare bun.

Vreo vecină sau femeie din sat, le ascultai mereu, le ajutai mereu cum puteai.

„Să nu știe tata”, tata, adică bunicul, era parola pentru toate astea, numai că tata știa tot și s-a făcut o viață că nu știe, am aflat mult, mult mai tîrziu…

Pe tine am învațat crescînd să te iubesc. Dar cel mai mult și pentru veci te-am iubit atunci cînd am fost și eu femeie și-am ajuns și mamă. Atunci am văzut altfel toată lumea din jur, toată viața mea, a ta, a noastră.

Primeai orice, dădeai orice, iertai orice, treceai peste orice. Erai mereu acolo, știi, prezența aceea nevăzută căreia numai cînd n-o mai ai îi simți aripile îngerești, umărul pe care poți să-ți plîngi toate spusele și nespusele.

Pentru ca eu să exist, a trebuit să se facă cum că tu erai foarte tînără și orfană, de război, și încă ne-bunicul meu să te zărească și să-și spună că ești tot ce-i trebuie, apoi să te ia din satul tău și să te ducă în al lui, departe. Unde să te lase într-o curte, cu încă ne-străbunica mea, altă minune de femeie, și să plece la rîndul lui la alt război, din care nu aveai de unde să știi dacă se va mai întoarce… S-a întors și restul e istorie adevărată, pentru că, uite, eu exist acum.

Ai fost și-ați fost bunicii din cea mai frumoasă poveste din lume, pentru că-i a mea. Nu sînt ca voi, nu simt că am chiar smerenia ta și chiar mîndria bunicului meu în fața vieții și a morții, dar atît mi-aș dori, să las cumva, cîndva nepoților mei încă nenăscuți o infimă picătură din același sentiment de absolut pe care îl trăiesc eu știind că voi ați fost.

Liderii și „lanternele”

Era una dintre pasiunile adolescenței mele să prind pe stadion vreun derby dintre vreun lider și-o „lanternă”.

Învățam, pe neștiute, mult din meciurile acelea.

Vedeam lîncezeala cu care jucau de obicei primii clasați. Mă rog, dacă era Steaua îi ziceam „degajare” în loc de „lîncezeală”.

Toate meciurile începeau cam așa, invariabil. Cu pase moi între deja campionii care parcă dormeau pe teren. Cu disperarea și agitația celor de pe ultimul loc, în funcție de ce scor aveau nevoie ca să rămînă-n liga-ntîi (divizia A…).

Pe la mijloc se echilibra mai mereu. Primii se mai trezeau, ultimii nu mai sperau.

Apoi, inevitabil, disperările ultimului sfert de oră, în ovațiile sau/și huiduielile galeriilor.

De destule ori se întîmplau și minuni. Minunile iau mereu numele care ne trebuie nouă. La ei, la „lanterne”, se defineau prin golurile din ultimele minute.

Alteori, picau în B. Un tur și-un retur, cîțiva ani, o viață. Cu demnitate sau înjurînd și scuipînd pe teren.

Nici campionii oricărui moment n-au avut vreodată contract pe veci cu primul loc.

C-așa-i în sport, ca-n viață, tipare peste tot, doar că-n sport, spre deosebire de viață, orice fault e sancționat pe loc iar fair-play-ul e legiferat pînă devine trăsătură de caracter. Cel puțin a liderilor adevărați, care nu joacă nici măcar un amical cu îngîmfarea campionilor momentului. Sau a unei „lanterne” veritabile, care și-a asumat greșelile unui campionat și, din ele, o viziune nouă asupra următorului.

(foto Gabi Balint – eusunt12.ro)