„Cu cheia de gît”

… Sau desființarea altui mit. Dincolo de compunerile perene cu acest titlu, din ce în ce mai greu primite de copiii de azi, dincolo de strălucirea în imagini și în media a acestei zile, dincolo de un placebo inoculat zeci de ani… ce rămîne?
Să-mi ziceți că-s nebună sau prea dramatică după ce terminați de citit.

Sînt gînduri pe care nu le-am avut niciodată pîn-acum în forma asta și-s stîrnite de alt articol citit pe blog despre aceste zile, un articol foarte frumos și nostalgic, în care s-a strecurat un cuvînt…

„Copii mici într-un careu, ce nu-l înțelegeam, în care m-aș fi ascuns după mama. Urma abandonul, într-o clasă cu cărți pe masă și flori”.

Abandonul. Pe prima-prima zi de școală n-o țin minte nicicum. Nici pe următoarele imediate, era bunicul meu cu mine-n București, exact pentru asta venit, că mama era la serviciu. Dar a plecat repede, mai mult de-o săptămînă nu stătea oricum de obicei, că avea mereu treburi la țară. Și astfel mi-a rămas mie în suflet pe viață prima zi de școală după ce-a plecat bunicul. Ca tot omul, rîd acum în cor, refuzînd să văd și altfel, copilul din mine respinge judecata ei.

A fost așa, că aveam vreo șase ani jumate și veneam prima oară singură acasă. Și impresia impregnată, pe care o las încă pitită bine, ca să pot să rîd cu ceilalți, e de cînd am ajuns. Pot să văd cu ochii minții, dacă îi întredeschid, momentul acela. Urcatul cu pași grei și hotărîți pe scări trei etaje. Băgatul, pentru prima oară singură, al cheii în ușă. Sunetul răsucirii ei. Apăsatul pe clanță. O deschid. Larg. Rămîn cîteva clipe-n ușă, atît a fost nehotărîrea. O închid. Închid și yala. Nu mai țin minte dac-am pus și lanțul, dacă aveam în momentul acela sau lanțul de pe interiorul ușii a fost mai tîrziu. Ca-n vis arunc pe jos ghiozdanul și, încălțată, îmbrăcată, ca la o comandă, mă duc și mă arunc pe patul din sufragerie și-ncep să plîng. Auzeam singurătatea din casa goală și-am plîns atunci cu hohote, suspine și sughițuri mult, mult, foarte mult, timpul îmi părea interminabil.

Și-am repetat ritualul respectiv cîteva zile la rînd, doar timpul acelui plîns scădea vizibil, cred că vreo săptămînă, nu mai știu, pînă într-o zi, cînd am vrut să plîng din obișnuință dar nu mi-a mai ieșit.

Și-abia atunci a început viața mea de copil cu cheia de gît.

Dar niciodată nu m-am gîndit la acele zile ca la un abandon, deși așa le-am primit, pentru că altfel n-aș mai putea rîde în continuare și povesti senină despre ele.

Cișmeaua

Octombrie 1984. O seară oarecare de toamnă. Rece, palidă, târzie. Un București ce mirosea a desfătare, un București cu brațele întinse spre plăceri. Așa-i percepeam luminile și aromele de câte ori veneam seara de la marginea orașului în centru.

Eram la capătul tramvaiului 16. Eu și el, doi elevi, în uniforme sub luminile colorate ale felinarelor, restaurantelor și magazinelor, rătăciți parcă în noaptea aia stranie, el ținându-mă de umeri, eu lipindu-mă de el, cu vânt în juru-mi și în mine, împărțită de contradicțiile zilei care se sfârșea, căutând un liman.

Îl învățasem, îmi pusesem în gând și reușisem, să-l fac să meargă cu mine pâna la capatul tramvaiului, să nu mai coboare în fiecare seară la el, la Lizeanu. Din orgoliu și din alte ambiții legate de întâmplările de prin clasă, pe care nici mie însămi nu mi le spuneam prea mult.

Ne-am îndreptat spre cișmea.

… Așa spusese el, copilărește, în prima seară:
– Eu am venit pân-aici doar ca să beau apă de la cișmea!
– Atunci bea și pleacă, i-am răspuns.
Și n-a plecat. A rămas și am mai stat de vorbă. Apoi, în fiecare seară, cu sufletul al naibii de-nsetat, începuse să vină să bea apă de la cișmea, iar eu să-l privesc…

… Tăceam, și eu și el. S-a aplecat. A băut apă. Și-atunci, spontan, fără să-nțeleg de ce și fără să mă pot stăpâni, am simțit și eu că mi-e sete. Sete de ce…? Nu știam de ce, dar știam, primitiv obicei, că sufletele însetate se adapă. M-am aplecat și am băut. Fiori de gheață mi-au străbătut trupul. M-am îndreptat. Mă scuturam de impresiile trăite și nu-ndrăzneam să cred cât de ușoară și de nouă pot fi… În clipa următoare l-am văzut. Uitasem de el, sau parcă-l uitasem și parcă totuși nu, fusesem prea ocupată cu mine însămi; dar când l-am văzut, în fața mea, mult mai înalt decât mine, cu mapa sub braț, cu mâinile atârnând neputincioase, privindu-mă gol, trist și răbdător, întâi m-am cutremurat, infiorându-mă ușor, pregătindu-mă să râd. N-am putut. Era ca și cum vedeam întâia oară nudul unui adevăr: că Marian venea în fiecare seară până acolo anume pentru mine. Și nimic, nimic din jur și nici din mine în clipa aceea nu se potrivea cu nebunia cotidiană, cu agitația zilnică și nici cu apa pe care o băusem. Mai aveam încă gust de apă în gură, buzele încă îmi erau reci și ude când m-am ridicat pe vârfuri și mi le-am lipit de ale lui, reci și ele și parcă prea uimite.
A fost un sărut scurt de tot, scurt ca și sentimentul meu pentru el și la fel de grăbit ca tropăitul stropilor unei ploi de vară pe asfalt. Am privit lung, parcă vinovată, cișmeaua, apoi, fericită, am ridicat capul și am dat din umeri. Mâine ne vedeam oricum din nou la școală și va fi totul ca de obicei, nu ca acum. Ne-am despărțit cu cel mai firesc „pa” din lume.

Nu mai știu care l-a zis întâi. Poate că eu. Mă grăbeam să plec, să-mi fac ordine în sertarele inimii. Și iată cum am rânduit harababura pe care-am găsit-o aici: nu-l iubeam pe Marian, nu-l iubisem niciodată și nici nu-l puteam iubi. Îmi spunea mereu că mă iubește ca și cum ar zice că el și-aduce halatul la atelier c-așa a zis profu’. Când eram despărțiți sau când eram cu alcineva nu mă gândeam la el deloc, nici nu-mi găseam vreo vină. Înregistram dragostea lui așa cum era, fără s-o adâncesc, fără s-o înțeleg, fără să mă deranjeze. Eram puternică și era slab, așa-mi spuneam. Dar nici fără el, să știu că există așa, undeva, nefiresc de pasiv, nu era bine. Nu-l iubeam, deci, dar mi-era drag și țineam la el și puteam trăi astfel o veșnicie. Îi dăruiam din când în când câte ceva, niciodată prea mult și niciodată prea puțin, ca să nu-l pierd… pentru că mai erau și Paul și Virgil și nu știam ce…

… M-am ciocnit, mergând pe jos ultimii pași, într-un târziu de-un om, a vrut să mă certe, s-a răzgândit, m-a lăsat în pace… și am ajuns acasă, mâncare, teme, discuții și am pierdut, irevocabil, clarificarea.

(fragment; foto – art-historia.blogspot.com)

Rutină

Întîi fb. Acolo cunosc cei mai mulți oameni, dar vorbesc practic cu cei mai puțini. Văd rapid ce mai face pisoiul lui X, cîteva cafeluțe cu steluțe, glumele obișnuite, citatele și motivaționalele pe care nu le mai duc niciodată pînă la capăt, apoi pozele egocentriste. Sînt cîțiva oameni care chiar au ceva de spus ei înșiși, dar n-am mereu norocul ăsta matinal.

Apoi, wordpress. Acolo-i altceva, deși mai sînt pe alocuri și politețuri glamurate și una-două-trei greșeli gramaticale, dar poți conversa. Și cam de fiecare dată își revine și stima mea de sine, gîndindu-mă a infinita oară că, totuși, nu nevoia mea de comunicare e patologică, ci lipsa coechipierilor.

De insta uit în general. Doar așa, să văd ce poze-au mai pus copilu’ și amicii lui sau dacă am chef să mă enervez de dimineață și n-am alte motive la îndemînă, cel descris e garantat. Știu, conflictul dintre generații, dar nu l-am inventat eu.

Arunc un ochi și pe mail, doar ca să mă mai dezabonez de obicei de la chestii neinteresante sau să mai semnez în neștire petiții, sperînd că poate au un sens în alte colțuri ale lumii. Cu skip la „donate”, dac-aș avea zece lei în plus într-o zi ar trebui, în mai toate sistemele, să dau încă cinci ca să se ducă ăia zece, asta e.

Pe reddit mi-l las mereu spre final. Acolo totul e impersonal, dar măcar interesant, mai greu cu umpluturile iar fake-news-urile sînt excluse. Firesc, au moderatori. Și-mi zic a cîta oară-n minte că, pînă la urmă, omului tot îi trebuie ceva ghidaj, cumva, oricum, altfel devine sat fără cîini pe pămînt, libertatea absolută e un mit inutil.

Și, la sfîrșit de tot, mesajele, de orice fel. Singura plăcere sinceră, cînd vorbești cu celălalt direct. Mesaje, adică cuvinte, nu cîntecele, inimioare, pupicei și alte aberații redirecționate, pe care le ignor constant și cu desăvîrșire.

You Tube are regim special, e pentru drumuri. Nimic altceva nu te duce prin București mai ușor spre orice destinație dorită sau nevoită.

Toate cele descrise în timp ce cafeaua reală, de dorit fără incidente, se face singură și numărul de pisici momentane își termină micul dejun și le împrăștii prin casă.

Apoi, pînă începe viața zilei cu pricina, devin stăpîna absolută a unui timp definit, același în fiecare anotimp. Doar gîndurile-s altele mereu.

Cît încă… nu știu.

(foto – bookaholic.ro)

Despre alți oameni frumoși

Îi cunoști, mai mult sau mai puțin, știi cumva că există. Dar, de obicei, în vîltoarea vieții, uiți.

Pentru că, de obicei ape limpezi la suprafață, ei sînt și în adînc tăcuți, cuminți, liniștiți. Nu plîngi curent pe umărul lor, nu se afirmă în furtuni, nu ies în evidențe reale sau virtuale, nu-i bagi în seamă dacă sau cînd ești cap de afiș, nu-i pui la nici o numărătoare. Dacă ești simplu spectator și tu, nici atît, aveți locuri separate, fără intersecții, doar piesa aceea comună de teatru. Nu cer, nu aplaudă, n-au partituri pe portativ.

Dar, nu știu cum se face, îi simți. Tocmai cînd ai nevoie mai multă. În tristeți, în necazuri, la răscruci, evenimente, bucurii, primești un semn, un gest, un cuvînt și îți aduci aminte și te-nseninezi, înțelegi brusc că ei au fost, sînt și vor rămîne mereu acolo, independent de tot și oricum ai fi, alături într-un alt drum, nevăzut, necunoscut. Necondiționarea aceea din povești.

Ca penele acelea despre care lumea spune că ar fi căzute de la îngeri. Sau orele fixe la care te uiți întîmplător la ceas. Ca atîtea alte credințe-superstiții pe care ni le-am creat noi înșine în dorința de a exprima omenește un inexprimabil.

… Și-apoi uiți din nou, în cotidianul și în drumul tău obișnuit.

Și așa mai departe.

Matrix (sau „la ce te gîndești?”)

Îl trezi miorlăitul unei pisici supărate de prin curțile vecine, cu ceva momente mai devreme decît de obicei, și simți cumva că acest minuscul fapt, ieșit din tiparul existenței pe care și-o crease cu sîrg, nu-i chiar în regulă.

Ziua se crăpa ușor, obișnuită și independentă, cafeaua își aștepta ora programată, toate erau cum le știa în jur – siguranța aceea de om matur și împlinit. Doar jumătatea aceea de oră își căsca hăul în fața lui, cerîndu-și hămesită dreptul de a fi umplută.

Și-atunci făcu ce nu face niciodată dimineața. Deschise rețeaua de socializare pe care își făcuse și el, formal, un cont. Nu era dependent, nici nu credea în ea prea mult, dar mai întreținea unele legături altfel pierdute și, mai ales, privea spectacolul lumii din jur, relativ senin și plictisit. Uneori chiar amuzat. Într-un ciudat elan de generozitate, se gîndi chiar să dea unele aprecieri. O făcea rar, doar în astfel de clipe, nu mințea dîndu-le, dar nici nu-i păsa atît încît să fie constant în această acțiune virtuală sporadică.

După click-ul pe iconița rețelei respective, îi apăru, ca de obicei, întrebarea aceea deschizătoare pe care nu o băgase vreodată în seamă serios, „la ce te gîndești?”. Vru să treacă peste, încercînd să deruleze imaginile aproape știute pe dinafară.

Cu un efort deja prea mare pentru ora aceea și în conturul unei neliniști necunoscute, reuși. Dar pisicuțele virtuale îmbrăcate după sezon sau sărbătoare, cafeluțele încadrate de trandafirași dantelați cu auriu, glumele în diverse limbi sau animate și pozele cunoscuților denotînd fericirile terestre dispăruseră toate. Reuși cu groază crescîndă să vadă cîteva imagini și mici clipuri, majoritatea desprinse parcă din site-urile cu trailere pentru filme horror sau pornografice, frînturi de scene în care se amestecau și unele chipuri cunoscute, nu pricepea nimic, opri sonorul speriat și privirea îi căzu din nou pe vîrful ascuțit al cuiului acelei întrebări, „la ce te gîndești”…

… N-o putea alunga din minte. Putea vedea doar, fizic, pe ecranul telefonului, cum i se conturează pătrățelul clasic al unei postări, lui, care nu posta de obicei mai nimic, și în acel pătrat îi apărură, ca-ntr-un vis interzis, cîteva străduțe vechi, pași de copil, o mînă-ntinsă spre obrazul lui, doi ochi privindu-l lung și curioși, o dorință nestăvilită de a…

… Și brusc înțelese totul. Întrebarea aceea imposibil de ignorat scotea și transforma automat în imagine, prin cine Dumnezeu știe ce soft modificat peste noapte, cel mai ascuns gînd al fiecăruia dintre noi.

Încremenit pe ecran, se întrebă, cu urma de rațiune ce-i rămăsese, ce timp automat de programare avea gîndul ascuns, odată scos din sine, pînă să se transforme în postare. Se mai întrebă dacă chiar își dorește să le știe pe ale celor din jur. Nevastă, copil, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunoscuți. Și dacă, știindu-le, știindu-l măcar pe al lui însuși pînă la capăt, putea face ceva. Dacă folosea la ceva.

… Undeva, departe, parcă-n altă lume, auzi atunci clinchetul final al expresorului, cafeaua calculată zilnic de cu seară era gata, cîinele, știindu-și ora, își cerea micul dejun, soarele de sfîrșit de vară își făcea și el datoria.

Cu o singură mișcare șterse aplicația respectivă de pe telefon și-și văzu de viață.

Condiția femeii (sau poveste de adormit conștiințe)

Impropriu, de fapt, căci femeia nu are sau nu pune condiții în societatea românească. De la naștere începînd, cînd încă pe alocuri ești „belea” sau „problemă”, „el” fiind viitorul, stîlpul etc.

Mă rog, eu, întîmplător, am fost și fată, și copil dorit într-un an istoric la noi: 1968.

Am trăit în anii adolescenței într-un cartier obișnuit al capitalei, idealizat încă de unii. A fost și frumos. Dar acolo am descoperit prima oară că zîmbetul și privirea și dorința de prietenie îți sînt interpretate rapid și fără echivoc într-un singur sens. Drept care am fost agresată, fizic sau verbal, de mai multe ori, din simplul criteriu că n-aveam tipare prestabilite în gîndire și comportament, că eram adică „altfel”.
De un vecin bătrîn de scară, „bunicuțul” ăla blînd și ideal, știți toți prototipul, o, ce om drăguț. De fiul unui cadru didactic căruia nu o să-i spun probabil niciodată, e cam tîrziu și cam inutil. De tatăl unui prieten și vecin, de ajunsesem să mă uit pe geam cînd ies din casă, să nu fie pe-afară; știți și modelul ăsta, vecinul veșnic săritor și politicos. De un imberb oarecare cu mușchi, prietenul uneia care, oarbă de gelozie, m-a făcut în toate felurile, tot ea pe mine, fapt total relevant și al „calității” ei.
Și majoritatea blamau, ca și azi, nimeni să-ntrebe care-i practic treaba, ca și azi, nimeni să te-nvețe, ca și azi, nimănui cui să te plîngi, ca și azi. Cu cît urlai mai mult și erai mai agresiv, cu atît erai mai tare. Ca și azi.
Și alte mărunțișuri. Întîmplări care m-au făcut să-nțeleg cam devreme că, dacă ești de sex feminin și te întinzi cuminte cînd ți se cere, ești „în rîndul lumii”, cu perspective de a deveni „doamnă”. Dacă te plimbi de mînuță, le zîmbești tuturor frumos, le vorbești nevulgar și nu te-ntinzi că așa nu vrei tu, ești curvă, e un cuvînt mai accesibil decît „inaccesibilă”.

Primii doi ani de liceu i-am făcut la unul care avea și seral. Or seraliștii ăia, mulți la fel de tineri ca și noi, de la zi, că așa era sistemul, mulți căsătoriți deja, nu mi-am bătut capul să-nțeleg de ce, se purtau fix ca niște băieți mai mari și liberi. Nici o idilă nu-ncepea cu „știi, eu sînt însurat”, asta era cireașa de pe tort aflată de la vreun alt coleg în vreo glumă aleatorie. Sau dacă-i mai căuta vreo nevastă prin orele de practică.

Apoi, pe unde-am tot lucrat. Institut, minister, șantier, ziar, editură, multinațională. Peste tot am fost țintă sau am cunoscut concubini clandestini.
Delegațiile și petrecerile alea de Crăciun așa nostalgice azi erau prilej de agățat absolut atunci. Apoi, după ’89, prilejul absolut a devenit munca aia cot la cot din orele suplimentare.
Dintre toate aceste alte experiențe, aș povesti doar una, stupid de amuzantă. Mă angajasem secretara unui avocat, printr-o prietenă mai în vîrstă, care era prietenă bună cu soția avocatului. Cabinetul era într-unul dintre apartamentele lor, soția – geloasă foc, am avut, firește, rețineri, dar am răsuflat repede liniștită, avocatul prefera blondele înalte, nu brunetele scunde care puteau face și treaba de birou a blondelor înalte, așa că și-a găsit rapid și o secretară blondă înaltă, pentru schimbul doi, că era volum mare de lucru. Ocazie cu care, muncind ca proasta, am aflat treptat că eu trebuia să fiu spioana care să raporteze soției și că el voia să fie acoperit. Firesc, i-am lăsat baltă, nemaifăcînd față dramelor lor cumulate, și-așa erau prea ocupați cu ele ca să mai țină cont și de cartea mea de muncă, de exemplu.

Și așa mai departe, peste tot și oriunde, la orice vîrstă, căci și acum mai (re)găsesc masculi-interpreți de orice vorbă și/sau gest.

Un bărbat mi-a spus, de curînd, prietenește, că orice bărbat care se-ntîlnește cu o femeie o evaluează automat în gînd, s-ar sau nu s-ar cu ea. Pe bune…?

Deci, cît lumea e condusă de această prioritate masculină…

Continuarea e a fiecăruia în parte.

Un hint, totuși, că nu pot să m-abțin: … n-avem nici o șansă.

(pentru Alexandra și pentru că, în anul de grație 2019, mai există „ce căuta Alexandra în mașina unui necunoscut”)

Foto : salda.ws

Gramatica altfel (4)

TENEȘI – nu. TENIȘI e corect, eu cred că toată lumea știe măcar acum ce joacă Simona Halep, tenis, nu tenes. De la „tenis” la „teniși” e lovitură directă.

TRELING – sincer, nu l-am auzit personal, mi-a spus o prietenă. Dar, căutând pe google, cică-i foarte răspândit suburban. Probabil de la a doua silabă, cu nuanță chinezească, marca multor treninguri românești. De a doua interpretare a lui „ling” (verb la persoana întâi singular) mă lipsesc. Măcar ca s-o evitați și voi, spuneți corect: TRENING.

ȚIGARE – altă formă de colț de bloc cu semințe, corect e ȚIGARĂ. Dacă nu fumați, nu-l mai folosiți, zgârie urechea și e și nesănătos. Obiceiul, nu cuvântul.

AȘEAZĂ, ÎNȘEALĂ – mari și destul de neștiute greșeli. Am zis că fără desinențe, alternanțe fonetice, etc, nici nu le știu jocul teoretic în întregime, ajunge doar că sînt corecte el/ea AȘAZĂ și el/ea ÎNȘALĂ, sînt numai aceste două excepții de acest gen în toată limba noastră, pot fi ținute minte.

SERVICI – nu știu de unde vine forma asta, poate din lenea proverbială românească, dar, scris așa, îmi pare tare sărac, în ciuda semnificației lui. Poate, dacă-i zicem corect, SERVICIU, crește și salariul aferent…

HiLAR – e ceva mai vechi de Hillary Clinton, ca să-l bănuiesc de vreo legătură mentală, poate cu dorința de a epata să aibă vreuna, că sună mai pretențios, n-am idee, cert e că e pur și simplu ILAR

DRAGELE MELE – o păcaleală explicabilă, în gramatică există și un capitol numit „hipercorectitudine” în plasa cărora mai cad unii, în special la acorduri. Nu-i cazul aici, și ei și ele ne sunt la fel de „dragi” la plural, adică DRAGII MEI și DRAGILE MELE.

ÎNTÂIA – doar când faceți ceva întâia oară… În rest, e ÎNTÂI. Clasa întâi, banca întâi, dragostea dintâi… Deși am citit pe alt blog că DOOM ar fi admis „clasa întâia”, dar nu am verificat, mi-ar părea rău să aflu că-i așa de permisiv cu ce nu face.

MONSTRĂ – greșeala asta cred că are legătură cu „monstru”, că seamănă fonetic, altfel nu-mi explic. Atunci „cui pe cui” se scoate, când scriem sau spunem despre proba aia numită MOSTRĂ ne gândim doar că nu vine de la „monstru”.

FORTUIT – iarăși contrar aparenței, nu vine de la „forță” (nu-i nimic obligatoriu sau forțat în sensul cuvântului), ci de la zeița Fortuna; cu bruma de latină dintr-a opta a tuturor și cu o minimă bunăvoință, înseamnă ÎNTÂMPLĂTOR.

(foto – sfetnicul.ro)