Te-aș fi iubit

foto womantalk.com

Te-aș fi iubit cum numai cerul
Iubește păsările toate
În zborul lor spre infinit,
Te-aș fi iubit, dar tu ești prea departe.

Te-aș fi iubit cum numai marea
Iubește valurile toate
În drumul lor spre nesfârșit,
Te-aș fi iubit, dar tu ești prea departe.

Te-aș fi iubit cum numai dorul
Iubește gândurile toate
În pașii lor spre-un vis vrăjit,
Te-aș fi iubit, dar tu ești prea departe.

Te-aș fi iubit ca-ntr-o poveste
Cu tot ce-i rău și tot ce-i bine,
Cu tot ce ești, ce sunt, ce este,
Te-aș fi iubit, dar nu ești lângă mine.

Negustorul

Nicolae Enea – Târg de duminică

Era un târg străvechi
la marginea orașului-capitală.

Acolo se aflau expuse pe raft
și la bucată și perechi
fel de fel de iubiri
ce se vindeau la kilogram,
idealuri, sentimente,
seturi de aripi pentru zbor,
o mână de voturi de blam,
puteai să cumperi iluzii, amăgiri
la preț redus,
vise alb-negru sau color.

La postul său, bătrânul negustor
stătea, pierdut în ani și spațiu
și dirija, rentabil, cu umor,
străvechiul târg comercial.

Oamenii mari nu îl mai vizitau
dar veneau zilnic pensionari,
și-apoi clienții lui, copiii –
la ora prânzului fugeau
din orașul-capitală, desculți
și rătăceau printre tarabe
de soare arși și-nfometați,
orașul-târg era al lor.

Pensionarii își fumau țigările
pe băncile nenumărate,
comentând calitatea amintirilor cumpărate.

Apoi pensionarii se duceau
în lumea umbrei și-a tăcerii;
copiii, veseli și naivi, creșteau,
maturi în orașul-capitală deveneau,
făcând politică și discutând
în parlament problemele cotidiene
și-o viață socială construind cu sârg.

Iar peste ani îmbătrâneau
și se-ntorceau
pe ulița copilăriei, în orașul-târg.

Odată, un pensionar,
un prim-ministru-demisionar,
își povestea viața din orașul-capitală.

Eram copil, iubeam o fată
și în curând urma să fiu major,
veneam pentru ultima dată
în orașul-târg, voiam o amintire,
dar nu mi-au dat de nicăieri,
mi-au zis că toate-acuma dor,
dar am zărit pe-un raft, uitată,
o iluzie de împrumut,
era, e drept, puțin uzată,
trecuse prin atâtea minți celebre,
am rugat vânzătorul să mi-o treacă în cont,
să-mi stabilească taxa anuală;
iluzia aceasta a-nsemnat
împlinirea mea în orașul-capitală.

Neputincios, bătrân, sfârșit,
sărmanul negustor nu mai putea
să țină piept cerințelor necontenit
și una câte una fabricile-și închidea.

Oamenii maturi din orașul-capitală
priveau cu nepăsare prăbușirea lui locală.

Într-o zi negustorul a murit
și în orașul-târg, de-atunci pustiu,
copiii ultimei generații
ce-l mai aveau încă drept mit
i-au amenajat un mormânt frumos
iar pensionarii s-au îngrijit
de celelalte treburi de prinos.

Iar când a fost să îl coboare
în groapa rece și neprimitoare
cei mici au plâns în neștire.

Mai vinde-ne, bătrân negustor,
un kilogram de iubire,
cântau copiii triști în cor
pe-un drum final fără decor.

Străina

Pentru cine-n faptul serii
Clopotele bat
La biserica cea veche
Dintr-o margine de sat?

Și plânsul lor sună-n auzul sătenilor ciudat.

Se-adună-n grupuri și discută,
Femei, bătrâni și tineri
Și-și spun nedumerirea lor acută:
Cine-a murit,
Cine-a putut muri
În zi de sărbătoare, în sfânta zi de vineri?

Și clopotele-n miez de vară plâng cernit.

Copii se joacă liberi în țărână,
Mirați că mamele-au uitat de ei,
Aceleași vorbe, zvonuri, glasuri,
Până-n momentu-n care o bătrână
Tresare scuturată de-un fior
Și spune celorlalți:

Cunosc această partitură,
O tânguire-a păsării în zbor,
Așa bat clopotele doar atunci
Când moare-n sat un om străin de sat,
Dar asta, oameni buni,
De zeci de ani nu s-a mai întâmplat!

Și și-au adus aminte-atunci în cor
Cum că de două zile-n satul lor
Sosise o străină,
Copilă brună, palidă, sfioasă,
Cu flori de-argint în păr
Și-mbrăcăminte albă toată,
Cusută-n fire de mătasă.

Nu le-a cerut nimic,
Ei n-au adăpostit-o,
Nici n-au gonit-o.

În timp ce clopotele morții bat,
Cei vii s-au liniștit. Misteru-i dezlegat.

Au fost de-acord s-o-ngroape,
Căci unde s-o trimită, spre ce zare,
Era atât de stranie și de frumoasă
C-au hotărât pe loc fecioarele neștiutoare
S-o-mpodobească în mireasă.

Moartă stătea străina în sicriu
Și genele umbroase, îmbrățișând priviri apuse,
Gura învinsă, oprind cuvintele nespuse
Trădau în neclintirea-i un geamăt încă viu.

Pe păr, pe mâini și pe picioarele
Străinei care s-ar fi sinucis
Copiii presărau în taină
Flori ninse de cais.

Pe când afară, în neștire,
Bat clopote pentru mireasa fără mire.

Altă poezie veche. Foto – m.trilulilu.ro

Năluca

Sunt eu,
Năluca unor vremi uitate,
Părerea alb-a osemintelor iubirii,
Eu, da, chiar eu.

De ce-am venit…? Nu știu,
Dar voi veni mai des,
Mereu,
S-aud în pieptu-ți dacă azi mai bate
În ritmul vechi nebuna inimă
Supusă firii.

Sărutul meu
Să-ți dăruiască pacea sfărâmată,
Chiar dacă-n timp e cam târziu,
Te rog, nu-nchide ușa fermecată
A anilor în care
Pecetluiam cu gura
Mari semne de-ntrebare,
Mai lasă-mă să mă strecor, fantomă
Și să-mi desfac în sufletu-ți mirat
Făptura.

Sunt eu. Copila de-altădată,
Eu sunt,
Și din mormântul amintirii
Vin azi să te trezesc cu sila,
Din tristul meu regat
Eu vin spre-al tău pământ.

Sunt eu,
Întreagă, toată, cum eram cândva,
Lipsește doar din ochii mei
Lumina fericirii de-a mai ști că sunt a ta.

Privește-mi ochii. Trupul. Gura. Privește,
Privește dincolo de ele,
Nu vezi un soare
Mai luminos decât ni se părea
Cea mai aprinsă și mai mare stea?

De ce-am venit…?
Venit-am poate să-ți arăt cu mâna
Soarele acesta,
Eu,
Năluca unor vremi apuse,
Eu, chiar eu,
Copila de-altădată,
Prințesa tuturor cuvintelor nespuse.

Sunt eu și poate c-am venit
Spre-a încerca să prind c-o mână
Toată zădărnicia eternelor timpuri opuse.

Eu sunt
Și voi veni mai des,
Mereu…

Picasso, Naked woman, blue period, sursă – pablo-ruiz-picasso.net.

Poezie din liceu. Pentru cunoscători, influența simbolismului cred că e evidentă. O pauză de suflet între probe, să mai ies la aer din casa cu mansardă și cu speranța că nu va trebui să o și mobilez…

Vin fiert (în căutarea timpului pierdut)

Stăteam în mica ta odaie
Și peste noi cădea o nouă seară,
Era și cald și bine, iar afară
Țipau străin și frig și vînt și ploaie.

Și, la hotarul dintre rîsete și șoapte,
O ușă s-a deschis și-un ger subțire,
Cu mama ta, ne întreba-n neștire:
Să vă aduc vin fiert sau lapte?

Vin fiert, ai spus și-am aprobat
Și am simțit, cînd ușa s-a închis,
Pe gură dulcele sărut promis,
În brațe,-ndrăgostită, te-am luat.

… Mirosul de vin fiert se răspîndea în jur
Și ca-ntr-un vis în vis mi-am amintit
De-un paradis pierdut și regăsit,
De alte seri, cu gust la fel de pur.

De toamnă sau de iarnă, seri bătrîne,
Cu foc în sobă, cu povești de foc,
În care-abia dacă-și găseau un loc
Uitatul ieri și neștiutul mîine.

Seri c-un motan torcînd cuminte,
C-o blîndă și plecată străbunică,
Cu o nepoată fără nici o frică,
Cu tot ce-atunci nu luam aminte.

Seri cu bunici mai tineri, mai involți,
Mereu frumoși, întruna iertători,
Cu mine, alergînd desculță prin ninsori
Și reunind c-un zîmbet ale nopții bolți.

Vin fiert. Era licoarea fermecată
Ce ne unea pe toți în fiecare seară,
Cînd frig, cînd ploaie, vînt erau afară,
Arsă mereu, de buza cănii sărutată…

Și te-am iubit, ca pe o străbunică,
Ca pe bunicii vechi și răbdători,
Ca pe aroma ce-o simțeam în nări,
Ca lîngă un motan cum toarce o pisică.