Reprezentativ

Definiție

Nu vreau nimic din tot ce n-am, vreau doar mai mult din tot ce am.

Marchiza

… Nu mai știu câți ani aveam, dar trebuie să fi fost mică, de școală generală, nu cred că-n anii de liceu m-aș mai fi pretat la așa ceva.

Erau, așadar, unele după-amiezi în verile mele de la țară, lungi, cele mai lungi, că nu prea mă trăgea… ața, în care trebuia să cos.

Așa mă punea bunica. Și eu comentam doar în gând.

Venea la mine, la noi, o fată puțin ciudată. O chema Viorica sau Veronica, o să-i zic Veronica, parcă-i mai aproape…

Era fata lui tanti Gica, din casa de pe vale, așa i se spunea.

N-am știut niciodată cine sau ce era cu această tanti Gica, se poate să fi fost și vreun fel de rudă foarte-foarte depărtată. Pe vremea aia mai toată lumea era rudă cu toată lumea prin Moldova și, dacă nu erau rude de sânge, oamenii erau cumetri între ei.

Tot timpul pe ulițe câte un cumătru se întâlnea cu alt cumătru și dialogurile începeau mai toate cu Ce faci, cumetre… Un cuvânt, cumătru, care mi-a străbătut copilăria.

… Ei, și tanti Gica asta era o femeie singură, fără bărbat, cum se zice, și puțin ciudată. N-aș putea explica nicicum de ce era ciudată în ochii mei de copil, nu era rea, nu arăta cine știe cum, n-avea nimic deosebit, iar ca adult nu am mai revăzut-o, ca să înțeleg senzația.

Așa o receptam eu, altfel, și asta e. Poate fiindcă intrase și ieșise în și din viața mea ca tanti Gica, fără alte explicații și povești. Poate era și ea o cumătră, cine știe…

Dar între ea și bunicii mei sigur era o legătură, altfel de ce și-ar fi trimis fata câteva ore, câteva după-amiezi pe săptămână, să coasă cu mine…?

Veronica era și ea, la rândul ei, puțin ciudată pentru mine… Era mai mare cu ceva ani buni, deci în mod normal nu s-ar fi jucat sau încurcat cu mine. Dar nici cu fete de vârsta ei nu știam să fie sau să o văd eu.

Nu era urâtă, nu era nici o frumusețe. Țin minte alt fapt de mirare, că avea părul scurt-scurt, cu breton într-o parte, într-o vreme când fetele purtau codițe împletite, și avea obrajii foarte albi și curați. Și nu prea vorbea.

Venea cu lucrul ei, eu scoteam etaminele mele, înșiram tot, ațe, pânze, ea deja cosea, puțin robotic parcă, eu mă foiam, tot alegeam la ce cos azi, culorile… tot ce se putea ca să trag de timp.

Că asta e, nu-mi plăcea foarte tare…

Stăteam în marchiză, invariabil.

Marchiza era o cameră… nu știu exact cum să spun și nu vreau să-i caut definiția în dicționare, o să încerc s-o definesc cumva.

Era o cameră care iarna nu era încălzită. Dădea afară, direct în curte, pe prispa lată cu boltă și o bancă după ce coboram niște trepte din casă. Avea geamuri de jur împrejur, pe doi pereți, că pe al treilea era ușa dublă, tot cu geamuri multe și mari, iar al patrulea era comun cu casa.

În marchiză stăteau iarna gutuile pe geam și alte produse perisabile, n-aveam frigider încă.

Vara, însă, marchiza era o minune. Era ca un fel de cameră de musafiri. Erau în ea două fotolii și două măsuțe mici, una mai joasă și una mai înaltă, sculptate fin pe margini și lăcuite. Pe ele stăteau bolurile cu dulceață și paharele cu apă. Prăjituri, dacă erau, fursecuri, biscuiți, bomboane. Singura problemă era doar că stăteau pe măsuțe numai când venea cineva.

… Și din acest motiv mă bucuram enorm de orice vizită!

Bunicii mei nu erau prefăcuți, cum am tot văzut mai târziu la oraș. Să te faci că n-ai, să te faci că te bucuri și-apoi să râzi sau altele de vizitator. Ei puneau și spuneau tot cât era omul acolo.

Mai aveam în marchiză și un covoraș de care-mi era tare drag, mai ales că n-avea toată lumea covorașe. Aveau, și mai au și azi încă, preșuri.

Dar cel mai frumos dintre toate era ansamblul acesta, pe care îl simțeam un tot: eu, pe fotoliu, cu prăjiturele la discreție lângă mine, cu picioarele goale pe covorașul pufos și ușa larg deschisă la marchiză, prin care, în liniștea aceea desăvârșită a după-amiezilor de vară de la țară, se-auzeau doar murmurul constant al albinuțelor din stupii din curte, la o distanță considerabilă de mine, și vreun lătrat sporadic prin vecini.

Câinii și pisicile mele dormeau la prânz duse pe unde apucau, aveam mare grijă să se simtă bine, n-aveau pricină de scos vreun sunet…

Iată de ce acceptam să cos, fără să-mi placă prea mult operațiunea, cruciulițe colorate pe etamine lângă o fată mai mare și cu care nu prea aveam ce vorbi. Pentru momentele acelea unice, care-mi păreau că nu pot fi reconstituite în alte împrejurări, erau condiționate parcă unele de celelalte.

Momentele erau desăvârșite și mă gândeam atunci că trebuie să plătești cumva fericirea și că prețul e destul de mic, merita să cos cuminte lângă Veronica pentru pacea sufletească a acelor ore.

Căci până la urmă de fiecare dată mă relaxam total, colindând lumi și astre cu sufletul în timp ce țeseam mecanic lângă o fată care tăcea mereu.

Pledoarie pentru maci

Nu mă dau în vânt după trandafiri. Niciodată nu m-a impresionat alura lor de regi întreținuți ai grădinilor și de simbol al iubirii.

Niciodată, de fapt, n-am înțeles industria de buchete de flori, creată artificial.

De ce dă bine buchetul de flori într-o vizită, la o-ntâlnire, la o festivitate…? Ca s-avem și industrie menajeră?

Trebuie să ne colorăm viața cu ele, că nu suntem în stare singuri?

Ți-aduce iubitul cadou cel mai superb buchet de trandafiri de la țiganca de la metrou sau de la mall. Feerie pe moment, poza de rigoare și-apoi despică-i tulpina, bate-o cu ciocanul, pune-i aspirină/zahăr prin apa la temperatura camerei, lumină, singuri în vază… Vorbesc din auzite, nu cunosc exact artificiile. Toate ca să țină mai mult de-o zi. Serios…? Pare că trebuie întreținuți cel puțin la fel de mult ca sentimentul afiliat.

… Să revin, că m-am depărtat. De fapt, îi admir, e mai corect spus. Obiectiv și rece. Sunt prea pretențioși și înțeapă. Trebuie îngrijiți și tratați special.

Ca unii oameni, dacă vrei sau crezi că vrei să-i ai.

Oricât de liber ai fi și-ai fugi, copil, într-o curte, dai de gard într-un devreme sau târziu, crești, ajungi la zăvorul porții și vrei s-o deschizi.

Și câine dacă ești și ți se mai scoate lanțul de la gât din când în când, tot sapi o groapă pe sub gard, să fugi pe drum, în câmp…

În câmp cât ești în viață, sub câmp – după.

Numai trandafirul nostru simbol stă rege în mijlocul curții, întru mândria noastră. El nu crește singur pe marginea drumului, nu vrea și nici nu s-ar descurca.

Sunt și trandafiri sălbatici, ei cresc pe unde-apucă. Uneori se-agață chiar de tulpinile regilor catifelați ai curții și-atunci, ghici, omul gospodar îi taie, dau urât.

De ce nu lăsăm noi florile și animalele-n pacea lor? Le altoim, le corcim, le expunem, ni le facem cadou.

Ne plictisim probabil prea mult cu noi înșine.

N-am văzut vreodată trandafir de curte cu puritatea, naturalețea și candoarea unui mac de câmp.

Pe floarea de pe margine de drum
N-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine.
(Otilia Cazimir)

Te iubesc

Cam jumătate din viața mea am spus și scris propoziția asta simplă și declarativă peste tot, cu nepăsarea copilului care se prinsese că i se deschid toate ușile și funcționează perfect în orice împrejurare.

… Accept și acuzații de ipocrizie în urma acestei „mărturisiri”, dar cred că ipocrizia e o trăsătură de adult. Nu cred că un copil poate fi considerat ipocrit în explorările mediului înconjurător și, am mai spus cu multe ocazii, cred că granița de 18 ani între copilărie și maturitate nu a fost aleasă degeaba.

Nu ești matur fizic și emoțional până la 18 ani. Că unii nu devin maturi emoțional nici mai târziu… e treabă de medicină, nu mai e de literatură.

… În fine, prinzându-mă apoi în timp care-i treaba cu iubirea, am început să nu mai pot să spun. Ci doar să simt. Și, sper, să arăt. Cât și cum pot.

Cred că nu-i nevoie să mai precizez că-i vorba de iubire în general, de oameni, de tot ce se poate, nu de amorul propriu-zis.

În schimb, iubirea azi e din nou ca în copilăria mea. Te iubesc e peste tot, pe toate gardurile (wall-urile), facebook a „repus” iubirea în drepturile ei declarative. E-o mare de iubire mondială, zboară cuvintele astea-ntre noi toți fără discernământ, iubim en gros tot ce ne pică-n scroll, om, găină, clădire, copac, capac – adică de ce n-am iubi și un borcan cu murături…

Și, când nu spunem te iubesc, avem la dispoziție inimioare de toate mărimile și formele, rupte, duble, cu halou. Avem și emoticoane infinite, de exemplu câinele ăla care scurmă în pământ cu fundul la noi, în prim plan, cu coada ridicată și scoate-o inimioară de acolo… pe bune…?!?

O devalorizare mai mare a acestui unic sentiment care mișcă soarele și celelalte stele nu cred că se putea inventa.

Impromptu

Răpirea din Serai – rri.ro

Sunt zile pe care nu mi le amintesc nicio rețea de socializare, nici vreo poză lipită prin albume șterse sporadic de praf, nici măcar vreun om, căci mulți din întâmplările copilăriei nu mai sunt.

Dar care-n filmul vieții mele derulat din când în când nu pier niciodată și vin aiurea.

… Așa erau toate iernile pe care le țin minte din anii când eram mică. Cu zăpadă multă, albă și pufoasă ajungând la pervazul camerei unde ne adunam toți iarna, eu, bunica și bunicul.

Cu întuneric mult afară, se întuneca devreme și nu mai puteam să văd, din curtea casei mele de pe vârful dealului, luminile din satul din valea dintre cele două dealuri, la care vara mă uitam lung, încercând să-mi imaginez ce fac oamenii ăia în casele lor.

Și, contrastând neapărat – căldura din odaie. O căldură de sobă, sănătoasă, duduind molcom cu orele.

În cameră erau două paturi late, unul cu ladă, unul fără, puse în formă de L. Cu pături groase și plapumă din aceea lucioasă și grea, îmbrăcată mereu în cearceafuri albe și tari, prinse cu nasturi, a căror tărie îmi plăcea în delir s-o stric. Tăria aia era siguranța c-o să-mi fie bine acolo, în culcuș.

Mai era o masă lângă sobă, nu foarte mare, pe care stătea mereu o cană imensă cu apă. Și mărunțișuri, care-mi fug din minte-n clipa asta, puse toate cuminți pe o față de masă din etamină lucrată în cruciulițe mici.

Pe perete, o carpetă. Cât un covor subțire de tot și măricel, aș zice acum. Nu știu dacă era celebra Răpire din Serai, era o fată țesută, cu păr răsfirat și negru și-n rest mult roșu și verde, parcă și o căprioară sau un cal. În carpetă erau prinse, grupate pe mărimi, ace de cusut.

Într-un colt, oblic, televizorul. Televizorul acela vechi, alb-negru și cu purici, cu mileu pe el și dedesubt, iar sub el, pe raftul inferior al măsuței respective, un radio lung și lat, cu pick-up deasupra. Două discuri mai țin minte din tot ce ascultam atunci, Margareta Pâslaru și George Nicolescu. Mai aveam câteva, nu prea multe.

Și-n fiecare iarnă din anii aceia până-n 14 ani, că apoi s-au mai schimbat puțin lucrurile, sau poate doar eu m-am schimbat, veneau la noi, de sărbători, rudele.

Mai multe rude, pe rând sau împreună, erau mereu revederi, erau și mese la care noi, copiii, n-aveam voie atunci, dar ne găseam de lucru, erau multe…

Dar, dintre toate, una singură, o întâmplare-vizită, repetată anual (departe atunci de a mă plictisi reluările și repetițiile, din contra, îmi creau starea de bine că totul e cum știu și cum trebuie) îmi era cea mai dragă.

În ajun de An Nou veneau mereu cei doi nepoți ai bunicului, Didi și Nelu, să ne colinde. Veseli, tineri și frumoși și, mai ales, fiecare cu copii cam de-o seamă cu mine.

Îi văd și-acum, fără strop de efort, încadrați în geamul mare cu zăpadă, cu decorul alb de tot în spate, cu căciulile și glasul lor puternic, parcă și-acum aud scuturatul cizmelor de zăpadă în holul cu linoleum și simt încă nerăbdarea de-a intra odată-n casă.

Ei, oamenii mari, să vorbească, să bea vin roșu și să mănânce cozonac. Noi, copiii, să ne jucăm. Nu mai țin minte nimic din de-a ce ne jucam atunci. Mai țin minte doar așteptarea acelui moment unic în an, care mi-era cel mai drag dintre toate, mai drag decât propriul meu mers la colindat, decât prietenele mele de-atunci, decât tot.

Venea momentul, veneau toți, era mereu la fel și era perfect.

Apoi, în timp, camera în care stăteam s-a schimbat cu alta din casă, era mai mică, ea, camera, și mai ușor de întreținut, eu eram mai mare și veneam mai rar în sat, bunicii îmbătrâneau.

Dar momentul a rămas, neschimbat, îi vedeam din nou în geam, un geam mai mic dar în același decor, pe toți, în fiecare ajun.

Aceeași zăpadă, aceleași râsete, același vin fiert cu cozonac.

Până-ntr-un an, nu mai știu care. Nu mai eram toți.

Nevasta lui Nelu se stinsese. La 31 de ani, fără să bea, să fumeze, să facă ceva rău vreodată, spunea lumea, de boala fără leac a lumii de azi. Eu pot să spun despre Mia doar că era frumoasă tare și bună, cea mai frumoasă și mai bună educatoare pe care-o văzusem pân-atunci.

Apoi s-au schimbat toate, nu știu când și cum.

Noi, eu și copiii din geam, verișorii mei, am crescut, avem copii mari și noi acum și suntem azi prin diferite colțuri ale lumii.

Didi e bătrân și el, nu-i încă uitat de timp, dar sper din suflet să-l uite timpul cât mai mult printre noi.

Nelu… nu mai e nici el, de mult. N-a rezistat singur vieții cât ar fi vrut copiii lui, rămași cu dor de mamă și de tată, cât am fi vrut noi, toți.

N-am înțeles încă, până acum, de ce oamenii buni și frumoși obișnuiesc să plece mai repede în locuri veșnic verzi.

Bunicii mei nu mai sunt nici ei.

Casa e încă, nelocuită și pustiită.

Satul e și el, uitat pe un deal din Moldova, bătrân și cu oameni bătrâni.

Sau poate doar așa mi se pare mie, din cauza vârstei mele, a amintirilor vechi și de neîntors și a vremurilor schimbate.

Poate că-n sat încă chicotesc copii de sărbători pe ulițe și lor, la rândul lor, li se pare că ating cerul cu degețelele înghețate de iarnă și calcă pași eterni în zăpada trecătoare.

Leapșa

Am primit leapșa intitulată Am întrebat 10 bloggeri români de la inimadincuvinte. Am ales să răspund provocărilor din leapșa ei și iată ce a ieșit:

Dacă ai putea alege un fel de mâncare pe care să îl mănânci pentru următoarea lună (fără să ai voie să mănânci altceva), care ar fi acela?

Un meniu KFC la găletușă, aș spera că intră la „un singur fel”.

Pleci într-o vacanță de două săptămâni pe o insulă exotică și aproape pustie și poți lua cu tine un actor, un blogger/vlogger sau un antreprenor (români sau străini). Pe cine iei?

Pe PewDiePie. Nu i-am văzut nici un video întreg, dar aș fi deosebit de amuzată să-l văd două săptămâni fără camere și unghiuri, deși probabil ne-am și enerva reciproc.

Știm cu toții că în copilărie visam cel mai mult. Spune-ne un vis pe care îl aveai în copilărie și s-a îndeplinit și unul care nu s-a îndeplinit.

Am visat să fiu poetă. Am apărut într-o revistă locală, deci pot să-l consider bifat. Am visat mereu o curte plină de pisicuțe și căței liberi și fericiți și stau de-o viață la bloc.

Primești un cadou foarte urât de la prietena cea mai bună/prietenul cel mai bun. Îi spui că e oribil sau te prefaci că îți place?

Mă-ndoiesc că cel mai/cea mai mi-ar face un așa cadou, calitatea presupune o cunoaștere anume a mea. Sau măcar cât de cât.

Este sfârşitul lumii. Ce carte ai pune în capsula cosmică pentru a păstra o „urmă” a umanităţii?

Orice carte cu povești. Să-și bată și alții capul cum ne batem noi cu piramide și desene pe pereți.

Dacă ai putea călători în trecut și să discuți cu tine cel/cea de 18 ani, ce sfaturi ți-ai da? (maxim 3)

Să am mai multă răbdare… în toate.

Ți se oferă șansa de a juca în filmul realizat după cartea ta preferată. Pe cine ai interpreta și de ce?

Noapte de sânziene. Aș vrea să fiu Ștefan, pentru revelația aceea finală. Deși cred că mi-ar trebui un make-up serios pentru un rol masculin…

Ce te motivează să scrii pe blog?

Eu scriu oriunde. Dar blogul chiar e un loc aparte unde întâlnești alți oameni care au aceeași dorință, de a spune ceva, nu doar de a se expune.

Primești un premiu (în bani) pe care ești convins/a că nu îl meriți. Cum reacționezi?

Nu cred că mi l-aș asuma, aș găsi o rezolvare în funcție de context, prefer somnul senin. Dar, cum nu s-a întâmplat, nu-s neapărat foarte curioasă.

Spune-ne ceva despre tine ce nu ai mai spus public până acum.

Nu știu să înot. Nici măcar printre situații, stau pe mal și privesc valurile. Uneori le mângâi.

Dacă ar fi să etichetez, ar fi Constanța, Dana, Poteci de dor, Ecoarta, Ina, Vax-albina, Aila, Mihail Toma, Petru Racolta, iamiulia și cine mai vrea să se mai joace. Dar nu știu să etichetez, așa că dau leapșa mai departe următorului cititor 🙂

Și vine o zi

metropotam.ro

Lupți de când te știi, cu lumea, cu universul, cu tine însuți, îți clădesti o ființă, aduni cărămizi și faci o fundație solidă de principii.

Crezi în idealuri, le vezi cum mor în trepte și ai curajul să-ți faci altele, deși cotidianul taie-n carne vie nemilos. Chirurgical aproape.

Dar nu-i nimic, îți spui, rămâne-n tine ceva ce nu-ți poate nimeni lua. Ceva ce-i doar al tău, te-aduni mereu, te regăsești.

Și vine o zi când calci pe credințe de-o viață, a ta, pentru ceva imediat, strict sau vital, poate nici măcar pentru tine însuți.

Fundația s-a fisurat.

Noi, europenii în general, spunem că pe-un vas spart degeaba îl lipești, nu va mai fi vreodată cum era.

Japonezii îl lipesc cu fire de aur și-l repară, transformând fiecare vas într-un unicat.

Oscar Wilde scria că adevărul pur și simplu nu e niciodată pur și rareori simplu. Aproximativ, mi-e lene să caut cuvintele exacte.

… Viață.

Poartă-n ochi seninul (Esenin)

Esenin – lescontexto.blogspot.com

Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei niciun adevăr.

M-a-ntrebat: Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?

Am răspuns iubitei: Azi, prin vânt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.

Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin.

(traducere George Lesnea)