Reprezentativ

Nu vreau nimic din tot ce n-am, vreau doar mai mult din tot ce am.

Reclame

Pereții

Stau într-o cameră, înconjurată de șase pereți.
Stau în ea pentru că
trupul meu
trebuie să stea undeva, pe pămînt
– de fapt, chiar verbul „a sta” e un fel de a spune
că exist într-un fel.

Uneori stau cu suflet cu tot,
e duminica făpturii mele.

Pereții din jurul meu –
ființe vii, ființe moarte, neființe?
Bunicul zicea că au urechi, că văd, dar că nu pot vorbi.
Tatăl meu arhitect tocmai schița niște planuri noi
pentru o casă veche.
Desene, linii, cifre, unghiuri…
– glasul mamei: „Doamne, parc-aș vorbi cu pereții!”

Cu voia, fără voia lor, acești pereți
mă înconjoară.
Mă apără, m-apasă? Mă scapă? Mă omoară?

Dincolo de peretele cu geam, văd o furtună grea.
Dincoace –
cald și pace,
un trup nemișcat așteaptă comenzi.

Cît mai costă o regăsire

… Am zis că povestesc și întîmplări prezente urîte, încerc, deși mi-e greu să găsesc cuvinte frumoase pentru ele.
Din raiul acela al regăsirii inițiale, la formarea grupului virtual (al foștilor colegi, n.a.), cu un strop de luciditate se puteau întrezări evenimentele de mai tîrziu. Dar n-o avea încă nimeni, la mine cel puțin era la stadiul de intuiție – ignorată, din păcate, la timpul ei, și confirmată, tot din păcate, de timpul care a urmat.
Unitatea mea personală în diversitate s-a sfîrșit concret într-o discuție cu cîteva fete foarte de treabă, dar în „banca lor”. Cu unele mai vorbisem și la telefon, totul era simplu și frumos, degajat, pînă cînd, în acea discuție, am spus, ca o glumă absolută, că „vreau și eu în clasa lor”. „Koneț filma”, cum zic rușii studiați de mine, și începutul unuia nou.
Trec peste detalii tîmpite, trec și peste exacerbarea spiritului unei clase de acum patruzeci de ani, de altfel – nu singura, exclusivisme, orgolii puerile, chiar meschinării. O femeie măcinată de narcisism din copilărie, restantă la propria-i sexualitate ratată, încercînd, sub un roz adult(erin), să acopere un gri murdar. O alta, ale cărei tare ușoare dar rezolvabile, acompaniate nefericit de întîmplări personale triste, au luat-o razna total în contextul intrigilor grupului. Intrigi care, neîntreținute, nu ar fi existat pînă la urmă, sau nu la nivelul la care s-au definitivat. Cîțiva oameni ce ar fi buni și corecți în fondul lor uman, dar incapabili de a-și pune aceste calități în practică. Despre cel ce a patronat cu seninătate și interes (propriu) toate aceste deviații am mai vorbit, nu reiau. Și încă unul din același aluat, mare amator de cărți făcute pe sub mînă. Multă imaturitate emoțională, multe sfere de influență în subsolul unei școli imaginare și alte urîțenii.
Urîțenii petrecute sub masca „copilului din noi” și cu acordul tacit al multora.
Unii – fără opinie, oamenii aceia de treabă, care nu se bagă niciodată și la care e, mai mereu, foarte ușor să confunzi lipsa de atitudine cu delicatețea sufletească.
Alții – pasivi, fluturînd steagul lui „nu-mi pasă ce se-ntîmplă, noi să fim toți aici”; și sîntem toți „aici”, doar că nemaivorbind decît cine cu cine se cunoaște, foarte rar reușind un eveniment să-i mai facă să se simtă împreună pe toți.
Alții, ca mine, deveniți pur și simplu outsideri. Cum spunea tot o fostă colegă și o prietenă desăvîrșită acum, ironia sorții, chiar din „clasa” cu pricina: „eu, cînd vreau dreptate, mă retrag și aștept să se facă”.
… Toate aceste manevre și scindări, ca într-un final de film american – tare frumos e cînd viața mai mută și pe ele – au dus însă la crearea altor prietenii reale și strînse, neprevăzute dar sprijinite pe o etică și o morală desăvîrșite (știu, sînt cuvinte mari și grele, dar, la naiba, meritate din plin), prioritare în fața criteriului clasei și promoției de altădată. Și care sper să rămînă.

(fragment dintr-un viitor roman)

Atemporal

E greu de povestit în cuvinte. Mai știu atît, că eram în brațele lui, simțindu-i, pe față, pe gît, pe umeri, atingerea ușoară, din vîrful degetelor abia. Eram și eu înfiorată, și el; dar nu mai înfiorați decît noaptea aceea de sfîrșit de vară care se închega lin, atît de încet și de ușor, încît nu-nțelegeam ce e mai fin, înserarea sau atingerea lui… Am deschis, după o lungă tăcere, ochii… Mi-am ridicat pleoapele leneș, sub mîngîierile lui… Și-atunci am trăit un sentiment unic și indestructibil, fără nume, ca un al cincilea anotimp, anotimpul zborului din noi, sentimentul clipei aceleia despre care știi că nu se mai termină și că nu se mai repetă. Am întins brațele și, tremurînd, neîncrezătoare, i-am prins în palme capul. Priveam cu ochi nesătui părul lui blond lucind în bătaia lunii, ochii lui albaștri plini de un dor cunoscut, buzele lui întredeschise, chipul său de o rară frumusețe… Îl priveam, acest chip, și nu puteam să cred că e aievea, că e în palma mea, că îl ating, că-mi aparține… Și-am vrut atunci un lucru, simplu și firesc – absurd însă în povestea noastră, absurd pînă dincolo de orice limită, am vrut atunci ca, de cîte ori voi mai deschide ochii, să am în fața mea același chip…
Nu mi se mai întîmplase vreodată și probabil nici nu mi se va mai întîmpla. Dar trăsăturile lui – cît de întipărite îmi sînt încă în minte, în suflet, în toată ființa mea!

… Mai știi cînd îmi arătai (tu, mie!) cerul plin de stele în nopțile clare, spunîndu-mi că acolo, sus, sînt mii de mii de stele, că fiecare om are o stea, steaua lui? Și eu, și tu, ziceai, aveam…
Frunzele de care-mi povesteai mai cad și acum pe alei, acoperindu-mă, acoperindu-le, acoperindu-te poate. Dar nu cum ai promis, acoperindu-ne pe amîndoi, să ieșim de sub ele mai tineri și mai frumoși.
Ce mi-s acum atîtea jurăminte și atîtea vorbe goale! Același vînt le-a spulberat odată cu frunzele aleilor acelor ani, acelor zile. Amintirea frumuseții lor mai doare încă inutil.
Care era steaua ta? Dar a mea? Care dintre ele a apus, care-a căzut, care a dispărut într-o noapte înnourată, pentru ca în următoarea noapte clară pur și simplu să nu mai fie la locul ei, pe cer? Și, poate, nicăieri…
Ce-ți trebuia ție să-mi vorbești de stele și de frunze moarte pe alei…?

 

Poveste de zi

Fixez un punct pe perete,
atît îl privesc
că-ncepe să crească
și-n cele din urmă se face
poveste cu
o mie de pete.

Mă uit și mă uit,
nu mă las
și simt,
în cadrul luptei concrete,
c-o să iasă afară din casă,
în copaci, în ploi, în planete.

Mă supăr și plec după el,
prin timp și prin spații incerte.

Răzbat înapoi
cu zbor întortocheat,
cu plumb pe aripi,
pene de la amanet,
planez uneori mai tranșant
cu zbor de erete…

Răzbat.

Și-l văd.
Brusc, nemișcat și banal,
punctul meu de pe perete
inițial.

Îl privesc,
ne privim pe-ndelete
și-apoi,

strîngînd din buze și privindu-l final,
iau un burete.

Dă-mi mîna ta

Dă-mi mîna ta
Și lasă
Tristețile care au fost,
Le-adună sortimente într-o plasă
(nu, nu dai plasă, doar le pui în plasă),
Nu vezi
Că ceața-n zori e chiar frumoasă?

Dă-mi mîna ta
Și spune
Tristeților încolonate fără nume –
Pe nume.
Și-ai să vezi
Că zîmbetul nu-ți mai apune.

Dă-mi mîna ta
Și scrie
Pe ce vrei tu,
Pe-un vis, pe vreun nisip, pe vreo hîrtie
Că ești
Din creștet pînă-n tălpi doar Poezie.

Dă-mi mîna ta
Și haide
Pe tărîmul unde proza vieții nu ne știe.

Tăcerile care vorbesc

Tăcerea e de aur, mie însă-mi place argintul dintotdeauna. N-am idee de ce, din fericire nici bijuterii din aur n-am, că mi-ar fi părut rău de ele. Am doar o verighetă.

Nu-i proverbul vieții mele, nefiind foarte tăcută în general. Dar, tot dînd peste tot felul de tăceri, am sfîrșit prin a mă opri puțin asupra lor.

Tăcerile frumoase, reconfortante. Te sprijini de ele ca de-un umăr cald, mai ales la greu, știi că sînt acolo și-i de-ajuns, tabloul e dincolo de uzanțele obișnuite, pictat în culori sufletești de neșters.

Tăceri frustrante inițial, care-ți spun că, la un moment dat, orice-ai zice și-orice-ai face, celălalt și-a încheiat socotelile cu tine într-un proces din care n-ai făcut și tu parte. Țin de caracter – nu al tău, mai precis de lipsa lui, și se finalizează cu o ridicare din umeri.

Tăceri generice sau tăceri subite.

În primele, te-nregimentezi pasiv cu celălalt într-o comunitate oarecare și asta e. Sîntem ființe sociale și, dacă lucrurile comune nu ne unesc, nici cele opuse nu ne despart. E cea mai cinstită tăcere, în care respectul și „bună ziua” rămîn pe podium.

Cele subite, recunosc, mă depășesc cel mai mult. Nu-i nimic fair-play în a bea azi o cafea în doi și-a rîde sincer din afinități reciproce, eventual și-acasă, și-a doua zi să dispari din acea relație umană fără preaviz. Decît dacă ai simulat acea reciprocitate.

Tăcerile expectative. N-o făceai, dar s-a-ntîmplat ceva pe undeva și taci și-aștepți sa vezi care-i treaba, fie ca să pricepi, fie ca să vezi de care parte ești. Încă mă-ntreb unde se termină tăcerea din delicatețe și unde începe tăcerea din lipsă de atitudine sau interesată. Dar limita dintre ele e disprețul meu pentru a doua.

Pînă la urmă, celălalt tace de fapt, stricto sensu, cînd nu (mai) are nimic de zis, orice tăcere e o opțiune personală și trebuie respectată. Doar că, de la un punct, începi să taci și tu. Chiar dacă uneori și unii se mai răzgîndesc.

Bunicului meu

Cînd ai plecat în lumea aia din care nu se mai întoarce nimeni, n-am plîns. Nu atunci. Eram mare deja, dar eram sigură că ție nu ți se poate întîmpla așa ceva. Tuturor, da, dar nu ție. Toți oamenii mor, dar pe tine nu te credeam în stare.
Și-ntr-o zi tot ai făcut-o, te-au scos pe poarta aia mare, cealaltă, pe care nici nu-mi aduc aminte s-o mai fi văzut vreodată deschisă și despre care nu m-am întrebat niciodată de ce o avem. O aveam, pur și simplu, toată lumea avea și o poartă mare, pe care intrau tot felul de cai, tractoare, remorci, a noastră s-a deschis prima oară cînd ai plecat tu de tot.
Din toată ziua aia, care nici nu mai știu cînd și cum a fost, nu stiu anul, data, am uitat, mai țin minte doar o stare.
Că ești în continuare, că nu ai cum să te duci definitiv nicăieri, tu ești acolo, în firele de iarbă călcate de roțile căruței în picioare, în stupii rămași zumzăind, în cîteva crăpături firave de ciment care azi sînt cratere. Între și în afara pereților casei, și cei care mai sînt, și cei care nu. În mobila roasă, în pămîntul de pe jos din sala unde pe vremuri erau mese bogate în atîția oameni dragi, din ei o parte fiind deja cu tine… Și, mai presus de toate, așa am simțit atunci și îmi aduc aminte ca ieri și azi, în ulița din fața porții și-n cuibul de berze de la colțul casei. În cuibul ăla, nu știu de ce, te dusesei cel mai mult.
Din toată copilăria mea lîngă tine, o amintire mi-e cea mai dragă. Mai degrabă o stare, o altă stare. Toate dățile alea în care lumea din sat mă certa că îți spun „tu” în loc de „dumneata”. Și tu, bunicule, erai mereu acolo și mereu, înaintea mea, răspundeai invariabil „lasă să-mi zică cum vrea, nu în cuvîntul ăsta e respectul ei”… Și, după vorbele tale, nimeni nu mai spunea nimic. Era acolo, în tonul acelor cuvinte, o apărare pe care n-am mai retrăit-o de prea multe ori de-a lungul timpului…
Cînd mi-e prea dor și nu mă pricep să-l pun în cuvinte, îl mai pun în cîte-o întîmplare veche, ca acum…