Reprezentativ

Definiție

Nu vreau nimic din tot ce n-am, vreau doar mai mult din tot ce am.

Reclame

Matrix (sau „la ce te gîndești?”)

Îl trezi miorlăitul unei pisici supărate de prin curțile vecine, cu ceva momente mai devreme decît de obicei, și simți cumva că acest minuscul fapt, ieșit din tiparul existenței pe care și-o crease cu sîrg, nu-i chiar în regulă.

Ziua se crăpa ușor, obișnuită și independentă, cafeaua își aștepta ora programată, toate erau cum le știa în jur – siguranța aceea de om matur și împlinit. Doar jumătatea aceea de oră își căsca hăul în fața lui, cerîndu-și hămesită dreptul de a fi umplută.

Și-atunci făcu ce nu face niciodată dimineața. Deschise rețeaua de socializare pe care își făcuse și el, formal, un cont. Nu era dependent, nici nu credea în ea prea mult, dar mai întreținea unele legături altfel pierdute și, mai ales, privea spectacolul lumii din jur, relativ senin și plictisit. Uneori chiar amuzat. Într-un ciudat elan de generozitate, se gîndi chiar să dea unele aprecieri. O făcea rar, doar în astfel de clipe, nu mințea dîndu-le, dar nici nu-i păsa atît încît să fie constant în această acțiune virtuală sporadică.

După click-ul pe iconița rețelei respective, îi apăru, ca de obicei, întrebarea aceea deschizătoare pe care nu o băgase vreodată în seamă serios, „la ce te gîndești?”. Vru să treacă peste, încercînd să deruleze imaginile aproape știute pe dinafară.

Cu un efort deja prea mare pentru ora aceea și în conturul unei neliniști necunoscute, reuși. Dar pisicuțele virtuale îmbrăcate după sezon sau sărbătoare, cafeluțele încadrate de trandafirași dantelați cu auriu, glumele în diverse limbi sau animate și pozele cunoscuților denotînd fericirile terestre dispăruseră toate. Reuși cu groază crescîndă să vadă cîteva imagini și mici clipuri, majoritatea desprinse parcă din site-urile cu trailere pentru filme horror sau pornografice, frînturi de scene în care se amestecau și unele chipuri cunoscute, nu pricepea nimic, opri sonorul speriat și privirea îi căzu din nou pe vîrful ascuțit al cuiului acelei întrebări, „la ce te gîndești”…

… N-o putea alunga din minte. Putea vedea doar, fizic, pe ecranul telefonului, cum i se conturează pătrățelul clasic al unei postări, lui, care nu posta de obicei mai nimic, și în acel pătrat îi apărură, ca-ntr-un vis interzis, cîteva străduțe vechi, pași de copil, o mînă-ntinsă spre obrazul lui, doi ochi privindu-l lung și curioși, o dorință nestăvilită de a…

… Și brusc înțelese totul. Întrebarea aceea imposibil de ignorat scotea și transforma automat în imagine, prin cine Dumnezeu știe ce soft modificat peste noapte, cel mai ascuns gînd al fiecăruia dintre noi.

Încremenit pe ecran, se întrebă, cu urma de rațiune ce-i rămăsese, ce timp automat de programare avea gîndul ascuns, odată scos din sine, pînă să se transforme în postare. Se mai întrebă dacă chiar își dorește să le știe pe ale celor din jur. Nevastă, copil, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunoscuți. Și dacă, știindu-le, știindu-l măcar pe al lui însuși pînă la capăt, putea face ceva. Dacă folosea la ceva.

… Undeva, departe, parcă-n altă lume, auzi atunci clinchetul final al expresorului, cafeaua calculată zilnic de cu seară era gata, cîinele, știindu-și ora, își cerea micul dejun, soarele de sfîrșit de vară își făcea și el datoria.

Cu o singură mișcare șterse aplicația respectivă de pe telefon și-și văzu de viață.

Caii mei verzi

Caii mei de pe pereți
S-au plictisit
Să pască vise verzi.

Cică să-i duc într-un hambar
Să roadă,
Cu dinții lor necăutați de dar,
Pereți de lemn măcar.

Mă cert cu ei
Rînjesc la mine,
Sînt mulți, abia îi țin în frîu,
Decît așa desfrîu
Mai bine-i urc la margine de gînd
Și le dau liber
Rînd, pe rînd, pe rînd.

Și îi socot,
Cu visurile lor,
Cu tot,
Cocori în zbor…

( foto – tomato.to)

Dansul acesta

Dansul acesta, iubire,
Nu l-am dansat niciodată,
Cînd la mine ploua,
La tine era cer fără pată.

Nici nu îmi mai aduc aminte,
Probabil a fost și invers
Vreodată.

Doar muzica lui
Se auzea mereu în neștire,
Trecea prin timpul subțire
Ca un
Pian cu clapa blocată.

Îl mai acoperă
Sunetele obișnuite ale vieții
Care trece și ea
Deodată
Cu noi,
Cu cîntecul lumii
Și cu dansul nedansat niciodată…

(foto – variety.com)

Radiografia unui sfîrșit

Și iată chipul unui alt sfîrșit,
Ca ziua de afară în care se întîmplă.

Nimic în juru-ți neobișnuit,
Pisica ți se mîngîie la fel de tîmplă.

Un soare care iese lent și mare,
Aceleași frunze în castanul ruginit,

Un gînd căzut din mers pe o cărare,
Un guguștiuc pe blocul răsărit

Din parcul unde ieri stăteai senin
Pe lemnul băncii devenite mit

În timp ce restul lumii e același plin
De glasul vrăbiuțelor din nou trezit.

Și înțelegi plat și subit
Că guguștiucii vor cînta și ei la fel

Ca-n parcul vechi și îndrăgit
Și de pe-un bloc nou și tembel.

Truc

Am descoperit un mic truc
Să păcălesc această vară
Și poate că și verile următoare.

Mă trezesc în zorile reci,
Întotdeauna reci,
Cînd soarele abia răsare
Și cînd e-ntotdeauna frig afară.

Și-mi beau cafeaua caldă,
Zgribulită și sumară.

Adun la frig cît pentru
Tot gîndul lin cu care
Clădesc această faptă neprotocolară.

Apoi, în timpul zilei,
Pînă-n seară,
Îmi port prin ore
Părul strîns frumos
Și oasele atîtor veri avute
Cu ale lor canicule trecute
Pînă răcoarea nopții
Iar le înfioară.

Și tot așa,
Și mi-e bine
Cu iluzia anotimpului ales doar de mine.

Mersul trenurilor

Călătorim prin viață –
rute concrete,
în trenuri separate,
la clase separate,
doar controlorul
ce mai dă un sens comun
cu gestul lui de țăcănit bilete.

Din timp în timp –
o fi același interval,
n-am fost atentă dacă soarta are
anume vreun orar –
ne-oprim la vreun macaz.

Și unul dintre noi
trece din nou în grabă,
c-un șuier liniștea din jur spărgînd,
alți călători mereu,
alt anotimp
crengi de copaci în zbor plecînd,
iar celălalt,
pe loc,
stă clipe cît un secol
așteptînd.

… Un gest cu mîna-n treacăt
și, pe fundal, apoi
același Șef de Gară
întocmind neobosit
plecări, sosiri, întîrzieri,
vreun vis, un dor, un gînd, un mit.

Condiția femeii (sau poveste de adormit conștiințe)

Impropriu, de fapt, căci femeia nu are sau nu pune condiții în societatea românească. De la naștere începînd, cînd încă pe alocuri ești „belea” sau „problemă”, „el” fiind viitorul, stîlpul etc.

Mă rog, eu, întîmplător, am fost și fată, și copil dorit într-un an istoric la noi: 1968.

Am trăit în anii adolescenței într-un cartier obișnuit al capitalei, idealizat încă de unii. A fost și frumos. Dar acolo am descoperit prima oară că zîmbetul și privirea și dorința de prietenie îți sînt interpretate rapid și fără echivoc într-un singur sens. Drept care am fost agresată, fizic sau verbal, de mai multe ori, din simplul criteriu că n-aveam tipare prestabilite în gîndire și comportament, că eram adică „altfel”.
De un vecin bătrîn de scară, „bunicuțul” ăla blînd și ideal, știți toți prototipul, o, ce om drăguț. De fiul unui cadru didactic căruia nu o să-i spun probabil niciodată, e cam tîrziu și cam inutil. De tatăl unui prieten și vecin, de ajunsesem să mă uit pe geam cînd ies din casă, să nu fie pe-afară; știți și modelul ăsta, vecinul veșnic săritor și politicos. De un imberb oarecare cu mușchi, prietenul uneia care, oarbă de gelozie, m-a făcut în toate felurile, tot ea pe mine, fapt total relevant și al „calității” ei.
Și majoritatea blamau, ca și azi, nimeni să-ntrebe care-i practic treaba, ca și azi, nimeni să te-nvețe, ca și azi, nimănui cui să te plîngi, ca și azi. Cu cît urlai mai mult și erai mai agresiv, cu atît erai mai tare. Ca și azi.
Și alte mărunțișuri. Întîmplări care m-au făcut să-nțeleg cam devreme că, dacă ești de sex feminin și te întinzi cuminte cînd ți se cere, ești „în rîndul lumii”, cu perspective de a deveni „doamnă”. Dacă te plimbi de mînuță, le zîmbești tuturor frumos, le vorbești nevulgar și nu te-ntinzi că așa nu vrei tu, ești curvă, e un cuvînt mai accesibil decît „inaccesibilă”.

Primii doi ani de liceu i-am făcut la unul care avea și seral. Or seraliștii ăia, mulți la fel de tineri ca și noi, de la zi, că așa era sistemul, mulți căsătoriți deja, nu mi-am bătut capul să-nțeleg de ce, se purtau fix ca niște băieți mai mari și liberi. Nici o idilă nu-ncepea cu „știi, eu sînt însurat”, asta era cireașa de pe tort aflată de la vreun alt coleg în vreo glumă aleatorie. Sau dacă-i mai căuta vreo nevastă prin orele de practică.

Apoi, pe unde-am tot lucrat. Institut, minister, șantier, ziar, editură, multinațională. Peste tot am fost țintă sau am cunoscut concubini clandestini.
Delegațiile și petrecerile alea de Crăciun așa nostalgice azi erau prilej de agățat absolut atunci. Apoi, după ’89, prilejul absolut a devenit munca aia cot la cot din orele suplimentare.
Dintre toate aceste alte experiențe, aș povesti doar una, stupid de amuzantă. Mă angajasem secretara unui avocat, printr-o prietenă mai în vîrstă, care era prietenă bună cu soția avocatului. Cabinetul era într-unul dintre apartamentele lor, soția – geloasă foc, am avut, firește, rețineri, dar am răsuflat repede liniștită, avocatul prefera blondele înalte, nu brunetele scunde care puteau face și treaba de birou a blondelor înalte, așa că și-a găsit rapid și o secretară blondă înaltă, pentru schimbul doi, că era volum mare de lucru. Ocazie cu care, muncind ca proasta, am aflat treptat că eu trebuia să fiu spioana care să raporteze soției și că el voia să fie acoperit. Firesc, i-am lăsat baltă, nemaifăcînd față dramelor lor cumulate, și-așa erau prea ocupați cu ele ca să mai țină cont și de cartea mea de muncă, de exemplu.

Și așa mai departe, peste tot și oriunde, la orice vîrstă, căci și acum mai (re)găsesc masculi-interpreți de orice vorbă și/sau gest.

Un bărbat mi-a spus, de curînd, prietenește, că orice bărbat care se-ntîlnește cu o femeie o evaluează automat în gînd, s-ar sau nu s-ar cu ea. Pe bune…?

Deci, cît lumea e condusă de această prioritate masculină…

Continuarea e a fiecăruia în parte.

Un hint, totuși, că nu pot să m-abțin: … n-avem nici o șansă.

(pentru Alexandra și pentru că, în anul de grație 2019, mai există „ce căuta Alexandra în mașina unui necunoscut”)

Foto : salda.ws