Reprezentativ

Nu vreau nimic din tot ce n-am, vreau doar mai mult din tot ce am.

Reclame

Poveste de zi

Fixez un punct pe perete,
atît îl privesc
că-ncepe să crească
și-n cele din urmă se face
poveste cu
o mie de pete.

Mă uit și mă uit,
nu mă las
și simt,
în cadrul luptei concrete,
c-o să iasă afară din casă,
în copaci, în ploi, în planete.

Mă supăr și plec după el,
prin timp și prin spații incerte.

Răzbat înapoi
cu zbor întortocheat,
cu plumb pe aripi,
pene de la amanet,
planez uneori mai tranșant
cu zbor de erete…

Răzbat.

Și-l văd.
Brusc, nemișcat și banal,
punctul meu de pe perete
inițial.

Îl privesc,
ne privim pe-ndelete
și-apoi,

strîngînd din buze și privindu-l final,
iau un burete.

Dă-mi mîna ta

Dă-mi mîna ta
Și lasă
Tristețile care au fost,
Le-adună sortimente într-o plasă
(nu, nu dai plasă, doar le pui în plasă),
Nu vezi
Că ceața-n zori e chiar frumoasă?

Dă-mi mîna ta
Și spune
Tristeților încolonate fără nume –
Pe nume.
Și-ai să vezi
Că zîmbetul nu-ți mai apune.

Dă-mi mîna ta
Și scrie
Pe ce vrei tu,
Pe-un vis, pe vreun nisip, pe vreo hîrtie
Că ești
Din creștet pînă-n tălpi doar Poezie.

Dă-mi mîna ta
Și haide
Pe tărîmul unde proza vieții nu ne știe.

Tăcerile care vorbesc

Tăcerea e de aur, mie însă-mi place argintul dintotdeauna. N-am idee de ce, din fericire nici bijuterii din aur n-am, că mi-ar fi părut rău de ele. Am doar o verighetă.

Nu-i proverbul vieții mele, nefiind foarte tăcută în general. Dar, tot dînd peste tot felul de tăceri, am sfîrșit prin a mă opri puțin asupra lor.

Tăcerile frumoase, reconfortante. Te sprijini de ele ca de-un umăr cald, mai ales la greu, știi că sînt acolo și-i de-ajuns, tabloul e dincolo de uzanțele obișnuite, pictat în culori sufletești de neșters.

Tăceri frustrante inițial, care-ți spun că, la un moment dat, orice-ai zice și-orice-ai face, celălalt și-a încheiat socotelile cu tine într-un proces din care n-ai făcut și tu parte. Țin de caracter – nu al tău, mai precis de lipsa lui, și se finalizează cu o ridicare din umeri.

Tăceri generice sau tăceri subite.

În primele, te-nregimentezi pasiv cu celălalt într-o comunitate oarecare și asta e. Sîntem ființe sociale și, dacă lucrurile comune nu ne unesc, nici cele opuse nu ne despart. E cea mai cinstită tăcere, în care respectul și „bună ziua” rămîn pe podium.

Cele subite, recunosc, mă depășesc cel mai mult. Nu-i nimic fair-play în a bea azi o cafea în doi și-a rîde sincer din afinități reciproce, eventual și-acasă, și-a doua zi să dispari din acea relație umană fără preaviz. Decît dacă ai simulat acea reciprocitate.

Tăcerile expectative. N-o făceai, dar s-a-ntîmplat ceva pe undeva și taci și-aștepți sa vezi care-i treaba, fie ca să pricepi, fie ca să vezi de care parte ești. Încă mă-ntreb unde se termină tăcerea din delicatețe și unde începe tăcerea din lipsă de atitudine sau interesată. Dar limita dintre ele e disprețul meu pentru a doua.

Pînă la urmă, celălalt tace de fapt, stricto sensu, cînd nu (mai) are nimic de zis, orice tăcere e o opțiune personală și trebuie respectată. Doar că, de la un punct, începi să taci și tu. Chiar dacă uneori și unii se mai răzgîndesc.

Bunicului meu

Cînd ai plecat în lumea aia din care nu se mai întoarce nimeni, n-am plîns. Nu atunci. Eram mare deja, dar eram sigură că ție nu ți se poate întîmpla așa ceva. Tuturor, da, dar nu ție. Toți oamenii mor, dar pe tine nu te credeam în stare.
Și-ntr-o zi tot ai făcut-o, te-au scos pe poarta aia mare, cealaltă, pe care nici nu-mi aduc aminte s-o mai fi văzut vreodată deschisă și despre care nu m-am întrebat niciodată de ce o avem. O aveam, pur și simplu, toată lumea avea și o poartă mare, pe care intrau tot felul de cai, tractoare, remorci, a noastră s-a deschis prima oară cînd ai plecat tu de tot.
Din toată ziua aia, care nici nu mai știu cînd și cum a fost, nu stiu anul, data, am uitat, mai țin minte doar o stare.
Că ești în continuare, că nu ai cum să te duci definitiv nicăieri, tu ești acolo, în firele de iarbă călcate de roțile căruței în picioare, în stupii rămași zumzăind, în cîteva crăpături firave de ciment care azi sînt cratere. Între și în afara pereților casei, și cei care mai sînt, și cei care nu. În mobila roasă, în pămîntul de pe jos din sala unde pe vremuri erau mese bogate în atîția oameni dragi, din ei o parte fiind deja cu tine… Și, mai presus de toate, așa am simțit atunci și îmi aduc aminte ca ieri și azi, în ulița din fața porții și-n cuibul de berze de la colțul casei. În cuibul ăla, nu știu de ce, te dusesei cel mai mult.
Din toată copilăria mea lîngă tine, o amintire mi-e cea mai dragă. Mai degrabă o stare, o altă stare. Toate dățile alea în care lumea din sat mă certa că îți spun „tu” în loc de „dumneata”. Și tu, bunicule, erai mereu acolo și mereu, înaintea mea, răspundeai invariabil „lasă să-mi zică cum vrea, nu în cuvîntul ăsta e respectul ei”… Și, după vorbele tale, nimeni nu mai spunea nimic. Era acolo, în tonul acelor cuvinte, o apărare pe care n-am mai retrăit-o de prea multe ori de-a lungul timpului…
Cînd mi-e prea dor și nu mă pricep să-l pun în cuvinte, îl mai pun în cîte-o întîmplare veche, ca acum…

Mituri de doi bani

Cînd încerci să construiești lucruri cu oameni de nimic și te tot minți, de dragul visului, că merge, pui cărămidă după cărămidă și te trezești că le pui doar tu, pînă cînd se face zid. Nu zidul de la casa proiectată, ci zidul acela între oameni.
Și, cum Ana din legendă ar fi fost să fie propria-ți credință, renunți într-o zi la jertfa inutilă și alegi să cauți un alt teren, cu alți constructori de visuri.

(Albert Gyorgy Bronze, „Emptiness”)

Barmanul

E, la clubul unde are fiul meu antrenamentele, un bar. Cu cîțiva angajați. Tineri toți, simpatici, obișnuiți.
Ei, și e și un barman șef. Așa cred, cumva tot e mai mare decît ceilalți, poate fi și asociat.
E-un tip tot tînăr dar nu așa copil ca ceilalți și care arată impecabil mereu. Înalt, blond, bine făcut, bine pieptănat, are și pe față niște păr, nu-mi dau seama în ce formă, copie iconică a lui Botezatu – olfactiv și scenic.
N-am nimic cu omul, nici el n-are nimic cu mine, am avut un singur dialog (nu super-plăcut) în lunga perioadă de cînd ne știm, doar că pur și simplu nu ne placem.
Ne-plăcutul meu e foarte inofensiv. Se traduce, uite, în cîteva rînduri scrise despre el în clipa asta, în care stă în spatele meu sprijinit cu studiată degajare într-o rînă perfectă de barul înalt în timp ce poartă o discuție foarte controlată cu cîteva cliente de fitness. Simt controlul ăsta prin toți porii.
Ne-plăcutul lui se traduce printr-o atitudine extrem de superioară. Atît de superioară că mă determină să-i îndes pe gît bietului adjectiv grade de comparație inexistente oficial. Nu față de oricine, ci de mine. Care nu consum niciodată băuturile scumpe, vitaminizante sau non-alcoolice de la bar. Care uneori vin chiar cu cafeaua de-acasă în loc să iau de la aparatul din holul drăguț. Care stau acolo cele două ore, ocupînd un loc ce nu-i oricum al nimănui. Și care, poate cel mai important, nu-s în egării negri lucioși și tricoul cyclamen mulat și transpirat al clientelei obișnuite, ci în treningul de la Decathlon, că stau la două blocuri de club. Căci eu nu sînt clientă, ci doar o mamă care așteaptă. Deși, să nu fiu rea, pariu că, dac-aș cumpăra cîte ceva din frigiderele din hol, aș primi zîmbetul de rigoare.
Dar prefer disprețul confortabil cu care m-am obișnuit, nu am cum să mă supăr.
… L-aș fi lăsat pasiv în pace în continuare. Însă, stînd eu așa pe fotoliu și permițîndu-mi să privesc în gol (v-am zis deja că transmit de la fața locului), îi aud glasul din spate: doamnă, v-a căzut sticluța cu… (pauză lungă) lichid. Pauza aceea dintre „sticluță” și conținutul ei, care era, evident, cafea, și știa asta, „sticluța” fiind tot de cafea și chiar foarte simpatică, m-a deconcentrat. Ce-i drept, în altă seară am vărsat din greșeală un pahar cu cafea pe jos, care s-a-mprăștiat cu viteza unui rîu la vale pe gresia lucioasă. Iar el, imperturbabil și neprivind în direcția mea, cu un refuz vădit de a vedea detaliile, a făcut un semn discret unei angajate cu mopul; deci, practic, sticluța devenise în contextul actual ceva bun. V-am spus, a continuat el după aia, ca să nu călcați pe ea din greșeală…
Preventiv, înțeleg. E totul ok, dar… cum să zic… dacă n-ar fi fost cuvîntul „lichid”, acest articol n-ar fi existat.
… Și astfel oameni care n-au nimic comun se-aleg cu povești comune…

Ultimul acord

Ești tu bătrîn,
Chitara ți-e bătrînă
Sau cîntul ți-e bătrîn,
Nebunule păgîn?

Cînd ai băut ultima dată
Pe săturate dintr-o fată?

Cînd ai fumat țigări de soi
Cu fir întins în lumea de apoi?

Cînd ai dormit în pat de om
Și-n zori s-a refăcut în pom?

Și ce și cît ți-ar mai lipsi
Pînă la a te izbăvi,
Nebunule păgîn
Cu cînt bătrîn…?

(Picasso, „Bătrînul chitarist”, 1903)