Reprezentativ

Definiție

Nu vreau nimic din tot ce n-am, vreau doar mai mult din tot ce am.

Reclame

O vitamină fără… complexe

Că nu e om să nu fi luat o vitamină
Măcar o dată, doar o dată-n viața lui…

Am crescut cu vitamina C și cu povești despre ea, cum că ne face zei din zmei. Nu știu de alte vitamine din copilărie, nu-mi aduc aminte decât de ceaiul cu lămâie și miere când tușeam și, la nevoie, de vitamina C, gustul acela dulce-acrișor, o bomboană mai ciudată.

În timp am aflat că-s mai multe vitamine. Am descoperit treptat, în cadrul unei culturi generale inerente, că sunt 13 și că sunt de două feluri: liposolubile (A, D, E și K) și hidrosolubile (grupul B-urilor și vedeta, vitamina C).

Și am mai aflat că, atunci când nu ni le mai putem însuși din originea lor vegetală sau animală, le găsim acum în tot felul de variante sintetice.

Dar nu suntem la vreun curs de la Facultatea de Farmacie, ci pe un blog, așa că o să vă spun povestea vitaminei mele: vitamina B-complex.

B de la Bella, o prescurtare frecventă a numelui meu când eram mică; complex – de la complexitatea firii mele. Așa mi-am personalizat-o eu, vitamina mea, după prima întâlnire, legând astfel o prietenie funcțională cu ea.

Cum a fost…? Eram epuizată după o sesiune grea, căci îmi găsisem și un serviciu cu program redus, de unde, pentru examene, puteam să-mi iau doar concediu fără plată. Iar puținii bani pe care îi aveam îi dădeam pe chirie, cursuri xeroxate, pe cafea ca să stau trează și pe iaurturi și covrigi.

Până într-o zi, când am ațipit în metrou și m-am trezit după stația dorită. Dar nu asta a fost o problemă, ci faptul că mi-am dat seama că nu-s în regulă.

Că eram obosită, știam. Dar, parcă dintr-o dată, începuseră să mă doară toate.

Parcă amețeam. Parcă nu mai vedeam nici bine, deși purtam deja ochelari. Parcă eram mai albă, parcă aveam cearcăne, unghiile mi se tot rupeau, capul mă durea de câte ori mă gândeam la el. Tot răceam în mijlocul verii, poate și plămânii mei aveau ceva ascuns; oasele, mușchii, nici nu-mi dădeam seama – poate aveam și reumatism. Începusem să mă gândesc că am din toate câte-un pic, prea semănau cu multe dintre simptomele pe care le mai citeam prin diverse reviste, între două drumuri.

Și-atunci mi-am zis că-i timpul unui medic, să-i dau lui responsabilitatea diagnosticului până să-mi imaginez că am toate bolile din lume…

M-a ascultat cu multă răbdare, era doamna care mă știa de mică și la care mai aveam încă fișă, certându-mă că n-am mai dat de mult pe-acolo, periodicitatea unei vizite la doctor nu s-a inventat degeaba, mi-a spus. Nu cred că e ceva grav, să lucrăm întâi puțin cu imunitatea. În clipa aceea orice m-ar fi făcut să mă simt mai bine m-ar fi convins.

Și mi-a scris pe o rețetă, povestindu-mi și-n cuvinte, cum că să iau, pentru început și după părerea ei, B-complex. Și mai vedem.

Jumătate dezamăgită că n-am nimic serios și jumătate mulțumită că aș putea scăpa așa ieftin, la propriu și la figurat, neavând oricum de ales, am ascultat-o.

Și astfel, după o lună de B-complex, o capsulă cu concentrație mare pe zi, eram ca înainte, ca întotdeauna.

De-atunci, când intuiesc o nouă epuizare fizică sau psihică, numai după ce îmi întreb medicul de familie, căci nu am, ca-n filmele americane, dulăpiorul plin cu medicamente și nici nu cred orice reclamă, iau vitamina mea, așa îi spun deja lui B-complex.

Și, de când știu și de Farmacia La Preț Mic, o farmacie on-line cu vitamine ieftine, comand numai de la ei, cu încredere în preț, timp și curier.

Articol scris pentru #Superblog 2019

Foto – farmacialapretmic.ro

Visul unei dimineți de toamnă

Îmi trebuia o adeverință că n-am venit. Adică venituri, că de venit tocmai am ajuns la ANAF, unde îmi rotesc ochii, nerodați cu serviciile publice, în expectativă.

Mă duc la ghișeul 10, că nu era nimeni. Cer. Zice cineva din spatele gemulețului, fără să-și ridice ochii a contact uman, că la ghișeul 5.

Mă târșâi după îndrumare. La 5 – codiță, îmi vine rândul, îmi dă un formular și mă trimite înapoi la ghișeul 10.

Revin spășită, încă curioasă și cuminte, la ghișeul 10. Dau hârtiuța A5 și personajul de-acolo, menținând ne-contactul vizual, îmi dă un bilețel mic-mic pe care scrie ghișeul 6.

Mă duc și la 6, ce să fac, crezând că-i ultima fază, și zice da, aici, dar nu acum, peste 2 zile. Cum, zic, lăsându-mă nervii și înțelegerea cursivității evenimentelor, e o glumă proastă? Nu, zice bărbatul lung și uscățiv de după gemulețul întredeschis, nu vedeți că scrie pe bilețel ghișeul 6 și data…?

Ies fără să spun la revedere, în nedumerirea funcționarului și însoțită de oprobriul lumii rămase: ia uite, dom’ne, voia pe loc, așa, în 5 minute…!

Revin peste zilele cerute. Cum nu scria și ora, mă duc la prima, sperând nici eu nu știu ce. Intru din frigul de-afară la o căldură umedă care mă aburește total. Văd prin aburi, aburii cafelelor de dimineață abia făcute, privirile lor, ale funcționarilor care mă săgetau acum de la toate ghișeele și înțeleg tacit să mai aștept puțin și mă așez pe o băncuță.

… Văd apoi câțiva oameni care, ca și mine, așteptau pe banchetele moi, unii vorbeau între ei, senini, cu ceșcuțele de ceai în mână. Al meu nu era prea dulce, caut cu privirea și văd, pe măsuța dintre un ficus și un leandru uriaș, recipientul cu pliculețe de zahăr și miere și mă duc să-mi pun. Iau și-un fursec măricel de pe o farfurioară și mă-ntorc.

Un om mă aștepta zâmbind, cu un i-pod și un e-mark în mână. Mă-ntreabă ce doresc, îi spun că vreau o adeverință că n-am venituri, o secundă, zice, îmi scrie numele și CNP-ul pe tabletă, îmi vede dosarul rapid și aproape simultan iese o foicică de hârtie de la o imprimantă ascunsă între alți copăcei uriași și naturali din decor. Se duce, mi-o dă, mai scrie ceva pe tabletă și, trecând cu dispozitivul acela din mâna lui peste un post-it, mi-l lipește pe hârtia din imprimantă, e gata totul, cu ștampila electronică „fără venit” pe ea și cu zâmbetul inițial…

Apucând-o și dând să mulțumesc, văd ochii mirați uman acum ai domnului lung și uscățiv de la ghișeul 6, sper că sunteți bine, doamnă și aud glasuri în spate:

– Haideți, doamnă, ne grăbim, avem și noi servicii…

Ies din ANAF între două lumi și-o iau spre casă cu hârtiuța căpătată pusă bine în geantă și cu gândul la Colop și la e-mark, ștampila electronică portabilă, șoricelul acela cam cât două-trei mouse-uri obișnuite care se conectează prin USB la orice gadget, cu cartuș de cerneală tricolor înlocuibil, baterie încorporată cu independență de 4-5 ore și wi-fi.

Și aleg să visez în continuare, cum ar fi el folosit, de exemplu, în școli, de către profesori…

Articol scris pentru #Superblog 2019.

Fotoemark.colop.com/ro.

Talismanul

Sentimentul acela incredibil când vezi pe foaia de examen, după ce-ai învățat de-a valma, ca nebuna, și lucruri care-ți plac și care nu și ai senzația aia anume de ultimă clipă că nu mai știi subit nimic, cînd vezi, deci, în fața ta cel mai frumos și mai drag subiect posibil…

Argintul. Bijuteriile din argint. O poveste despre.

Întâi e o relaxare instinctivă. Spiritul tău expiră profund, ca într-un exercițiu yoga desăvârșit, știi tot. Apoi, începând să scrii, constați, cuvânt după cuvânt, cum toate gândurile ți se pierd într-o subiectivitate care nu ai idee dacă e bună pentru profesor, dar te lași supusă-n în seama ei. Examenul devine și el personal, ești numai tu-n sală acum, tu și subiectul, profesorul și colegii sunt într-o ceață din care vor ieși abia când termini.

… Dintotdeauna m-a atras argintul. Un element chimic ce trebuie să-și fi găsit la același nivel o corespondență pe undeva prin mine, altfel nu se leagă. Dar cine și-a explicat vreodată chimia dintre elementele vieții, viabilă dincolo de știința exactă aferentă și de toate celelalte filosofii ale lumii…? Se întâmplă și atât.

O să scutesc comisia de examinare de generalități precum când a fost descoperit acest metal prețios și cum a tot fost el prelucrat sau cum am aflat eu, de exemplu, de brandul Venda, bănuind o pasiune cunoscută… nu, de Venda chiar nu le spun, mai bine țin pentru mine decât să percep vreo sugestie minimală de cadou, șeful de catedră e o ea.

Am receptat de când mă știu argintul ca pe un accesoriu feminin de o finețe aparte, a lui, numai a lui, comparativ cu toate celelalte. Mereu femeile purtând argint mi s-au părut cumva îmbrăcate de el într-o delicatețe sufletească specială, stând metaforic și decent în spatele celor împodobite cu aur, masiv sau nu.

Dacă aurul e o grandoare scoasă la mezat – culoarea aceea galbenă, ce-i drept caldă, care ocupă tot spațiul vizual, argintul, mai rece și discret, e mereu într-un rând doi, de unde știe cuminte că va fi văzut și el la timpul lui, de cine și cum are nevoie, nu trebuie expus până când devine lucru comun.

Aurul îmi pare un fel de eu am, argintul – eu sunt.

Da, soarele strălucește pentru toți egal, dar numai luna a înfiorat și pus pe gânduri toți poeții lumii…

Bijuteriile sunt un lucru foarte personal, scria Garance Dore, o fotografă din Franța cu un celebru blog de modă, ar trebui să spună o poveste despre persoana care le poartă.

Nu știu ce poveste spune despre mine o cruciuliță mică de argint pe care o port la gât de ani. Mulți, zi și noapte. Dar știu să spun eu povestea ei.

Trebuie să o fi cumpărat, printre multe altele, demult, de la vreun comis-voiajor din aceia care veneau pe vremuri prin birourile instituțiilor cu haine, bijuterii și o mulțime de lucruri, vindeau în rate orice și apăreau invariabil la următoarea zi de salariu, cerc vicios bilunar.

Sau poate de pe Calea Victoriei, erau câteva magazine mici care-mi plăceau, cu gablonțuri și bijuterii din argint, îmi luam mereu câte ceva, n-aveam ce face cu banii pe-atunci.

A stat, printre celelalte, probabil destul timp, nu avea încă nimic special. Doar că-mi devenise dragă, atât de mică și de simplă cum era, încât la un moment dat mi-am, sau mai degrabă i-am zis, cu scopul strict de a-mi lua și grija ei, rămâi tu aici, la gât, nu-ncurci pe nimeni cu nimic

Și a rămas, într-un mod neprevăzut. Într-o seară de iarnă de la care au trecut deja nouăsprezece ani, m-am dus să nasc. Eram în anticamera sălii de operație, glasul blând, din fericire, al doctoriței care mă încuraja, câteva asistente, apoi anestezistul, trecând fugar pe lângă mine, eram o urgență, și spunându-mi să scot tot, cum adică tot, hainele le scosesem deja, tot, spune el, bijuterii, ceas, agrafe, dacă am… Deja ciudățenia asta de care nu-mi spusese nimeni îmi ocupase mintea, deturnându-mi-o de la operația în sine, m-am conformat, punându-le într-o ordine relativă și nedumerită pe patul pe care-mi lăsasem și hainele… și am intrat.

M-am trezit într-un târziu într-o altă cameră, mică și impecabilă, alb totul, aparate, fire multe, liniște absolută, erau trei paturi și doar eu în ea, pe geam vedeam în lumina lunii câțiva fulgi, primii din acel an, nu prea înțelegeam unde sunt, mi-am dus mâna la gât, să-nvârt lănțișorul cu cruciulița, gest reflex de câte ori nu știam ce să fac, și mi-am adus treptat aminte… în timp ce învârteam repetat lănțișorul cu cruciulița, care, teoretic, nu trebuia să mai fie la gâtul meu, dar, m-am prins eu imediat, cu mintea acum foarte limpede, scăpase de vigilența și regulile unei echipe întregi de medici și rămăsese cu mine tot timpul. Și încă e.

Un talisman care-a schimbat de-atunci multe lănțișoare, acestea mai rupându-se din când în când. A stat alături de multe alte coliere de argint. S-a asortat cu multe brățări charm sau cercei lungi de argint.

Argint, numai argint, nu mi-e teamă de această repetiție, profesorul care mă va corecta va ști că e metalul sufletului meu.

Argint, așa cum îmi vor fi culoarea de pe tâmple și numărul anilor în doi, până la „numărul de aur”.

Articol scris pentru #Superblog 2019.

Foto 1, 2, 3 – vendajewerly.com.

Nu ne vindem țara, doar vindem mai ieftin în ea

Prima construcție reală din viața mea, reală adică adevărată, nu căsuțele din carton pentru cele două-trei păpușele existente cândva pe piață, a fost un coteț pentru găini.

Am participat cu tot entuziasmul infantil al primei copilării la fabricarea lui alături de cine mai era pe-atunci prin curte și-am făcut și eu unul mic de tot alături. Nu țin minte oameni, materiale, anotimp, ci doar un cuvânt: chirpici. Mi-a rămas în memoria afectivă, legat de amestecul acela de paie și lut, pământ, ce-o mai fi fost, nu vreau să-mi stric amintirea cu un search pe google. Un amestec lipicios pe care-l modelam cu palma într-o plăcere soră cu divinitatea. Fascinatia noroiului, o temă ce mi-a bântuit anii filologici de mai târziu, până azi inclusiv…

… Să revenim. Coteț, cel mic al meu, în care n-a intrat nicio găină niciodată, dintr-un prim motiv că n-ar fi încăput una singură măcar, darămite cum intră ele în gașcă, se duce una croncănind la culcare și restul teleghidate după ea. Și al doilea motiv, că, în mintea mea, cotețul cel mic era pentru puișori, care, deh, ei ar fi încăput, dar și ei se duceau după mama lor, o preferau cert și axiomatic. Mă opresc aici cu amintirea asta, că nu e despre dezamăgiri textul, ci despre procurarea materialelor de construcții.

Chirpici, cuvânt magic al unei lumi uitate, sau metafora ridicării unui edificiu cu ce aveai în jur, prin vecini și rude, cunoștințe, magazinașele firave de profil din cel mai apropiat oraș de-atunci, ce mai puteai face rost de pe șantierele patriei.

De la chirpici și var nestins, o altă poveste, de care nu mai e loc azi și aici, e drum lung până la policarbonat, termosistem vată bazaltică sau travertin natural, să zicem. Ca drumul de la străbunica împletind pe prispă în amurg șosete de lână la strănepotul butonând un ultimate smartphone.

* * *

Un drum pe care l-am străbătut și noi, ca adulți și părinți acum, vara trecută, încercând să modernizăm maxim, păstrând linia veche, casa de la țară.

Toate-s vechi și nouă toate, dar eu tot m-am întrebat și socotit cât ar costa înlocuirea sau montarea unor chestii.

Nu-mi trebuie referendum în familie ca să aleg azi între tradiționalul magazinaș din sat cu ceva materiale de construcții, rămas viabil în anumită măsură, și modernul căutării pe net a ceea ce avem nevoie.

Recomand cu mulțumire pe Vindem-ieftin.ro – Casa de comenzi, sistemul lor e un concept nou și deosebit care face toți banii. Mai precis, diferența de bani cu care rămâi. Cu cât îți trebuie mai multe, cu atât e mai mare diferența asta. Calcul elementar, aritmetică primară.

Să vă explic, așa, tot filologic, cum am constatat eu acest fapt.

Ne-au trebuit, în primă fază, niște dale pavaj și gresie.

Le puteam lua de la magazinul din sat, că acuma cred că e orice în orice sat din țara asta. Dar, logic, în gândirea lor economică de piață, au întotdeauna prețurile cele mai mari și, de obicei, și un număr finit de produse și variante ale acestora. Exact pe criteriul magazinului din spatele blocului, unde lenea ta de a te duce la un supermarket din zonă costă automat câțiva bani sau lei în plus la orice produs dorit.

Sau le puteam comanda de la cel mai apropiat hypermarket de construcții din aria respectivă. Dar (și aici mă abțin eroic să dau nume, în dorința în trend de a fi zen mi-am promis mie însămi să nu fac anti-reclamă nimănui) la ăștia te usucă transportul. Apoi timpul în care vin. În provincie, ajunge la săptămâni. Ți se pot termina vacanțe sau concedii până vin ei. Apoi, varietatea produselor. E, în ciuda denumirii de hypermarket, limitată. Și, în cele din urmă, dar nu pe ultimul loc, prețul.

Ei bine, și aici apar la orizont oameni aceștia de la Vindem ieftin, de care tot de pe net, de prin forumuri, am aflat. Ei au implementat la noi o idee unică ce funcționează și în interesul nostru, al cumpărătorilor.

Adică au tăiat substanțial din drumul producător-importator-distribuitor-client final, evitând astfel costul depozitării, manipulării și al unui/unor transport(uri) în plus.

Apoi, în calitate de revânzători, negociază prețul periodic, pe site-ul lor negăsind prețul tocmai din acest motiv. Plus că prețul mai e legat și de cantitatea dorită de tine, cu cât e mai mare, cu atât pot ei negocia cu furnizorii pentru un preț pe produs mai scăzut. Iar ție marfa acasă îți vine direct de la producător, sărind (teoretic, nu practic…!) peste orice intermediar care ar putea-o suprataxa sau deteriora.

Sperând că v-am convins cu acest stil nou și eficient de a comanda materiale de construcții on-line, îmi permit în final să divaghez.

Cum ar fi fost să aibă bunicul meu o așa casă de comenzi la îndemână. Bine pentru el… dar eu aș fi fost mai săracă cu câteva amintiri cu un parfum nerepetabil.

Sau cum ar fi ca o asemenea casă de comenzi să își extindă aria de achiziții și în alte domenii. De exemplu, cel editorial. Îmi imaginez comandate prin Vindemieftin.ro grămezile de auxiliare școlare obligatorii. Preț decent și lipsa alergăturii după ele. Și, mai ales, lipsa consumului nervos aferent: că le-ai găsit la o librărie, le-ai comandat și, în loc de confirmarea comenzii, primești mail că nu mai au atâtea pe stoc; sau că nu mai au pur și simplu; sau că site-ul nu era actualizat și e alt preț; sau diverse.

Nu ne vindem țara prin altfel de idei, doar vindem mai ieftin în ea.

Articol scris pentru #Superblog 2019. Foto 3 – Vindemieftin.ro.

Doar tu ești casa din vis…

Concluzie

„Ploua infernal și noi ne iubeam prin mansarde”…

… Așa că, pentru a avea mansarda noastră, doar http://www.aia-proiect.ro/ și câteva proiecte de casă cu mansardă ne pot ajuta și o să vă povestesc cum am ajuns la această concluzie.

Visul

Căci este o concluzie realistă a unui vis vechi. Visul a fost mai întâi singular, al meu, deși cred că toți adolescenții de pe pământ l-au avut când s-au trezit că au crescut și vor să zboare înspre viață.

Apoi, cunoscându-ne, eu și el, a devenit un vis comun. N-o să vă spun povestea noastră, sunt pași în ea mai obișnuiți și totuși mai personali decât pașii obținerii unui certificat de urbanism și a unei autorizații de construcție a unei case, cu un proiect viabil de a-i trece pragul într-o zi foarte apropiată din viitor.

Dar pot să vă spun povestea visului. A început într-o vară, când am ajuns, cum ajungem de multe ori prin locuri neprogramate, la casa de vacanță de la munte a unei prietene.

Am fost, din clipa în care am intrat pe alee și până am plecat, fascinați de tot. De combinația aceea de piatră pe dinafară la bază, o piatră fără forme și culori fixe ce ne-amintea de Fred și Barney, cu lemnul lăcuit care-o continua și se continua și pe dinăuntru, dându-i o căldură incredibilă. Pluteai pe cald privind pereții și bârnele interioare care delimitau spațiile. Scările interioare, într-o fiabilă spirală fină și nestresantă, parcă se schițau și ele singure. Totul făcea parte dintr-un tot. Om, munte, mobilă, pereți se contopeau într-o desăvârșită simplitate, dând în același timp un aer de sofisticată intimitate.

Tatăl prietenei mele fusese arhitect într-o vreme în care te descurcai să îți faci singur o casă, timp, relații și bani să fi avut. Materiale găseai pe ici, pe colo, ponturi de oameni serioși la lucru mai umblau printre cei în domeniu, cam cum mergeau toate mergea și ridicarea unei case. Dar și siguranța era în mâinile tale exclusiv.

Noi, în afară de bani, nu avem altceva. Doar visul de a sta împreună într-o casă ca de vacanță în mijlocul orașului, unde avem o bucată de pământ pe care o donăm integral acestuia.

Alegerea

Iar în hățișul imobiliar de azi e greu să te descurci visând. Am început să căutăm, nici nu prea știam ce la început, o casă gata făcută și să vindem terenul sau una pe care să ne-o facem noi pe acel teren.

Au picat pe rând variantele dezvoltatorilor ale căror construcții obișnuiesc să ajungă la știrile de la ora 17 din tot felul de motive, ale caselor sau apartamentelor la cheie gri sau roșie, nici o cheie-curcubeu nu ne-a mulțumit așteptările. Combinațiile de demolabil plus reconstruibil, intrări separate în curți comune, etaj în vilă, casă mansardabilă… O vrem mansardată, nu mansardabilă devenise deja lait-motiv.

Apoi firmele de proiectare și construcții. Pe rând. Eliminăm rapid firmele-fantomă, se cunosc ușor după site-urile primitive, lipsa feedback-urilor, pagini unavailable, telefoane nealocate, o adresă înregistrată la Registrul Comerțului și atât, de multe ori probabil nici Dumnezeu nu știe ce e în spatele acelei adrese.

Proiectul

Plecând de la un proiect de bază conform standardelor in vigoare și continuând cu sisteme optime de încălzit, iluminat, eliminat deșeuri, tehnologie și electronică de ultimă generatie, anvelopare, izolare termică și fonică, noi voiam totul, doi, trei, zece, o sută în unu, cum se spune, dacă se putea.

Arhitectul

Dar mai presus de toate, dincolo de acte și hârtii pe care, într-un fel sau altul, cu variații relative de preț, căci sunt totuși niște taxe reglementate, le-am rezolva oricum, totul începea și se termina cu un proiect.

Va fi o casă în a cărei aură să ne conturăm spiritul așa cum modelăm cu inima norii când iubim. O casă-n care toate anotimpurile de-afară să fie unul singur, sentimentul acela al căminului din care nu mai vrei să pleci.

Nu cea mai frumoasă casă din lume, ci a noastră.

O casă personală și personalizată.

Cum poetul își face versul pe scheletul propriului ritm interior, cum scriitorul înșiră vorbe într-un fel numai de el știut până iese textul care ajunge la cititor, cum pictorul are combinația lui de culori, pentru casă ne trebuia un arhitect.

Un arhitect care să ne înțeleagă fără a ne impune standardele lui fixe și preconcepute. Un Icar care să zboare înspre fiecare casă construită și să renască mereu în următoarea, ca pasărea phoenix. Un artist al desenului tehnic.

Hotărârea

Asta este povestea visului nostru. N-am făcut încă nimic, doar l-am visat în mansardele acelea închiriate. Dar am „proiectat” visul într-o realitate posibilă și imediată, printr-o programare la un prim dialog și semnarea unor prime seturi de hârtii cu aia-proiect, despre ai căror specialiști în toate etapele ne-am documentat și ne-au făcut să mergem pe mâna lor.

De mâine, luni, motiv perfect să-i redăm acestei zile a săptămânii valoarea ei de început, după încheierea contractului, vom depune cu încredere pe birourile specialiștilor toate detaliile visului nostru și vom aștepta cuminți întruchiparea lui.

Sfat

Sfat inițial i-aș spune, dacă tot am început acest text cu încheierea… Când ai posibilitatea financiară să îți alegi o casă, uită de calcule, le fac alții, și de bani. Nu suntem stăpânii Universului, cum cred unii, dar nici americani să ne mutăm din an în an și din stat în stat, în case-șablon sau în rulote. Avem în noi sămânța dorului de rădăcină.

Fă-o să fie casa din vis. Cu firma aia, aiaproiect.ro.

(Articol scris pentru ediția de toamnă #Superblog 2019, foto – aia-proiect.ro)

„No country for old men”

– Privește școala ca pe o pauză de calculator!
– N-am cum, la calculator nu mă scol niciodată așa dimineață…

… Crâmpei din infinitele dialoguri matinale cu micul meu gamer, în speranța de-a găsi o cheie să-l cooptez la un program care nici mie nu-mi place.

În astfel de momente îmi fuge des gândul la nostalgia aia bine întreținută pe net. Știți pozele cu impact emoțional, împărțite-n două. În stânga – o imagine idilică veche, dacă mai e și color deja intru la idei de photoshop. Iar în dreapta, o imagine contemporană cu copii plasați pe gadget-uri în decor de cameră de bloc musai arid. Și textul, de obicei pe ambele imagini, uneori separat, dar mereu comparativ: copilăria noastră versus copilăria lor. Cu diverse variațiuni pe temă. Un lor impersonal și tras de păr, cum ar veni numai copilăria din stânga e reală, care mai e și vădit copiată din cărți în poza aleasă de mine. Nici logica nu mai e ce-a fost. Inechitate și manipulare, doar astea au rămas la fel.

Îmi pot imagina un tribunal ad-hoc al combatanților în care adepții lui „pe vremea mea” jură pe Biblie (cea de ieri sau cea de azi…?) că ar fi aruncat cât colo un smartphone de ultimă generație, fără strop de curiozitate, în favoarea maidanului dintre blocuri, unde nu treceau mașini. Normal că nu treceau, că nu erau. Ș.a.m.d.

Cât despre zilele noastre, în care, ce-i drept, nimic nu mai ține un veac, noroc că i-am descoperit pe băieții ăștia fără nostalgii de la spacer.ro care-ți aduc tehnologia la tine acasă.

Cu ei ne-am redecorat biroul cu accesorii laptop și tot cu ei decorăm treptat visurile celor mici: cu produse gaming și cu toate accesoriile posibile. Și precizez, subliniez chiar, utile: carcasă, tastatură, mousepad, cooling pad, rucsacuri. Rucsacul, mă rog, nu-i strict necesar, dar ce bine-i să-l ai vara! Cât despre boxe, asta mică cu bluetooth și USB s-a dovedit amor desăvârșit la prima utilizare.

Eu nu mai vreau fără tehnologie. Nu doar să am, dar vreau chiar să mi se-nchidă automat fierbătorul de apă și filtrul de cafea și cuptorul cu microunde. Vreau să-mi piuie frigiderul că l-am uitat deschis. S-apăs pe un buton și să am apă caldă instant când iar are statul român probleme. Vreau să deschid AC-ul în timpul unui film din aplicația de pe telefon. Pe care, pe film adică, să mi-l aleg eu, nu un post de cablu afiliat zonei unde locuiesc.

La faza asta, cu AC-ul manevrat din aplicație, a fost o chestie tare simpatică: tot citind recenziile lui pe site-ul ales, foarte bune majoritatea, se trezește unu că aplicația pentru telecomandă nu merge și din afara casei. Negru tot că nu poate porni AC-ul din mijloacele de transport în comun, să găsească deja alizeu când intră-n casă. Așa de franc de supărat părea, că a stârnit o mică încăierare virtuală, mulți reevaluând aparatul etc. L-am comandat rapid, că mai era puțin, sub presiunea caniculei incipiente, să fie trecut faptul la dezavantaje oficiale și, mai știi, poate mă răzgândeam și eu…

Dar, ca orice lucru perfectibil, are și tehnologia modernă un cusur: pentru chei nu s-a inventat încă nici un dispozitiv de localizare; alea, când le pierzi, pierdute rămân. Sper să existe o nouă ordine mondială în prioritățile IT-iștilor de pretutindeni, care să-și reunească forțele creatoare în acest sens într-un viitor apropiat.

Articol scris pentru #Superblog ediția de toamnă 2019

(foto cover – ttonline.ro; foto comparativă pagina fb „România frumoasă”; restulspacer.ro)