Floare albă pe un copăcel tropical,

fruct de foc, ca soarele la apus,

cules de mâini întunecate,

mâini de mame, de fecioare, de copii…

Pentru aceste mâini, albă este epuizarea,

albă este munca grea,

sărăcia și asuprirea au aceeași culoare.

Aroma și gustul cafelei nu ajung la gura lor.

De două ori în viața bobului roșu

alte mâini harnice îl înmoaie în zahăr:

o dată la prăjit, o dată în ceașcă.

Prăjit, are culoarea mâinilor ce l-au cules.

Cei ce macină boabele întunecate

își cântă doruri și tristeți,

pe care, în ceașca noastră, cafeaua le transformă în aroma tropicală.

__________

Poezie MARINA COSTA, poză personală eu, proiect NAUTILUS