Parc. Vară, soare în asfințit, unda lacului lucind în bătaia ultimelor raze. Căldura renunță cu greutate la câteva grade, nisipul se îndură să se răcească, băncile își așteaptă oaspeții nocturni, copacii își cheamă păsările înapoi.

Undeva, la locul de joacă, un copil, dându-se pe tobogan, strigă:

– O dată și gataaa, mamiii!

Mami, alături, obosită de-ale ei, cu gândul aiurea, vrea să pună piciorul în prag:

– Am mai zis o dată că o dată și gata! Gata, mergem acasă, mai am treabă destulă!

Telefonul îi sună tocmai în clipa aceea și veselia copilului e atât de mare, încât n-o lasă inima să i-o reteze. Își va reproșa nehotărârea mai târziu. Acum mami profită de apel și se agață de el ca de un țap ispășitor – e cum a zis ea, trebuie să se impună, dar a sunat cutare, ce era să facă…

*

Liniștea clasei se dusese pe apa sâmbetei care, calendaristic, urma oricum. Era ultima oră – matematică, oboseală și dezinteres, râcâieli pe sub bănci, șușoteli sau mesaje pe mobile.

– O dată dacă te mai prind neatent, Icsulescule, ai patru de la mine!

Icsulescu încremenește o clipă, doar o clipă, cât să fie sigur că el e destinatarul corect, apoi își vede de treaba dinainte. Zâmbind ca pentru sine, știe că și doamna e plictisită și abia așteaptă să plece acasă. Și mai știe că nu-i pune patru așa ușor – doar are experiența anilor trecuți.

O clipă, tot o clipă, doamna se gândește că de ani întregi își propune să zică altceva în afară de cuvintele cu pricina, dar se lasă pradă automatismului zilei. Zâmbește ascuns, amintindu-și că le auzise cândva, la rândul ei, intacte.

Clasa, de asemenea, nu se grăbește să se impacienteze – toată lumea acelui mic univers știe că obiectivul comun momentan este sfârșitul acelei ore și că timpul ce mai e de scurs trebuie umplut cu ceva.

*

Stătea nehotărâtă în ușă, jumătate chircită, jumătate revoltată, privindu-l cu furie neputincioasă:

– O dată dacă mai dai în mine, chiar plec!

Era conștientă că nu e prima oară și că la fiecare palmă spusese același lucru. Că tocmai repetabilitatea în sine, a lui de a da și a ei de a amenința că-l părăsește, instaurase această nouă stare de spirit între ei, perpetuă și de nerezolvat.

În expectativă, el îi întoarse într-un târziu spatele. Nu se cade să-și mărturisească regretul și, de fapt, nici nu-l mai simțea. Știa că ea nu are unde să plece – poate la mă-sa, dar n-o să aibă tupeul. Ea știa că nu are ce să facă – ori pleacă la părinți, cu coada între picioare, ori acceptă supremația lui fizică într-o căsnicie ce păruse normală la începuturile ei.

La urma urmei, era doar o palmă. Altele erau snopite în bătaie sau mai rău și tot o duceau cu zile.

*

Mâna copilului îi alunecă printre degete, ca de obicei, și-l lăsă să fugă, strigând după el suficient de tare cât să audă doar acesta, nu și agentul de pază din piață:

– O dată dacă te mai prind pe-aici, chem poliția!

Puștiul furase și ieri, e adevărat, și bătrânul vânzător se enervase la fel de tare. Pe de altă parte, îi părea rău de copilul ce părea al nimănui și parcă i-ar fi dat din fructele de pe tarabă, că doar mereu rămânea cu câteva pe fundul lăzii, dar îi era că se învață așa și nu mai scapă de el. Și nici nu era marfă proprie, și el dădea altora socoteală.

Puștiul, de asemenea, se jurase, de câte ori fusese prins, că e ultima și gata… Însă foamea lui nu venea doar o dată și nu era nimeni să-i spună gata, de acum încolo…

*

Se trânti pe scaunul comod ca un fotoliu al barului și comandă cafeaua obișnuită.

– Una și gata, am zis că nu mai calc pe-aici, mormolocule, anticipă el în gând încetineala de melc a barmanului.

Barmanul, care tocmai își jurase a mia oară că gata, de mâine vine cu mașina la lucru, urmărea, ca în fiecare dimineață, șirul de autovehicule bară la bară de pe stradă, urnindu-se cu greu să-l servească pe individul prea matinal.

Mașinile continuau să meargă poticnit. Clientul își savura cafeaua sosită, în sfârșit, pe masa geometric ornamentată și știa deja că va mai veni și mâine, și poimâine. Barul era în drumul dintre casă și autobuz și era singurul deschis la ora la care pleca el. Așa întârziată cum era, cafeaua de acolo avea, totuși, alt gust decât cea băută în singurătatea de acasă. Mai vedea un vecin, mai schimba o vorbă cu necunoscuți. Și, în plus, era deschis și serile târziu, fie pandemie sau nu, când poposea să mai bea una mică, înainte de a intra din nou în casa în care nu-l aștepta nimeni.

*

Privi mulțimea de oameni cu ciudă. Era un coșmar pe care-l trăia lunar, cu conștiinciozitatea  cu care își îndeplinea o sarcină de serviciu.

– O rețetă și gata! își spuse în gând, cu sentimentul cunoscut că rândul ei n-o să mai vină niciodată.

De-atâtea ori se hotărâse să termine cu bătaia de joc a interminabilelor cozi de la medicul de familie și a ciubucului îndesat pe furiș în buzunarul asistentei, ca să capete mai repede hârtiuța cu medicamentele necesare. Nu erau cine știe ce și ar fi putut, cu o sumă în plus pe care și-o permitea, să se înscrie la clinica privată a firmei unde lucra și unde totul ar fi trebuit să se petreacă mai firesc, mai elegant. Dar avea ea garanția că așa va fi? Se zvoneau destule și despre particularii ăștia. Și-apoi, s-o ia de la capăt, când doctorița asta o cunoștea de mică și…

Într-un amestec de disperare cu resemnare, se-apucă din nou, ca un vânător vechi, să pândească momentul când asistenta ar fi putut-o zări și înțelege din ochi după ce venise.

*

Începu să numere oamenii din fața lui. Era un sfat vechi și practic, de când fusese câteva ședințe răzlețe la un psiholog. Pe la douăzeci și ceva se opri, agasat.

–  Data asta și gata, de anul viitor plătesc online, fir-ați…!

Așa-și spunea de câțiva ani buni, de parcă se amenința singur, stând ca pe ace la cozile de la clădirea cu impozite și taxe. Era o stare de agitație care-i persista apoi întreaga zi, ocupată jumătate cu operațiunea respectivă: învoire de la șeful, roagă-l pe X să-i țină locul… Ba mai pierdea timpul și cu găsirea centrului, pe care-l schimbau anual, ca și pe suma datorată statului.

N-avea însă mare încredere în operațiunile online. Auzise el pe la colegii de serviciu cum că se pot întâmpla atâtea. Și dacă pățește ceva cu contul lui, cu bruma de bani pe care-i are-n el, de unde alții? I-i dă statul înapoi…?

*

Pe biroul oval erau înșirate multe hărți în culori vii și câteva obiecte plasate strategic, din loc în loc, pe ele. Părea, de la distanță, materializarea unui joc strategic virtual de copii.

–  Un război și gata, zise șeful de stat subalternilor cu grade militare atârnând greu pe umeri.

Subalternii dădură din aceiași umeri cu grade pe ei. Tot așa li se spusese și la ultimele bătălii, dar, cum câmpul de luptă era departe și nu erau implicați direct, conta doar cât o nouă problemă de serviciu.

Ei nu mai vedeau demult oameni pe câmpul de luptă, oameni ca ei și ca sora, copilul, mama sau nevasta ce-i aștepta seara la căldura căminului, ci efective mutate ca piesele de șah pe o hartă interactivă. Or, copilului din fiecare, se știe, încă-i place să se joace și sub masca părului alb când are cu ce.

*

–  Un val și gata! anunță din când în când toți mai-marii lumii despre valurile cu flux și reflux ale aparent interminabilei pandemii.

Și totuși, dincolo de undele stârnite de declarațiile oficiale, dincolo de statistici și de visele năruite până acum din cauza celor precedente, știm cu toții undeva, în adânc, că acesta poate fi cu adevărat ultimul val, dacă găsim fiecare, cu speranță matură, o putere interioară și, în același timp, comună de a îl aduce la mal. Pentru ca apoi să călcăm din nou desculți pe plaja fină a unui țărm ales din timp sau în ultimul minut, după cum ne place, pentru ca apa mării sau a oceanului dorit să ne mângâie din nou gleznele goale, iar răsăritul și apusul, inegalabile, să ne oglindească din nou surâsul într-o cafea la nisip, un suc cu gheață sau, la o adică, o bere rece.

*

De câte ori ne-am spus, la rândul nostru, în gând sau tare, serios sau glumind, aceste cuvinte? O dată și gata. Atracția lui o dată și gata e mare. E uriașă. E polul negativ al magnetului unei schimbări despre care nu știm nimic dinainte. Care ne-ar face să ieșim dintr-un confort intim creat cu greu. E acel „mai rău fără rău”, mai ales când răul inițial e cunoscut și e încă suportabil. Știm majoritatea, chiar în timp ce rostim expresia cu pricina, că nu e ultima oară și nu e nici pe departe gata.

O dată și gata atrage implacabil o altă tară în general umană și în particular, mi-aș lua avânt să zic, românească: merge și așa. Faimosul merge și așa, ca o concluzie la neținerea de cuvânt a promisiunii că mai facem sau înghițim cutare lucru o dată și gata, a contribuit, de asemenea, în același spirit, la întreținerea de concesii și de compromisuri morale ale multor generații anterioare. Iar acum pandemia, în loc să fie motorul care să pună în mișcare schimbări ce altfel n-ar fi avut nicicând loc, e, mai mult ca niciodată, scuză pentru toate care merg încă și așa.

Însă toate acestea se termină cu adevărat într-o zi. O zi oarecare, individuală sau colectivă, pe care n-o știm de obicei dinainte și în care, conform altei expresii încetățenite de experiențe atavice, ne ajunge cuțitul la os.

Ziua aceea va fi o zi ca oricare alta. Cu siguranță că nu ne vom snopi în bătaie copilul. Nu vom pune patru pe linie tuturor elevilor nărăvași, nu vom vărsa cafeaua în semn de protest, nu vom da în cap asistentei, funcționarului sau profesorului, nu ne vom omorî concubinul sau șeful – toate acestea au fost făcute deja. Cu siguranță că nici pandemia nu va fi nesfârșită. Nu vom mai face dintr-o planetă o închisoare universală – într-o altă ordine de idei, nu e deloc nouă presupunerea că Pământul ar fi un purgatoriu.

Într-o zi oarecare, individual sau colectiv, vom ucide metehnele și inerțiile care, inerte, ne vor elibera de mersul anevoios și păgubos al unei normalități despre care nu știm încă nimic, dar ne-o dorim cu ardoare. Și atunci, cu siguranță, toate vor merge nu „și așa”, ci așa cum trebuiau să fie de la Adam și Eva încoace.

Pentru că trăim o dată și gata.

Apărut în Arena literară nr. 24/2022