Apariția

Microfonul țiui o dată, scurt, și se închise. Cameramanul făcu și el semnul de tăiere a cadrului, o ultimă pâlpâire a beculețului verde și se stinse și camera.

Conferința de presă se terminase. Maestrul își strânse printurile și laptopul de pe masă și, prin mulțimea de fire, flash-uri și operatori, se strecură prin spatele sălii, calculând deliberat să scape de adulațiile mulțimii. Adora aplauzele, dar nu avea mereu dispoziție de contactele directe inerente.

Atunci o zări. Îl aștepta la ieșirea secundară, pe care, evident, o știa. O văzu sub lumina felinarului de pe strada pustie și i se păru deodată că razele acestuia porniseră un joc dement de umbre și culori în părul ei aprins. Sau poate diferența dintre gălăgia dinăuntru și liniștea de afară îi juca feste.

– Sunt… îi auzi glasul, ieșit parcă din negura imaginației lui și chiar întinse mâna spre el, spre glas, să-l oprească în loc, să nu dispară în noapte.

Mâna, însă, i se opri, grăbită, pe buzele moi și calde ale Fetei din fața lui și se sperie puțin. O retrase imediat, intrigat de lipsa ei de reacție.

– Știu cine ești. Vino.

Fata îl urmă supusă și câteva străduțe lungi și întortocheate merseră fără să mai rostească un cuvânt.

Deschise apoi cu o cheie, pe care o căută înfrigurat câteva clipe bune, dovadă că nu-i era chiar la îndemână, o ușă metalică de la o clădire veche și o invită să urce înainte, pe scara îngustă și spiralată.

– Unde… auzi din nou glasul ei, din aceleași adâncuri.

Ale lui, ale ei…?

– Te duc scările singure, îi răspunse.

Scările se terminau într-o ușă rămasă întredeschisă, care dădea într-o cameră luminată de razele lunii de toamnă, ce-i prinse iar părul la dans, în dreptul unicului geam.

Telefonul Maestrului sună profan în acel moment și el răspunse scurt:

– Da, draga mea, s-a terminat, întârzii puțin. Vin după miezul nopții, nu mă aștepta.

Se întoarse la apariția din fața lui.

– Chiar voiam să te cunosc. Te văd de la un timp peste tot. Vii la toate cursurile mele. Ai fost la toate interviurile cu public. N-ai scos un cuvânt niciodată. Stai mereu într-o mulțime în care te-ai putea pierde, la nevoie, instantaneu. Nu răspunzi, nu vorbești, n-ai scris despre mine nimic pe nicăieri. De ce?

– Maestre, sunteți prea mare pentru mine. Eu sunt numai o studentă oarecare, ce mă învârt, ca discipol, într-un cerc uneori comun cu al dumneavoastră.

– Și de ce nu spui nimic, în nicio împrejurare? Ai văzut cum se luptă toți pentru o vorbă și un zâmbet. Ți-aș fi acordat prioritate.

– N-aș fi putut fi sigură și am preferat anonimitatea. Vă admir scriitura foarte mult. Atât de mult, încât nu pot să folosesc expresiile mele obișnuite pentru a vă comenta textele magnifice. Și nu pot nici să comentez doar ca s-o fac. Prefer să-i las pe ceilalți și, când am timp, să vă învăț pe dinafară în tăcerea camerei mele. Prefer să tac și vă admir de la distanță, sperând că într-o zi…

Pe măsură ce vorbea, inflexiunile Fetei se topeau precum un cub uriaș de gheață nimerit din întâmplare sub soarele aprins al unui miez de vară, picătură cu picătură, iar când ea ajunse spre sfârșit, Maestrul avu impresia că nu mai are suflu să își ducă frazele până la capăt.

Măgulit până peste poate, aprinse brațul vechi și mat de lustră din încăperea oarecum stranie, despre care îi explică apoi că acolo este atelierul lui de lucru. Mai povestiră apoi, vreme de vreo două, trei ceasuri, fără întrerupere, diverse și la plecare Maestrul o întrebă:

– Unde stai?

– La cămin.

– Uite, îți dau cheia de aici. Să vii când vrei tu și să te simți ca acasă.

Sfioasă inițial, Fata începu să vină din ce în ce mai des, aproape ca și cum ar locui acolo.

Uneori se întâlneau, alteori nu, doar își dădea seama că trecuse și ea pe acolo. Avea grijă să-i lase mereu un semn, cât de mic, al trecerii ei. O cană mutată, un ziar pe masă, draperia trasă altfel decât o lăsase.

Fata îi spunea acum pe nume și-și umpleau timpul cu tot felul de gesturi mărunte și de istorii trăite sau inventate, disecate împreună, preluate și transformate apoi de laboratorul minții lui. Alteori Maestrul îi cerea, pur și simplu, să tacă, și Fata știa că intrase în transa unei inspirații profunde, după cum o țintea cu ochii în timp ce privirea lui călătorea în alte universuri. Nu s-ar fi atins de ea lumesc. O recepta ca pe o mică zeitate creată anume pentru el și primită în dar – zeiță care, de altfel, avea și vârsta fiicei acestuia.

În cealaltă existență a lui, cea pământeană, pe care o târa mai anevoie pe umeri, cele două întrupări feminine care ar fi trebuit, probabil, să-l inspire, nu făceau decât să se ciondănească între ele toată ziua, oricât ar fi fost ea de lungă sau de scurtă, și să-i ceară, de câte ori îl prindeau, activități care nu-l interesau nici cât negru sub unghie sau păreri în domenii practice cam străine de firea lui. Făcuse, așadar, demult un pact cu el însuși, de a asigura familiei tot strictul necesar, cerând la schimb, tacit, o libertate pe care și-ar fi luat-o si dacă nu i s-ar fi acordat.

Iar cele câteva amante pe care le avusese de-a lungul anilor îl cam dezamăgiseră. Deși încercase toate categoriile sociale, se dovediseră în cele din urmă, din revelațiile de început, femei obișnuite care, după o perioadă repetabilă și previzibilă, începeau inevitabil să aibă alte pretenții, cărora nu era dispus să le cedeze. Percepția celei mai mici îngrădiri îi inhiba puterea creatoare, or talentul lui nu putea fi jertfit pe niciun altar.

Se alesese, totuși, de pe urma lor cu subiecte pentru cărțile care-l făcuseră celebru, construindu-și astfel numele actual în literatură.

Or, când o zărise prima oară pe Fată în mulțime, tocmai trăia un gol spiritual acut și avusese certitudinea interioară că aceasta i l-ar putea umple.

Ceea ce s-a și întâmplat. Maestrul ajunsese dependent de prezența și de părerea studentei. Îl inspira, orice temă ar fi abordat. Lungile lor discuții, extrem de inteligente, flirtul abia schițat, păstrat în starea lui pură și ludică și nefinalizat nicicum, făptura ei înseși, toate acestea erau exact ce îi trebuia. Frânturi din ea se oglindeau fie într-o metaforă, fie într-un banal epitet. În titluri punea, ca într-un joc interminabil, esențe extrase din ființa ei. Găsea mereu un loc în cuvinte pentru muza lui secretă, fără de care nu mai putea scrie nimic. Scotea din el roman după roman, schimba stilul de fiecare dată și toate deveneau bestseller-uri cum ieșeau din tipografie, sub aplauzele unanime ale publicului și criticii.

Devenise un fenomen. Avea un succes uriaș, iar reușitele dinainte i se păreau acum doar un fel de antrenament pentru etapa în care ajunsese.

Până într-o zi. De fapt, fuseseră mai multe zile, legate între ele, transformate apoi în luni, în care Fata nu mai apăru deloc. Nu mai găsise niciun semn de la ea. Nici la cursuri nu o mai zări, nici în sălile de discurs sau la recepțiile unde era invitat.

Panica, tradusă imediat la nivel fizic printr-un blocaj creator, puse stăpânire pe Maestru și toată lumea se întreba ce se întâmplase cu el, de nu mai scria nimic.

Blocajul creator deveni curând și blocaj mental, Maestrul fiind până atunci convins că deține cunoștința integrală a oricărui tip de femeie și a oricărei tipologii umană. Căzu într-o apatie totală, atât de pronunțată încât de sărbătorile de Crăciun stătu acasă, să toace mărunt legumele care i se puneau dinainte și să împacheteze absent sarmale în bucătărie. Tocă din greșeală și un cablu, care, din fericire, nu era racordat la nimic. Bătu și niște cuie într-un scaun care n-avea cusur – doar pentru siguranță, justificase el, la fel de dus. Unse o ușă care ar fi putut să scârțâie într-un viitor efemer și participă cu pasivitate la majoritatea disputelor casnice.

Într-o dimineață, la scurt timp după anul nou, începu să primească, unul după altul, mesaje și invitații. Era ziua lui de naștere, dar mesajele, spre surprinderea lui, nu erau urări, ci felicitări. Mirat la culme de această bruscă revenire a numelui său în actualitate, porni, cu interes crescând, să afle sursa evenimentului. Descoperi, astfel, un editorial foarte elogios despre el – un articol cum nu-i mai dedicase nimeni până atunci, cuprinzându-i într-o pagină de ziar opera și viața într-un mod atât de tandru, intim și totodată desăvârșit profesional, încât cucerise toată mass media zilei respective, care-l preluase și-l distribuia peste tot, iar acum îl propunea pentru cea mai mare distincție literară. 

Era semnat de ea, de Fata lui. Scria pentru prima oară despre el. Și ultima, pentru că, în ciuda omagiului adus, Maestrul simți o tristețe covârșitoare, citind printre rânduri gestul ei de recunoștință finală.

Soarta, însă, pesemne că are un pact secret cu artiștii, deoarece îi mai pregăti o surpriză suplimentară. La câteva zile după această întâmplare, plimbându-se abătut pe cheiul râului din localitate, zări vâlvă la intrarea într-o expoziție din centru. O agitație atât de cunoscută…!

Făcu câțiva pași spre sală, atras, în ciuda rațiunii, ca de un magnet. Îl știa din auzite pe pictor, își dădu seama după nume – era un tânăr frumos și în ascensiune subită, din altă generație și cu alte precepte, proaspăt lansat pe piața de artă.

Din ușă zări, prin nișa creată momentan într-un grup de oameni, fără să mai intre, primele tablouri, în jurul cărora se învârteau cei mai mulți vizitatori. Un nud și câteva portrete. Ipostaze ale aceluiași chip. Un chip anume de Fată.

• 

___________________________________________

Jo, muza mea momentană, ai cuvântul… ❤