de Issabela Cotelin De când tu ai plecat Soarele s-a-ntunecat Stelele sus au apus Lumina lumii s-a dus. De cer luna s-a lepădat Cărarea s-a înfundat Pomii s-au pus curmeziș Izvoare-au pierit pe furiș. Apa din mare-a secat Pământul tot s-a uscat În aer pești au sărit Pe arsul nisip au murit. Ghețari s-au topit […]
Uscat
Se mai întâmplă 
Eu as schimba numele poeziei 😊.
I-as spune „Apocalipsa dupa Issa” 😊
Te-ai apropiat foarte mult de atmosfera lui Bacovia.
Mie mi-a placut! Multumesc Issa!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-ai amintit de ăla cu „după mine, potopul” 🙂 Care era, că nu mai știu, Napoleon?
Cu multă plăcere, Cristi!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte bine aleasă fotografia. Pământul ars, dar și nori dătători de speranță la orizont. Exact ca în poezie. Dar cel mai mult mi-a plăcut copacul cu ciori. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
M-ai făcut să-l măresc, să le văd și eu 🙂
Sînt o prefăcută la faza cu ciorile. Le folosesc în sens clasic în texte, dar în realitate le ador!
ApreciazăApreciază
Eu am un dinte împotriva lor. Îmi fac concurență la cules de nuci. Concurență neloială. Eu n-ajung la crengile accesibile lor. 🙂 Speaking of which. Ziceai ceva de o tigaie de Crăciun. Ai glumit sau…? Că de atunci îmi tot umblă idei prin cap. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Să intrăm întîi în luna cadourilor… că nu știu nici eu data exactă 😀
Deci le iubesc de-a dreptul. Și da, cu nucile e treaba. Să vezi ce ne conversăm în spatele blocului pe tema asta, că mereu au impresia că vreau să li le fur… 😂😂❤
ApreciazăApreciază
Stai așa! Și tu ești nutteriță????!!! Wow! Câte chestii avem în comun. Nu-mi vine să cred. Sau ciorile doar au impresia că le furi nucile?! Iar tigaia e ucigașă, da? Nu cadou pentru te miri cine.
ApreciazăApreciază
Mai bine tăceam… că cine știe ce iluzii îți faci :))
Deci cioara pune ochii pe vreo nucă, pe linga care sint si eu intimplator, si apoi ne jucam. Eu ma fac ca i-o iau, ea se uita din parti la mine, cind c-un ochi, cind cu celalalt, apoi croncane, pleaca, dar nu departe, urmareste nuca… ș.a.m.d. Într-un final, în functie de timpul meu, i-o las intotdeauna, pt ca imi place maxim perseverenta ei!
ApreciazăApreciază
Aaah, ce frumos te joci tu cu ciorile. Ar ieși de un articol jucăuș. La polul opus, am speriat o dată o cioară de i-a căzut nuca din cioc. Și i-am luat nuca. Na! 🙂 Hapsână mai sunt!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce te-aș fi „certat” 😀❤ dar sigur te-a croncănit cioara, de la distanța necesară, sau a așteptat să pleci.
Acum, c-am zis asta, îmi dau seama că aveți ceva în comun: perseverența…!
ApreciazăApreciază
Aaah, sunt convinsă că mi-a urat de-o aviară, dar cine s-a făcut cu nuca? 🙂 Oricum, strang nuci toamna ca o veveriță, apoi nu le mănânc pentru că mi-e lene să le sparg. La un moment dat le redau naturii. Și atunci pun ciorile de festin. Totul e bine până la urmă. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ăsta e… cum îi zicea? Cînd învățam la bio, cercul ăla… cu circuitul lucrurilor?
ApreciazăApreciază
Lanț trofic!! 😀😀
ApreciazăApreciază
Well, nu cred că voi mânca vreodată o cioară, dar dacă eu cad lată în mijlocul unui câmp, desigur cioara aia pe care am lăsat-o fără nucă, o să-și cheme suratele la ospăț. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 gata cu tigăile, ne mutăm pe ciori?
ApreciazăApreciază
Ah, nu! Eu sunt una, ele sunt multe. Ar fi o luptă inegală. Dar dacă iei amănuntele relației mele cu ciorile, mă faci gen Baba Cloanța și adaugi un final horror cu personajul pe câmp la cules de nuci, infarct, apoi… 🙂 iese de o povestire cu final neașteptat. Cine râde la urmă, râde mai bine. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu e de nereținut… 😁💚💚💚
ApreciazăApreciază
Minunat totul! Mi-a plăcut tare mult! Felicitări!🤗❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult, Ileana!!
ApreciazăApreciază
Pustiul înapoi şi-nainte de când ai plecat…
Fain de tot!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pustiul ăsta se-ntinde precum covidul :))
Mulțumesc frumos, Potecuță!
ApreciazăApreciat de 1 persoană