Toamna se numără… amintirile.

Se spune că nu oameni sau locuri ținem minte, ci stări. Poate-am uitat culoarea ochilor primei iubiri. Am uitat-o, poate, pe profa cutare – cum o chema, ce preda. L-am uitat, cu siguranță, pe primul șef, mai ales dac-am avut ulterior o grămadă. Am colindat, fără îndoială, atâtea locuri încât e greu să reconstituim fiecare călătorie. Dar întotdeauna ne vom aminti cum ne-au făcut să ne simțim acei ochi, acel cuvânt sau ton de la catedră, acel înger sau demon din biroul lui, acel drum, acel hotel, acea bancă… atunci când un detaliu oarecare din prezent va scoate la iveală din sertarul ruginit al memoriei amintirea respectivă, așa cum apa mării aruncă pe țărm, din când în când, o scoică cu o perlă înlăuntrul ei. Ne vom trezi atunci, spectatori ai propriei vieți, cu picioarele goale în nisipul fierbinte al întâmplării de demult. Vom revedea, de pe malul memoriei afective, ce-a fost cândva și, dacă nu vom retrăi cu aceeași intensitate, melancolia ni se va fi strecurat în suflet oricum…

Alteori amintirea neașteptată are parfumul unei melodii. Reascultată în anume împrejurări, acordurile ei ne aruncă în trecut ca o mașină a timpului perfectă, pe care omul habar n-are că a inventat-o deja, iar sufletul își ia pe loc carnet de conducere pentru ea. Muzica unește. Muzica adună, leagă, dezleagă…

Era ultima săptămână de august din vara de dinaintea clasei a douăsprezecea. O vară „ratată”, conform limbajului vremii. O vară pe care cei șaptesprezece ani ai mei trântiseră pecetea disperării. Părinții nu numai că nu m-au lăsat singură („singură” cu o prietenă…!) la mare, dar m-au „exilat” într-un orășel de provincie, la „mama naibii”, cum se spunea (și se mai spune…), la niște rude pe care abia dacă le cunoșteam. Greu de imaginat ceva mai plictisitor…

Am coborât dintr-un tren de noapte în zorii unei zile de luni și de pe peron m-a preluat imediat unchiul meu. Un unchi mândru foc de orășelul lui, motiv pentru care m-a dus, până acasă, pe jos, printre străduțe, explicându-mi – ca și cum aș fi fost atunci interesată de așa ceva…! – fiecare locșor pe care călcam și fiecare colțișor de care treceam. Însă curând, foarte curând, căsuțele luminoase, curțile lor animate, cele câteva blocuri parcă în miniatură și, mai ales, forfota matinală a micului oraș, cu trecătorii lui atât de multicolori față de locuitorii gri ai capitalei mele m-au învins. Deși atunci, capitulând așa rapid, am dat vina în sinea mea pe oboseala drumului.

Apoi mi-am cunoscut verișorii, doi băieți și-o fată, cam de-o seamă cu mine, apoi pe prietenii lor, apoi cartierul, iar toate astea au contribuit în mod accelerat – mai rapid decât… rapidul cu care venisem! – la dispariția ca prin minune a încrâncenării inițiale. Locuința lor era la marginea unui câmp și în apropierea unui râu, pe al cărui mal stăteam lungiți zi de vară până-n seară când n-aveam alt program, iar acolo ne bălăceam și fumam „la liber”, fără nicio supraveghere. Când se apropia seara, băteam la pas zona. Învățasem fiecare centimetru pătrat din jur. Mergeam la o cofetărie al cărei nume l-am uitat, dar încă țin minte cele două mese de fier de afară, de pe trotuar, una în stânga și cealaltă în dreapta micii uși cu mari delicii dincolo de ea. Alteori mergeam până-n centru, la film sau la discotecă. Iar când m-au dus și la piața de sârbi, am decretat orășelul lor ca fiind noul meu Rai. Ce de lucruri aveau și ce puțin costau! Nu mai văzusem așa ceva de când eram, iar ei trăiau în acest mod în fiecare zi a vieții lor…!

A fost ireal de frumos. Au fost șapte zile atemporale, în care toată lumea a fost a mea. Șapte zile în care am mers desculță pe unde-am vrut, m-am îmbrăcat cum am avut chef și am făcut ce mi-a venit la îndemână, fără a da socoteală nimănui. Șapte zile în care am râs cât pentru șapte ani, sfidând universul cu râsul meu, cu râsul nostru de copii liberi și fericiți. Eram tustrei – și nu numai noi trei! – departe, când eram împreună, de toate grijile oamenilor mari. Eram la ani-lumină de cartelele la zahăr și făină, de telejurnalul cu realizările „multilaterale” ale partidului unic și de orice altceva ne-ar fi putut limita în timp și spațiu…

Erau și discoteci în micul orășel, chiar trei, deși una dintre ele era închisă mereu, așa că în serile în care nu eram la cinema pe-acolo ne făceam veacul. În acele discoteci se flirta la greu. Veneau, desigur, și cupluri gata formate, însă prea puține. Probabil că acelea mergeau în altă parte. De regulă, la discotecă băieții „agățau”, iar fetele se lăsau „agățate” – nu cred să fi venit nimeni vreodată în alt scop. Dar ce deosebire de flirturile de azi…! Adultul din mine le-ar caracteriza acum drept tatonări – încercări teribil de cuminți, aproape suave, de apropiere între adolescenți. Iar dacă (și numai dacă) o astfel de încercare se finaliza cu un sărut, era mare lucru!

Oricum ar fi fost, căutarea sufletului-pereche plutea în aer până la apăsare, stârnită suplimentar de bluesurile puse la intervale strategice de misteriosul DJ și cine eram eu, să mă pun cu această căutare, eternă de când lumea…?

Ultima seară mi-am petrecut-o, așadar, la discotecă, prinsă în vârtejul căutării respective, cumulată cu uriașul regret că trebuia să plec a doua zi. Un regret care făcea să nu mai conteze nimic altceva decât dorința aprigă de a trăi un final magnific.

Am dansat, am băut limonadă după limonadă, m-am distrat cu verișorii mei și cu prietenii lor, totul era minunat, dar… lipsea ceva. Nu știam să spun atunci, ca și acum, ce. Am ieșit la un moment dat afară, sub pretextul că merg să fumez. Voiam doar să fiu o clipă singură. Să ies o clipă din nebunia de pe ring și din jocul amețitor de culori. Din mulțime, odată cu mine, s-a desprins un băiat. Mă urmărea. Îl remarcasem deja cu coada ochiului și exact asta îmi doream să facă. Era din afara cercului în care mă învârteam de obicei, așa că nu puteam să cer informații despre el pe loc – nici nu le-aș fi auzit, de altfel, prea bine. Am ajuns afară, am făcut câțiva pași pe trotuar și a venit după mine. Îl observam mai departe, era pe urmele mele și, contrar oricărei logici, nu numai că nu mă temeam deloc, dar era ca și cum l-aș fi cunoscut de când lumea și pământul. Minunea părea să devină aievea…

Atunci a bătut gongul de la miezul nopții – unul imaginar, desigur – și s-a stârnit un vânticel. Unul firav la început. Ar fi vrut, pesemne, să tragă și el o linie între zi și noapte. Între săptămâna care abia trecuse și cea care urma. Ori, poate, între vara care tocmai se sfârșea și toamna care debuta în calendar. Ori… el știe ce a vrut să delimiteze, dar a chemat în ajutor frunzele copacilor din jur. Și, cum discoteca era lângă un parc, acestea nu au stat pe gânduri mult. Au alergat duium la chemarea vântului și s-au prins, în liniștea tulburată a nopții, în pașii unui dans încă nedefinit.

Deodată, ca la o comandă nevăzută, din clădire s-au revărsat până afară acordurile unui blues. Clapele pianului care părea să se audă de undeva din cerul de deasupra se rostogoleau vertiginos, melodia lor în formare adunând laolaltă frunzele care zburau bezmetic prin aer și dându-le în noi, eu și Făt Frumos, care ne apropiaserăm unul de altul între timp fără cuvinte, un punct de sprijin în jurul căruia să se reunească, alcătuind un cerc desăvârșit și învârtindu-se apoi amețitor, până la delir, subjugate de inflexiunile cântărețului, de farmecul incontestabil al clipei, de tăcerea noastră…

Când a început dansul nostru, mă prinsese delicat de mijloc cu o mână, apoi, puțin mai încolo, cu cealaltă mi-a cuprins umerii. L-am strâns și eu în brațe preț de un cântec, iar ritmul lent al bluesului ne-a dus până în mijlocul străzii. Acolo, pe linia continuă dintre cele două benzi goale din orașul pustiu la acea oră, am simțit că puteam depăși orice și că nu există început și sfârșit, cum au ziua și noaptea sau cum au anotimpurile. Am simțit că pe o bandă puteam urca la cer și pe cealaltă puteam coborî înapoi, pe pământ, iar acel drum l-am fi putut relua de câte ori am fi poftit…

Dar bluesul s-a terminat. Ne-am desprins unul de altul fără a ne depărta prea mult. Venise momentul să vorbim. Să facem cunoștință. Să ne spunem cum ne cheamă, câți ani avem… și alte cele. A vrut să zică primul ceva. Am vrut și eu în aceeași clipă și simultaneitatea gestului nedus de niciunul până la capăt ne-a aruncat într-o nouă tăcere, de data asta ușor stânjenitoare. Dintr-odată mi s-a părut că o conversație banală ar strica tot șarmul întâmplării de dinainte, care fusese, în viziunea mea, fără cusur și atunci am fugit. Am luat-o la fugă pe străduțele pe care le știam pe dinafară și num-am mai oprit decât în prag, unde unchiul și mătușa s-au uitat ciudat la mine – ciufulită, singură, gâfâind. Aveam să aflu mai târziu că îmi îngrijorasem și verii cu fuga mea…

Nu vreau nici azi să revăd scena cu alți ochi decât atunci, când eram fericită și doar asta conta.

Nu am vrut să aflu niciodată nici cine fusese Făt Frumosul de un blues. Iar acum, ca să-mi aduc aminte chipul lui sau orice alt amănunt fizic, în afară de strada goală și de dansul divin, ar trebui să fac o ședință de hipnoză. Nici măcar nu era genul meu de muzică – descopeream cu încetinitorul rockul într-o epocă în care răsuna de peste tot, pe repede-înainte, numai Modern Talking. N-aș fi ascultat în mod curent acel blues, mult diferit de marile balade rock ale vremii – rara avis în acei ani la noi – care (mă) impresionează și astăzi.

Știu însă că, de câte ori voi auzi primele acorduri ale acestui blues, oriunde-aș fi, voi retrăi o fărâmă din libertatea absolută a acelei ultime nopți de vară cu cer pictat de cel mai clasic pictor și cu cel mai romantic decor posibil, fie el urban…

N-am mai dansat de atunci în miez de noapte pe mijlocul unei străzi goale. Nu-i nimeni Cenușăreasa de două ori într-o poveste. Era duminică, 1 septembrie 1985 și spre seară aveam bilet la trenul spre capitală, unde trebuia să mă pregătesc pentru școală, pentru bac, pentru viață.

Hello, is it me…?

___________________________________

Apărut în OLTART nr. 4(53)/2025

___________________________________

Foto repr. Idyllic App