Despre Pușkin, ca despre orice alt poet copleșitor prin versul lăsat în eternitate, e greu de vorbit în câteva cuvinte. Despre scriitori, artiști în general, cărora li s-au dedicat tomuri, chiar exegeze, e dificil să faci o sinteză. Poate o trecere în revistă, deoarece suntem în paginile uneia dintre cele care încurajează acest lucru…

Pușkin era în permanență un car de draci. În amor și în societate. La Chișinău se plictisea, n-avea teatru, unde să se uite după cucoane voluptoase, nu existau discuții de salon și petreceri ca-n Rusia natală. (…) A trăit (…) veșnic cu pistolul încărcat în buzunarul vestonului de rusnac. A murit agonic, în chinurile inimii îndrăgostite. Pe patul de moarte, i-a cerut odorului Natalia Goncearova înghețată. (descoperă.ro)

A.S. Pușkin a fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira – asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat. (wikipedia)

… Să încercăm, așadar, să-l descifrăm, atât cât ne lasă imaginația și spațiul tipografic, pe imensul Pușkin între cele două descrieri alese intenționat de mine la pol opus, una „oficială”, din manuale și foarte corect politică, cealaltă cancanistică, deși aparținând unui site cu nume serios. Să prindem o scânteie din cel care, cu bune și rele, dar și cu un har ce avea să influențeze literatura rusă și cultura mondială, și-a dus traiul, atât cât a fost, în urmă cu două secole și ceva.

Aleksandr Sergheevici se naște la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, pe stil vechi), anul 1799, având origini bine înfipte în aristocrația vremii (tatăl – distins boier rus, mama – cu strămoși în nobilimea Europei). Prima școală o urmează la Țarskoe Selo (Satul Țarului, fostă reședință imperială, azi oraș care-i poartă numele), apoi merge la Sankt Petersburg, unde la cincisprezece ani publică primul poem (Către un amic versificator) și devine membru al primului cerc literar („Lampa verde”). Șase ani mai târziu publică poemul magic Ruslan și Ludmila (1820), cu care cucerește societatea (nu numai cea literară) și câștigă o popularitate binemeritată, mai ales prin opiniile anti-despotice (nu este împotriva monarhiei, ci doar împotriva tiranilor de pe tron), dar are parte și de oprobriul puterii, din cauza căruia trebuie să „facă rost” de un exil la Chișinău (unde îi cunoaște pe C. Negruzzi, Ipsilanti și are afinități cu Tudor Vladimirescu), pentru a evita deportarea în Siberia. După trei ani ajunge la Odessa, unde, din nou în conflict cu guvernul zilei, reușește să-și obțină libertatea printr-o petiție adresată țarului, începând totodată primul roman în versuri – Evgheni Oneghin. Doi ani mai târziu e iarăși pedepsit de autorități – timp în care lucrează la Boris Godunov, care va vedea lumina tiparului abia peste cinci ani.

La treizeci de ani o cunoaște pe Natalia Goncearova, o tânără de șaisprezece ani, nobilă și ea, proaspăt ieșită în lume, de care se îndrăgostește nebunește și insistă până când, după alți doi ani de curte asiduă, o capătă de nevastă (1831). Fac împreună, în șase ani de căsnicie și opt de cunoștință, patru copii, multe datorii și adună o grămadă de bârfe. În 1833 este ales membru al Academiei. Înființează o revistă și scrie continuu în același stil utopic și neliniștit până în 1837, când, la treizeci și opt de ani, își dă ultima suflare din cauza rănilor din duelul cu un aventurier francez, Georges Dantes, presupus amant al Nataliei (care era oricum în grațiile țarului însuși și ale curții imperiale de mult). El, marele Pușkin, care, în puținii ca număr, dar plinii de evenimente ani, purtați pe umăr în maximă și perpetuă încordare, câștigase până atunci atâtea și atâtea confruntări în urma atâtor și atâtor scandaluri amoroase (zeci, spun unii, iar alții chiar i-au numărat femeile din viață: 113), inclusiv cu arma din dotare, fapt care-i adusese, de altfel, și porecla Conașul Pușcă/Pușka, dată de moldovenii printre care trăise…

Data din calendar arată 29 ianuarie (10 februarie) 1937. O stea apune, dar epoca marilor scriitori ruși abia începe.

Câteva decenii mai încolo, alt mare rus, dramaturgul A.P. Cehov, va afirma: Dacă în primul act ai un pistol pe perete, în ultimul act pistolul acela trebuie să tragă. O replică ironică retrospectiv, dacă o raportăm la viața lui Pușkin, deși nu avem de unde să știm cu ce gânduri și în ce împrejurări a spus-o Cehov (dar știm că îl admira pe conaționalul său) și care ulterior a căpătat în teoria literară denumirea de „pistolul lui Cehov” – tehnică literară, în special în dramaturgie, prin care un element al piesei, introdus în primul act, va trebui să-și dovedească utilitatea în cel final…

Dincolo de cifrele și de datele exacte care uneori ne definesc, dar de cele mai multe ori ne încadrează în orice e nevoie să fim încadrați la momentul necesar, Pușkin a fost om și firea sa aprigă și delicată totodată, adânc înrădăcinată în istoria epocii și strâns ancorată în cea personală, a generat opere ce astăzi sunt considerate o moștenire artistică valoroasă: poeme (Ruslan și Ludmila, Prizonierul din Caucaz, Țiganii, Călărețul de aramă etc.), teatru (Boris Godunov, Micile tragedii, Rusalka), nuvele/povestiri (Dama de pică ș.a.m.d.), basme (Povestea ursoaicei, Basmul cu pescarul și peștișorul ș.a.), roman în versuri (Evgheni Oneghin).

Evgheni Oneghin este o dramă socială cu izvor real, în care personajele au lumini și umbre și sunt departe de a fi perfecte. Cuplul Oneghin-Tatiana, iubindu-se în contratimp, își are loc stabil în galeria cuplurilor consacrate (Scarlett O’Hara/Rhett, de pildă, din Pe aripile vântului), iar prietenia Oneghin-Lensky (în care al doilea cade răpus, din prostie, în duel de către primul) are și ea tiparul ei, personal amintindu-mi oarecum de miticul Ghilgameș, cu prietenul lui prea-pământesc Enkidu. Cumva, Evgheni Oneghin îl anticipează, aș îndrăzni să spun, pe omul de prisos (lișnii celovek) – prototip al intelectualului nobil, ratat și cinic, stabilizat ulterior în literatura rusă de Turgheniev și dus la apogeu de Goncearov (Oblomov).

Boris Godunov tratează în aceeași manieră romantică un subiect, de asemenea, real – nobilul uzurpator de tron cu același nume din istoria vechii Rusii, ajuns țar în urma uneltirilor. Intriga este amplă, avem chiar și un uzurpator al uzurpatorului: Otrepiev/Falsul Dimitri I. Otrepiev reprezintă un anticipator în variantă negativă al misterului istoric ce avea să însoțească mai târziu și pentru totdeauna destinul Anastasiei Romanov, iar în literatura universală este echivalent cu neatestatul, dar prezentul în multe legende rege Arthur ori cu Omul cu masca de fier. Sau, de ce nu, cu faimoasa Atlantidă…

Ambele scrieri și-au depășit cu mult intenția inițială, devenind în timp sursă de inspirație pentru spectacole de operă (ai căror creatori sunt Ceaikovski, respectiv Musorgski) sau producții cinematografice.

Veritabil dramaturg, Pușkin are și un simț al umorului bine dezvoltat, ușor demonstrabil prin epigramele rămase (Unui dramaturg):

Un râu de lacrimi ne-ai promis

Că storci cu piesa ce ai scris,

Dar cu anostele litanii

Ne storci acuma numai… banii!

Romantic autentic, grație epocii de care aparține fizic, dar și structurii sufletești proprii, cu inserții de realism și psihologie care aveau să-l uimească pe Dostoievski, marele viitor maestru (Nu mai există printre noi un asemenea geniu. Ce frumusețe, ce vigoare are fantezia lui!), dar și, mult mai târziu, pe Bulgakov, Pușkin – împreună cu Lermontov – a însemnat, practic, în literatura rusă ceea ce au fost pentru limba noastră modernă Alecsandri și Eminescu.

Temele și motivele tratate în poezie sunt universale și clasice: viața, moartea, iubirea, trădarea, visul, libertatea, adevărul, frumosul…

Lumea interioară, cea a intuiției îndeosebi, împletită cu tot felul de nostalgii, își trage seva din același filon romantic. Mostră – un fragment din Presimțire, în traducerea poetei Veronica Porumbacu:

În tăcere se-adunară

Norii deși pe chipul meu,

Soarta înciudată iară

Mă amenință din greu…

Am s-o-ntâmpin cu răbdare?

Îi voi mai păstra dispreț?

Voi avea ne-nduplecarea

Mândrei mele tinereți…?

O nocturnă desăvârșită, cu aliterații și accente care duc cu gândul la contemporanul E. A. Poe, găsim în Seară de iarnă:

Vântu-n bezna zburdă, zboară,

Și zăpada răscolește,

Scoate urlete de fiară

Ori ca un copil scâncește.

Mai mult, avem și Corbul în varianta slavă – un șoim tovarăș de robie (Captivul):

Tu, ca şi mine, vrei liber să zbori.

Să mergem spre munții cu piscuri în nori,

Spre marea albastră, pe unde mereu

Cutreieră slobod doar vântul… şi eu !

Menirea îi este însă limpede, dincolo de vicisitudinile propriei minți și ale existenței ca atare (Prorocul, trad. Alexei Mateevici):

Ca mort eram eu în pustie

Şi-un glas de sus strigat-a mie:

„Proroace, scoală, vezi ş-auzi,

Cunoaşte voia mea cea sfântă

Şi-n mintea celor orbi şi muți

Cuvântul tău de foc împlântă!”

Eternul sfat al celui conștient de puterea sa creatoare nu întârzie să apară (Poetului, trad. Al. Mateevici):

Poete, să nu cauţi la dragostea mulțimii,

Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,

Vei auzi județul și râsetul prostimii,

Dar să rămâi ca stânca posomorât, tăcut.

Iar condiția geniului nu putea lipsi din lirica pușkiniană, el lăsându-ne, ca toți cei aidoma lui, un testament poetic limpede în semnificații (Exegi monumentum):

Nu, n-am să mor cu totul și sufletu-mi în liră,

Lăsând în țărnă trupul, va dăinui mereu;

Cât timp poeți pe lume cântările-și resfiră

Slăvit socot să fiu și eu.

Pe cât de prozaic și tumultuos e cotidianul său, pe atât de fin, suav, departe de orice trivialitate, meschinărie ori luptă îi e versul din poezia de dragoste și aici nu e nicio antinomie, deoarece falsa contradicție denotă doar trăsătura elementară de la care pornește în călătorie orice spirit veșnic căutător al frumuseții pure. Drept dovadă și drept încheiere, voi lăsa câteva versuri, poate cele mai cunoscute, poate nu, dar cu siguranță încă inegalabile, din lirica lui A. S. Pușkin – Eu te-am iubit (trad. Maria Banuș):

Eu te-am iubit şi poate că iubirea

În suflet încă nu s-a stins de tot;

Dar nici neliniște şi nici tristețe

Ea nu îți va mai da, aşa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,

De gelozie, de sfială chinuit.

Dea Domnul să mai fii cândva iubită

Aşa adânc, aşa gingaș cum te-am iubit.

_____________________________________

Articol apărut în Agora artelor nr. 17/2024

______________________________________

Pozele sunt luate de pe adevărul.ro. Nu am reușit – nici n-am avut răbdare… – să găsesc autorii celor două tablouri (al doilea se iscălește, însă cam indescifrabil).